DRA CORNELIA PAUN HEINZEL WRITER & INTERNATIONAL JOURNALISTE

DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL : ” LEGENDA URSULEŢULUI BRAŞOVEAN”

 

Furtuna se dezlănţuise năvalnic, de parcă toate stihiile naturii se treziră deodată la viaţă, aici, în Cheile Râşnoavei. Truchiurile copacilor erau contorsionate şi înclinate cu crengile până aproape de pământ. Vântul,ploaia rece şi rapidă sfâşiau trupurile fără apărare ale arborilor.

La marginea pădurii, în apropierea unui arbust stufos, Ursoaica Martina tocmai năştea. Durerile facerii se sincronizau parcă cu vijelia necruţătoare. Explozia de fulgere strălucitoare şi tunete năucitoare parcă anunţa sfârşitul lumii, dar o nouă viaţă se înfiripa încetişor şi  deodată apăru timid, căpşorul delicat şi simpatic al unui ursuleţ brun. Pe fruntea sa mititică se zărea lucind o steluţă argintie. Ursula se bucură de puiul său special, intuind că va deveni Regele pădurilor braşovene dar se şi întristă în acelaşi timp. Se gândi că, datorită steluţei sale neobişnuite, va fi totdeauna o pradă, dorită de unii oameni. “Îi voi spune Neânfricatul”, îşi spuse ursoaica. Şi, curând, îl urmă  mititelul său frate, un ursuleţ la fel de drăgălaş, Năzdrăvanul.

Înţeleapta Martina începu curând să-i înveţe încet, încet tot ce ştia ea despre pădure, cum să se hrănească, unde să găsească mâncare, ce fructe sunt comestibile, unde se află muşuroaiele de furnici şi alte  insecte delicioase, pe care le puteau savura. Dar micilor ursuleţi le ardea numai de joacă, să se răsfeţe între ei. Le plăcea foarte mult să mânânce zmeură şi să se urce până în vârfurile cele mai înalte ale brazilor din pădure, deşi mama lor îi avertiza cât de periculos poate fi.

Veni curând iarna şi familia de urşi se pregăti pentru hibernare. Urmă o pauză în vieţile lor agitate, de zi cu zi. Iar razele soarelui de primăvară îi găsi slăbiţi pe cei doi ursuleţi. Martina se gândi că trebuie să le găsească hrană din belşug, pentru a-i ajuta să crească. Se descurcase minunat atâţia ani în pădure şi se gândea că viaţa lor va decurge la fel.

Curând, cei doi ursuleţi au cunoscut şi pericolul cel mai mare, omul.

Martina se gândi să-i pregătească, îi învăţă pe pui cum să adulmece omul de la distanţă şi îi povăţui să se ferească de el, atenţionându-i că este periculos. Ursuleţii însă nu prea luau în considerare sfaturile ei.

În vara următoare, pădurea în care sălăşluiau a fost cedată de către Regia Pădurilor şi proprietarul organiză imediat o vânătoare pentru străini, pentru a face rost de bani. Urmăreau în special mistreţii, iepurii, fazanii din zonă. Dar şi un ursuleţ nu ar fi fost de lepădat.  Chiar dacă nu era legală împuşcarea sau prinderea sa. Cine ar fi ştiut de ea?

Într-o dimineaţă de vară, unul dintre vânători zări ursuleţii şi îi urmări. Văzu steluţa argintie de pe fruntea ursuleţului şi îi fugări imediat. Noroc cu inteligenta ursoaică. Îi salvă pe pui conducându-i într-o zonă protejată, o peşteră ascunsă printre stânci, unde nu  puteau fi găsiţi.

Din acea zi, vânătorului nu-i mai ieşi din cap ursuleţii văzuţi, mai ales  cel cu stea argintie în frunte. Veni regulat în România la vânătoare şi în verile următoare. Dar ursoaica era prea isteaţă, îşi păzea puii cu străşnicie, astfel că nu puteau fi găsiţi de oameni.

Bărbatul nu reuşi să-i mai vadă, deşi dorea foarte mult acest lucru.

Gândindu-se mereu, vânătorul avu o idee năstruşnică. Aduse cu el câini de vânătoare şi gonaci iscusiţi. Ursoaica nu mai avea scăpare. Fusese încolţită ca niciodată. Nu mai avea scăpare. Dar încercă să-şi salveze puişorii ce crescuseră, dar nu atât cât să se descurce singuri. 

Vânătorii o găsiră după îndelungi căutări. Omul îşi ţinti trofeul şi trase cu dibăcie. Ursoaica căzu întinsă la pământ. Privirea sa se îndreptă disperată spre pui. Ochii acesteia le spunea să fugă. Şi aceştia au înţeles mesajul părintesc şi l-au urmat sârguincioşi. Pe cel mic, însă, pe Năzdrăvanul, care alerga mai încet, bărbatul îl ajunse din urmă. Nu era ursuleţul dorit de el, cel cu steluţa argintie în frunte, dar era drăgălaşul său frăţior. “Sunt fericit, deocamdată, doar cu el şi cu ursoaica”, se gândi străinul.

- Îl voi vinde unei Grădini Zoologice. Iar ursoaica o voi lua cu mine în Anglia, ca trofeu. Carnea ei v-o las vouă, spuse omul celorlaţi vânători. Eu mă mulţumesc cu atât. Pentru mine, o asemenea vânătoare este ceva inedit. La noi, nu este voie să se taie un copac din pădure, că imediat vin autorităţile şi iau măsuri drastice. De vânat, nici vorbă...

Neânfricatul alergă ce alergă şi se trezi singur. De abia atunci realiză ce s-a întâmplat. Lacrimi mari şi amare curgeau din ochii săi negri.

“Ce mă voi face singur?” îşi spuse el. “Mă voi descurca oare ? Trebuie ! Doar sunt fiul Martinei, ursoaica cea mai deşteaptă din pădurile braşovene”.

Lunile următoare Neânfricatul luptă cu străşnicie pentru viaţa sa şi reuşi să supravieţuiască. Semăna la dibăcie cu Martina. Creştea cu repeziciune. Deveni un urs brun maiestuos iar steluţa din fruntea sa deveni mai mare şi mai strălucitoare. Noaptea, aceasta se reflecta sub razele lunii şi animalele sălbatice din zonă îl recunoşteau. Curând se adeveriră şi previziunile Martinei. Ajunse Regele pădurilor braşovene.

Într-o dimineaţă, a fost trezit de bătăi puternice. Se uită în jur şi văzu în depărtare, oameni care construiau o clădire. Era prima vilă din zonă.

În zilele următoare apărură mai mulţi constructori. Cu cât erau tăiaţi mai mulţi copaci din pădure şi cu cât se întindea mai mult terenul defrişat, cu atât apăreau mai multe vile, ca ciupercile după ploaie.

În curând, păduricea copilăriei sale dispăruse aproape complet. Nu mai avea unde să-şi facă bârlog, nu mai găsea cu ce să se hrănească. Păsările, animalele , toate vieţuitoarele pădurii părăseau treptat zona.

Neânfricatul se gândi că trebuie să-şi mute şi el sălaşul, să migreze spre zone mai sălbatice, mai primitoare. Teritoriul nu-i mai aparţinea.

Din Cheile Răşnoavei o luă vitejeşte prin păduri şi ajunse curând într-o zonă necunoscută, cu vegetaţie, dar şi cu multe hoteluri. Era Poiana Braşov. Îşi dădu seama că este cam riscant pentru el să rămână acolo. Aşa că zilele următoare îşi continuă drumul. Spre seară ajunse pe nişte serpentine încolăcite. Urcase pe muntele Tâmpa. De acolo, de sus, în întuneric se puteau vedea multe lumini palide. Erau chiar din centrul oraşului. De pe prima serpentină, văzu că putea ajunge chiar pe stradă. “Nu este bine deloc aici” îşi spuse Neânfricatul. “Trebuie  să-mi continui drumul. Locul acesta nu este o soluţie bună. Nu sunt în siguranţă aici”. Nu găsi însă pe traseul străbătut, nimic de mâncare. Şi se îndreptă spre partea opusă a versantului Tâmpei. În valea Răcădăului, unde ajunse, se vedeau multe blocuri. Şi lângă ele, containerele cu gunoi. “Acolo voi găsi cu siguranţă ceva de mâncare iar de mâine mă voi descurca singur”, îşi spuse Neânfricatul înfometat.

Coborâ încetişor spre pubele. Începu să caute cu înfrigurare în prima, aflată în drumul său, călăuzit de miros. Trebuia să găsească ceva.

Deodată, de la balconul primului etaj al blocului, din apropierea containerelor cu gunoaie zări o persoană care-l studia atent. Întâi se sperie, gândindu-se la prima sa întâlnire cu omul, care s-a dovedit a fi una tragică, dar instinctul său de animal sălbatic, ceva din interiorul său îi spuse că fiinţa întâlnită este una bună şi care nu-i va face rău.

Era Alexandru, un băieţel de zece ani, care tocmai îşi terminase de făcut lecţiile şi se recrea admirând pădurea din faţa sa, din balcon. Alexandru era cel mai inteligent elev din clasa sa, olimpic la matematică. Dar, din această cauză era de obicei foarte singur. Colegii săi îl invidiau şi nu doreau să fie prieteni cu el. Îl ironizau şi îi făceau numai răutăţi. “Este preţul pe care trebuie să-l plătesc, pentru mintea cu care am fost dotat”, gândea el. „Uite un ursuleţ cu stea argintie în frunte”, îşi spuse Alexandru. „Este însemnat, exact ca mine şi de aceea este un singuratic. El va fi de astăzi, prietenul meu cel mai bun”.

A doua zi, la masa de seară Alexandru nu-şi putu ascunde bucuria şi povesti părinţilor săi :

- Tată, am văzut ieri un ursuleţ cu stea argintie în frunte, la gunoaie.

- Fii atent, poate fi periculos. Precis nu e singur. Dacă te vede mama, ursoaica, precis te atacă. Cu aşa ceva nu este de joacă, spuse tatăl.

- Dar este foarte drăgălaş. Nu poate face rău la nimeni, explică băiatul.

În zilele următoare, tatăl lui Alexandru a fost invitat de un prieten de-al său, patron, la o masă festivă în vila sa, din Râşnov.

- Vine şi vechiul meu prieten, din Anglia. Îl vei cunoaşte şi tu, îi spuse acesta.

Petrecerea era în toi şi invitaţii povesteau de zor, despre întâmplări neobişnuite, de la vânătorile la care participaseră de-a lungul timpului.

- Lucrul ce m-a şocat cel mai mult în pădure a fost un ursuleţ  cu stea argintie în frunte, relată englezul şi nimeni nu mă crede că ar exista. Toţi cred că eu fabulez, dar l-am văzut cu ochii mei, acum câteva veri.

- Un ursuleţ cu stea argintie în frunte ? spuse mirat tatăl lui Alexandru. Fiul meu a văzut zilele trecute, la noi în Răcădău, la pubelele de gunoi, un astfel de ursuleţ. Şi eu am crezut că fabulează. Alexandru al meu are o imaginaţie foarte bogată. Uneori, nu cred ce-mi povesteşte.

- Este ursul pe care îl vreau eu, de mult timp ! exclamă englezul.

- Acolo nu este pământul meu, spuse proprietarul. Nu pot să te ajut deloc. Te descurci singur acum, dacă-l vrei cu adevărat.

-Voi merge chiar mâine, în zonă să-l văd numai, spuse englezul hotărât.

Şi chiar a doua zi, urcă serpentinele Tâmpei, căutând pe Neânfricatul. Străbătu cu atenţie toate serpentinele, cercetă toate tufişurile doar, doar va da de el. Şi, într-un târziu, minunea s-a întâmplat. Ursuleţul însetat, tocmai încerca să bea apă, din pârâiaşul ce izvora din munte.

Englezul se apropie de urs şi dori să-l prindă cu un lasou. Neânfricatul îl simţi, se sperie, lovi omul cu labele pentru a se apăra şi o luă la fugă.

John, căci aşa se numea bărbatul, se şterse de sângele ce ţâşnise din zgârieturile de pe faţă.  

- Dar, ce-ai păţit ? Cine te-a zgâriat atât de tare ? îl întrebă patronul când s–a întânit cu el .

- Ursul căutat de mine. L-am găsit şi uite ce mi-a făcut, spuse englezul.

- Putem folosi lucrul acesta. Vom anunţa mass media că un urs sângeros a atacat în zonă, un turist englez. Când este vorba despre străini, românii sunt în stare să facă orice. Toate ziarele vor prelua ştirea. Vom putea obţine astfel, în mod legal, aprobarea să-l vânăm.

În zilele următoare a fost trimis un grup de vânători, în pădure, pentru a urmări ursul.

- Vreau să merg şi eu cu voi, îşi exprimă dorinţa englezul. Doar eu am fost victima lui.

Neânfricatul se refugie spre Dealul Melcilor. Nu era o zonă plăcută pentru el. Era teritoriul pe care se desfăşurau permanent lupte cu pittbuli, animale feroce şi necruţătoare, care-l lătrau imediat, când îi simţeau prezenţa în apropiere. Acum însă, nu avea altă soluţie. Se putea ascunde într-una din catacombele dealului, concepute în timpul războiului, de populaţia oraşului, pentru a se adăposti de bombardamente. Dar acum, acolo locuiesc copiii străzii. Singura soluţie posibilă pentru el, părea a fi peştera misterioasă, despre care îi povestise mama sa, Martina. Acolo, se afla o apă subterană, în care dispăruse cu mulţi ani înainte, un băieţel. Pompierii veniţi să-l salveze, nu mai ieşiră niciodată din grotă. Un grup de cercetători străini, dotaţi cu aparatură sofisticată, de ultimă generaţie veni să facă scufundări în apa misterioasă şi niciunul nu se mai întoarse la suprafaţă. Neânfricatul hotărâ că în adâncul infinit al apei va fi locul salvării sale, unde nu va mai fi hăituit şi în care va putea fi liber, pentru totdeauna.

Auzi lătratul câinilor de vânătoare. Simţi apropierea oamenilor.            Se mişcă mai repede, dar degeaba. Vânătorii se apropiau tot mai mult de el.

Atunci Neânfricatul păşi în peşteră, înaintă spre apa infinită şi... sări...

Bărbaţii erau în pragul intrării în grotă, când văzuseră animalul  aruncându-se în neant. Au privit neputincioşi.Dispăruse din viaţa lor, dar devenise liber şi nimeni nu mai putea să-l hăituiască vreodată. Ştirea dispariţiei ursuleţului se transmise fulgerător, pe cale orală.

Alexandru a fost însă cel mai afectat de ea. Îşi pierduse pentru totdeauna cel mai fidel prieten. Adormi nefericit cu gândul la el.       

Deodată, un zgomot puternic îl trezi. Vântul furios şi ploaia rapidă  deschiseră cu repeziciune ferestrele camerei sale. O furtună năpraznică, cu tunete înspăimântătoare şi fulgere sclipitoare brăzda cerul. Alexandru auzi în surdină un mormăit şi văzu în vale, lucind prin întuneric, o steluţă argintie, coborând încetişor. “Este Neânfricatul”, gândi fericit băieţelul. „I–a fost dor de mine. A venit să mă vadă. Acum, însă, nimeni nu-l mai poate urmări, să–i facă rău. Este în sfârşit liber...

Notă :  Aceasta este o poveste. Întâmplările, personajele sunt fictive şi orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

SCRIITORUL P.I.  Mulţumiri pentru noua povestire! Avem în vedere "Ursuleţul...", pentru nr. 184 al revistei.                                 

Felicitări pentru logica narativă a ficţiunii!

                                  Cu aleasă preţuire,                                                                                         P.I.

 

DR. CORNELIA PĂUN : “Povestea fulgilor de nea”

          Într-o seară  caldă de toamnă, pe cerul senin apăru un noruleţ drăgălaş şi străveziu, de un albastru deschis, acoperit de perniţe albe, pufoase, cu marginile din volănaşe dantelate şi înfoiate. Cât de mic era, putea să ocrotească câteva lanuri galben-aurii şi mănoase de grâu şi porumb, care-l aşteptau voioase să-şi reverse picăturile sale argintii asupra lor. Se jucau fericite, legănându-se în toate direcţiile, în lumina razelor strălucitoare ale soarelui , pe care le absorbeau cu nesaţ şi se scăldau în şuvoaiele delicate de picături de mărgăritare.  Şi-atunci firele de grâu creşteau, creşteau şi doreau să se facă tot mai mari şi mai frumoase. Picăturile se revărsau nestingherite peste câmpurile învelite în mătăsuri verzi, amestecate haotic şi decupate, în forme interesante, de la nuanţele cele mai deschise, de un verde crud de primăvară la cele  întunecate, ale frunzelor pomilor fructiferi plini de rod. Dansul lor lin se sfârşea la atingerea suavă a pământului roditor, acoperit cu ierburi fragile, printre care îşi făcea loc câteun văl roşu, plin de ardoare şi în acelaşi timp foarte sensibil, de flori gingaşe de mac sălbatic, ale căror petale îşi luau zborul la cea mai delicată atingere de vânt, câteun văl galben, al stupurilor formate din mici inflorescenţe ale florilor de rapiţă, ce se deschid timid sub razele aurii ale soarelui de vară sau câteun văl diafan acoperit  de tufe de candelabre violet-albăstrii de levănţică cu parfumul lor enigmatic ce predispune la o linişte nobilă şi blândă.

          Florile se deschideau şi creşteau mai mari şi mai frumoase. Apoi, se unduiau cu gingăşie sub mantia violetă a vântului sălbatic, care le mângâia delicat petalele, se înclinau de bucurie şi îi mulţumeau noruleţului, murmurând îndatorate. 

          Fluturi de toate culorile, parcă desprinşi din minunatul  brâu al curcubeului, dansau zglobii în jurul lor şi le aduceau veşti din locurile îndepărtate, în care călătoriseră în cursul verii.

          Dar toamna trecu repede şi totul se răci. Perniţele albe pufoase ale noruleţului se transformaseră în cristale de mărgăritare. Erau micuţii fulgi de nea, adunaţi unul lângă celălalt,  speriaţi să nu se piardă de frăţiori. Formau astfel grupuleţe dantelate, ca nişte corali, ce se oglindeau din adâncurile mării pe imensitatea cerului.

          Noruleţul le spuse dragilor săi copilaşi, fulguleţii de nea :

          - Când va veni vremea, mă veţi părăsi. Dar nu trebuie să plângeţi, nu trebuie să vă întristaţi. Voi veţi aduce bucurie în sufletele miilor de copilaşi din întreaga lume ! Şi ei şi cei mai mari se vor bucura când vă vor vedea.

          Într-o zi friguroasă şi întunecată, bântuită de crivăţul cel fioros, noruleţul le spuse :

          - Dragii mei copilaşi, a sosit timpul ! Astăzi veţi cunoaşte o lume nouă !

          Speriaţi şi nedumeriţi fulguleţii de nea au pornit timid spre pământ. Şi cerul înnegurat s-a luminat imediat. Crivăţul vânăt şi-a domolit furiile şi i-a privit cu încântare. Chiar frigul tăios era mult mai plăcut.

         Primul fulguleţ a ajuns pe  o frunza ruginie a unui tei subţirel ce străjuia la marginea parcului în prezenţa miilor de fulgişori de nea.  Al doilea, pe acoperişul unei case. Câţiva dintre fraţii fulgi de nea au ajuns însă în curtea unei şcoli. Când i-au văzut, copiii au întins voioşi braţele spre ei, să-i prindă. Un fulguleţ a căzut în gluga de la paltonaşul albastru al unei fetiţe drăgălaşe cu codiţe bălaie. Altul a aterizat pe ghiozdănelul verde al unui băieţel neastâmpărat. Al treilea a ajuns în mâna micuţă, întinsă, a unui băieţel firav, cu obrajii înroşiţi de frig.  Alţi băieţei cu feţele surâzătoare reuşiră şi ei să mângâie primii fulgi de nea. Şi toţi erau atât de fericiţi ...  

 

-“Povestea copacilor Daciei“, de Cornelia Păun Heinzel,

 

“A fost odată, în vremuri îndepărtate, când spaţiul aparţinea mai mult spiritului decât istoriei, o ţară frumoasă şi bogată, cu locuitori atrăgători, plăcuţi, puri şi viteji ca ursul brun şi tari ca stâncile, care trăiau în pace şi înţelegere. Stăteau liniştiţi în luminişurile din munţi, unde aveau tot ce le trebuia: vânat din plin, miere, mei şi viţă de vie, izvoare cu apă limpede şi multe animale domestice. Tărâmul fabulos se numea Dacia. Un tărâm cu munţi înalţi, împodobiţi cu copaci înalţi, falnici, maiestuoşi, cu ramurile vânjoase, întinse spre cer, cu crengi pline de flori sau fructe, la umbra cărora oricine se putea răcori de puterea razelor solare prietenoase şi în care se adăposteau fără nicio îngrădire tot felul de animale: veveriţe jucăuşe şi urşi bruni puternici, râşi agili şi mistreţi fioroşi cu colţi ucigători, iepuri sprinteni, căprioare gingaşe, zvelte şi cerbi maiestuoşi.

Albinele dansau vesele, jucăuşe şi îşi umpleau din plin coşuleţele cu pulberea aurie culeasă din miezul florilor minunate, ce împânzeau tărâmul şi fabricau miere în neştire.

Lanurile de mei creşteau fericite, sub ocrotirea razelor aurii ale soarelui, mângîiate de picăturile argintii ale ploilor delicate.

Un fluviu lung şi albastru împrejmuia Dacia, parcă să o apere de primejdii şi duşmani.

Dar într-o zi, vrăjmaşii de la hotare, atraşi de farmecul locurilor şi al locuitorilor, au venit să-i cotropească.

Atunci, regele lor, Decebal şi-a chemat toţi vitejii la luptă.                                                        Sosi şi bătrânul Arbore, căpetenie de oşti, care avea cinci fii isteţi şi viteji şi o fată frumoasă foc. Numele ei era Salcia. Fag era feciorul cel mai mare şi cel mai înţelept dintre fraţi. Stejărel era puternic şi viteaz ca nimeni altul. Tei era sensibil şi îndemânatic. Păltinel era înalt, subţirel şi rezistent la orice. Braduţ însă era cel mai tânăr şi mai zglobiu. Avea numai cincisprezece ani.

Toţi luptară cu vitejie, dar duşmanul era mult mai numeros. Nu avură nicio şansă. Când a văzut că pierde lupta, regele, Decebal şi conducătorii oştilor s-au sinucis, pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor. Printre ei şi bătrânul Arbore cu vitejii săi fii. Dar atât de mult iubeau ei Dacia, încât nu au vrut să o părăsească. Atunci ei au făcut o rugă către zeul lor Zamolxe, să-i lase să vegheze şi să apere în continuare ţara, aşa cum au făcut dintotdeauna şi să-i transforme în copaci, cu rădăcinile adânc înfipte în pământul iubit. Şi zeul, impresionat de dorinţa lor, le-a ascultat ruga. El a făcut o vrajă şi i-a transformat pe toţi în arbori, cu ramuri ca braţele lor vânjoase, înrădăcinaţi în munţii Daciei, s-o apere şi s-o păzească tot timpul, chiar şi după ce vor muri. Astfel, ei au rămas de atunci, să străjuiască şi să păzească aceste ţinuturi împotriva tuturor cotropitorilor.

De aceea, pădurile acestui teritoriu sunt în majoritatea lor de fag, de la numele feciorului cel mai mare şi mai voinic şi sunt de nepătruns. Duşmanii nu puteau ajunge în aceste ţinuturi, decât urmărind cursul apelor, căci pădurile de fag nu pot fi străbătute călare.

Brăduţ, care de abia împlinise cincisprezece ani a devenit un brad înalt, falnic şi verde tot timpul anului, deoarece zeului i-a fost milă de vârsta fragedă a băiatului. De atunci, există obiceiul că la moartea unui tânăr se împodobeşte un brad. Ţăranii pun în poarta casei unde se căsătoresc doi tineri, un brăduţ frumos împodobit. Când construiesc o casă pun în vârful acoperişului abia ridicat, un brăduţ verde.

Salcia aşezată pe marginea unui râu învolburat, cu pletele sale bogate aplecate în oglinda apei cristaline şi trunchiul său mlădios, a rămas să plîngă pe vecie destinul crunt al Daciei şi al fraţilor săi. Picioarele sale lungi, delicate au devenit rădăcini puternice, înfipte în malurile apei, în pământul pe care l-a iubit şi-l va iubi veşnic”.