DR.
CORNELIA PĂUN HEINZEL : ” LEGENDA URSULEŢULUI
BRAŞOVEAN”
Furtuna se
dezlănţuise năvalnic de parcă toate stihiile naturii se treziră deodată la
viaţă, aici, în Cheile Râşnoavei. Truchiurile copacilor erau contorsionate şi înclinate cu crengile până aproape de pământ. Vântul,ploaia
rece şi rapidă sfâşiau trupurile fără apărare ale arborilor.
La marginea
pădurii, în apropierea unui arbust stufos, Ursoaica Martina tocmai năştea.
Durerile facerii se sincronizau parcă cu vijelia necruţătoare. Explozia de
fulgere strălucitoare şi tunete năucitoare parcă anunţa sfârşitul lumii, dar o
nouă viaţă se înfiripa încetişor şi deodată
apăru timid, căpşorul delicat şi simpatic al unui ursuleţ brun. Pe fruntea sa
mititică se zărea lucind o steluţă argintie. Ursula se bucură de puiul său
special, intuind că va deveni Regele pădurilor
braşovene
dar se şi întristă în acelaşi timp. Se gândi că, datorită steluţei sale
neobişnuite, va fi totdeauna o pradă dorită de unii oameni. Îi voi spune
Neânfricatul îşi spuse ursoaica. Şi, curând, îl urmă mititelul său frate, un ursuleţ la fel de drăgălaş,
Năzdrăvanul.
Înţeleapta Martina
începu curând să-i înveţe încet, încet tot ce ştia ea despre pădure, cum să se
hrănească, unde să găsească hrană, ce fructe sunt comestibile, unde găsesc
muşuroaie de furnici şi alte insecte
delicioase pe care le puteau savura. Dar micilor ursuleţi le ardea numai de
joacă, să se răsfeţe între ei. Le plăcea foarte mult să mânânce zmeură şi să se
urce până în vârfurile cele mai înalte ale brazilor din pădure, deşi mama lor
îi avertiza cât de periculos poate fi.
Veni curând
iarna şi familia de urşi se pregăti pentru hibernare. Urmă o pauză în vieţile
lor agitate, de zi cu zi. Iar razele soarelui de primăvară îi găsi slăbiţi pe
cei doi ursuleţi. Martina se gândi că trebuie să le găsească hrană din belşug
pentru a-i ajuta să crească. Se descurcase minunat atâţia ani în pădure şi se
gândea că viaţa lor va decurge la fel.
Curând, cei doi
ursuleţi au cunoscut şi pericolul cel mai mare, omul.
Martina se
gândi să-I pregătească, îi învăţă pe pui cum să adulmece omul de la distanţă şi
îi povăţui să se ferească de el, atenţionându-i că este
periculos. Ursuleţii însă nu prea luau în considerare sfaturile ei.
În vara
următoare, pădurea în care sălăşluiau a fost cedată de către Regia Pădurilor şi
proprietarul organiză imediat o vânătoare pentru străini, pentru a face rost de
bani. Urmăreau în special mistreţii, iepurii, fazanii din zonă. Dar şi un
ursuleţ nu ar fi fost de lepădat. Chiar
dacă nu era legală împuşcarea sau prinderea sa. Cine ar fi ştiut de ea?
Într-o
dimineaţă de vară, unul dintre vânători zări ursuleţii şi îi urmări. Văzu
steluţa argintie de pe fruntea ursuleţului şi îi fugări imediat. Noroc cu
inteligenta ursoaică. Îi salvă pe pui conducându-i într-o zonă protejată, o
peşteră ascunsă printre stânci,unde omul nu putea ajunge.
Din acea zi, vânătorului
nu-i mai ieşi din cap ursuleţii văzuţi, mai ales cel cu stea argintie în frunte. Veni regulat
în România la vânătoare şi în verile următoare. Dar ursoaica era prea isteaţă
să poată fi găsită. Şi îşi păzea puii cu străşnicie.
Bărbatul nu
reuşi să-i mai vadă, deşi dorea mult acest lucru.
Gândindu-se
mereu, vânătorul avu o idee năstruşnică. Aduse cu el câini de vânătoare şi
gonaci iscusiţi. Ursoaica nu mai avea scăpare. Fusese încolţită ca niciodată.
Nu mai avea scăpare. Dar încercă să-şi salveze puişorii ce crescuseră, dar nu
atât cât să se descurce singuri.
Vânătorii o
găsiră după îndelungi căutări. Omul îşi ţinti trofeul şi trase cu dibăcie.
Ursoaica căzu întinsă la pământ. Privirea sa se îndreptă disperată spre pui. Ochii
acesteia le spunea să fugă. Şi aceştia au înţeles mesajul părintesc şi l-au
urmat sârguincioşi. Pe cel mic, însă, pe Năzdrăvanul, care alerga mai încet,
bărbatul îl ajunse din urmă. Nu era ursuleţul dorit de el, cel cu steluţa
argintie în frunte, dar era drăgălaşul său frăţior. Sunt fericit, deocamdată, doar
cu el şi ursoaica.
- Îl voi vinde
unei Grădini Zoologice, spuse omul. Iar ursoaica o voi lua cu mine în Anglia,
ca trofeu. Carnea ei v-o las vouă, spuse el celorlaţi.
Eu mă mulţumesc
cu atât. Pentru mine, o asemenea vânătoare este ceva inedit. La noi, nu este
voie să se taie un copac din pădure, că imediat vin autorităţile şi iau măsuri
drastice. De vânat, nici vorbă...
Neânfricatul alergă
ce alergă şi se trezi singur. De abia atunci realiză ce s-a întâmplat. Lacrimi
mari şi amare îi curgeau din ochii săi negri.
“Ce mă voi face
singur?” îşi spuse el. “Mă voi descurca oare ? Doar sunt fiul Martinei, ursoaica
cea mai deşteaptă din pădurile braşovene”.
Lunile
următoare Neânfricatul luptă cu străşnicie pentru viaţa sa şi reuşi să
supravieţuiască.
Semăna la dibăcie cu Martina. Creştea cu repeziciune. Deveni un urs brun maiestuos
iar steluţa din fruntea sa deveni mai mare şi mai strălucitoare. Noaptea,
aceasta se reflecta sub razele lunii şi animalele sălbatice din zonă îl
recunoşteau. Curând se adeveriră şi previziunile Martinei. Ajunse Regele
pădurilor braşovene.
Într-o
dimineaţă, a fost trezit de bătăi puternice. Se uită în
jur şi văzu în depărtare, oameni care construiau o clădire. Era prima vilă din
zonă.
În zilele
următoare apărură mai mulţi constructori. Cu cât erau tăiaţi mai mulţi copaci
din pădure şi cu cât se întindea mai mult terenul defrişat, cu atât apăreau mai
multe vile, ca ciupercile după ploaie.
În curând,
păduricea copilăriei sale dispăruse aproape complet. Nu mai avea unde să-şi
facă bârlog, nu mai găsea cu ce să se hrănească. Păsările, animalele , toate
vieţuitoarele pădurii părăseau treptat zona.
Neânfricatul se
gândi că trebuie să-şi mute şi el sălaşul, să migreze spre zone mai sălbatice,
mai primitoare. Teritoriul nu-i mai aparţinea.
Din Cheile
Răşnoavei o luă vitejeşte prin păduri şi ajunse curând într-o zonă necunoscută,
cu vegetaţie, dar şi cu multe hoteluri. Era Poiana Braşov. Îşi dădu seama că
este cam riscant pentru el să rămână acolo. Aşa că zilele următoare îşi continuă
drumul. Spre seară ajunse pe nişte serpentine încolăcite. Era muntele Tâmpa. De
acolo, de sus, în întuneric se puteau vedea multe lumini palide. Erau chiar din
centrul oraşului. De pe prima serpentină, văzu că putea
ajunge chiar pe stradă. “Nu este bine deloc aici” îşi spuse Neânfricatul. “Trebuie
să-mi continuu drumul. Locul acesta nu este o
soluţie bună. Nu sunt în siguranţă aici”. Nu găsi însă pe
traseul străbătut,
nimic de mâncare. Şi se îndreptă spre partea opusă a versantului Tâmpei. În
valea Răcădăului, unde ajunse, se vedeau multe blocuri. Şi lângă ele,
containerele cu gunoi. “Acolo voi găsi cu siguranţă ceva de mâncare iar de
mâine mă voi descurca singur”, îşi spuse Neânfricatul înfometat.
Coborâ încetişor spre pubele. Începu să caute cu înfrigurare în prima,
aflată în drumul său, călăuzit de miros. Trebuia să găsească ceva.
Deodată, de la balconul primului etaj al blocului, din apropierea
containerelor cu gunoaie zări o persoană care-l studia atent. Întâi se sperie, gândindu-se la prima sa întâlnire cu omul,
care s-a dovedit a fi una tragică, dar instinctul său de animal sălbatic, ceva
din interiorul său îi spuse că fiinţa întâlnită este una bună şi care nu-i va face rău.
Era Alexandru, un băieţel de zece ani, care tocmai îşi terminase de făcut
lecţiile şi se recrea admirând pădurea din faţa sa, din balcon. Alexandru era
cel mai inteligent elev din clasa sa, olimpic la matematică. Dar din această
cauză era de obicei foarte singur. Colegii săi îl invidiau şi nu doreau să fie
prieteni cu el. Îl ironizau şi îi făceau numai răutăţi. “Este preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru mintea cu
care am fost dotat”, gândea el. „Uite un ursuleţ cu stea argintie în frunte”, îşi
spuse Alexandru. „Este însemnat, exact ca mine şi de aceea este un singuratic.
El va fi de astăzi, prietenul meu cel mai bun”.
A doua zi, la masa de seară Alexandru nu-şi putu
ascunde bucuria şi povesti părinţilor săi:
- Tată, am văzut ieri un ursuleţ cu stea argintie în frunte, la gunoaie.
- Fii atent, poate fi periculos. Precis nu e singur. Dacă te vede mama, ursoaica,
precis te atacă. Cu aşa ceva nu este de joacă, spuse tatăl.
- Dar este foarte drăgălaş. Nu poate face rău la nimeni,
explică băiatul.
În zilele următoare, tatăl lui Alexandru a fost invitat de un prieten de-al său, patron, la o masă festivă în vila sa din Râşnov.
- Vine şi vechiul meu prieten, din Anglia. Îl vei cunoaşte şi tu, îi spuse
acesta.
Petrecerea era în toi şi invitaţii povesteau de zor, despre întâmplări
neobişnuite, de la vânătorile la care participaseră de-a lungul timpului.
- Lucrul ce m-a şocat cel mai mult în pădure a fost un ursuleţ cu stea argintie în frunte, relată englezul
şi nimeni nu mă crede că ar exista. Toţi cred că eu fabulez, dar l-am văzut cu
ochii mei, acum câteva veri.
- Un ursuleţ cu stea argintie în frunte ? spuse mirat
tatăl lui Alexandru. Fiul meu a a văzut zilele trecute, la noi în Răcădău, la
pubelele de gunoi, un astfel de ursuleţ. Şi eu am crezut că fabulează.
Alexandru al meu are o imaginaţie foarte bogată. Uneori, nu cred ce-mi povesteşte.
-El este ! exclamă englezul. Pe el îl vreau eu, de mult timp !
- Acolo nu este pământul meu, spuse proprietarul. Nu pot să te ajut deloc.
Te descurci singur acum, dacă-l vrei cu adevărat.
-Voi merge chiar mâine, în zonă să-l văd numai, spuse englezul hotărât.
Şi chiar a doua zi, urcă serpentinele Tâmpei, căutând pe Neânfricatul.
Străbătu cu atenţie toate serpentinele, cercetă toate tufişurile doar, doar va
da de el. Şi, într-un târziu, minunea s-a întâmplat. Ursuleţul însetat, tocmai
încerca să bea apă, din pârâiaşul ce izvora din munte.
Englezul se repezi spre Neânfricatul. Şi acesta se sperie. Lovi cu labele
şi o luă la fugă.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen