PROF. DR. CORNELIA PAUN - SCRIITOARE, JURNALISTA A PRESEI INTERNATIONALE 1

1.Dr. Cornelia Păun Heinzel: ” Dragoste de Cernăuți ”

“Uneori soarta te poate proiecta pe meleaguri, pe care nici nu visai să le cunoşti vreodată”.

 Nicolae absolvise „Filozofia”, dar exact în anul terminării studiilor, începu criza, o criză financiară şi economică care afecta întreg mapamondul, prin şomaj, falimente, datorii şi tulburări sociale. Războiul mondial sărăcise mult populaţia. Titraţii, spuma intelectualităţii era cea mai puternic marcată. Dar situaţia cea mai tragică o aveau proaspeţii absolvenţi de universităţi, care  la terminarea studiilor îşi vedeau toate visurile şi aspiraţiile spulberate. Pentru un post de portar se prezentau la concurs un absolvent de medicină, unul de litere, un inginer şi un licenţiat în drept. Dacă l-ar fi ascultat pe tatăl său, preot în sat, Nicolae ar fi avut mai multe şanse. Dar atunci când a mers să se înscrie la facultate, şi-a luat dosarul de la teologie, unde-l înscrisese părintele său şi l-a depus la filozofie. Acesta era domeniul pe care dorea să-l studieze şi pe acesta l-a urmat.

*

Pe stradă Nicolae se întâlni cu un cunoscut.

- Mai avem o şansă! Am auzit că se fac angajări în armată. Hai să încercăm şi noi! O ofertă mai bună nu avem! îi spuse tânărul.

- Şi unde trebuie să mergem? întrebă Nicolae.

- Ne întâlnim mâine la zece, în faţă la Universitate. Să fii pregătit! îi spuse tânărul.

Nicolae se întoarse acasă rapid. Era Ajunul Bobotezei. Involuntar, amintindu-şi de copilărie, începu să cânte cântecele bisericeşti, pe care le ascultase din fragedă  pruncie şi care i se păreau atât de familiare. Nicolae avea şi o voce frumoasă. În curte, proprietăreasa începu să-şi facă semnul crucii cu evlavie. Emil, medicinistul începu să râdă.

- Dar ce faci coană Matilda, de te închini aşa cu foc?

- Păi e Bobotează şi vine părintele! Ce, nu-l auzi? spuse femeia.

- Ha, ha, ha! râse cu foc Emil. E Nicu, coană Matilda, este Nicu, colegul meu de cameră! continuă el conversaţia.

- Cum? Dar cântă aşa frumos! Ce voce are! se miră Matilda.

- Nu ştii că tatăl său este preot? De aceea ştie toate cântările bisericeşti la perfecţie! explică tânărul.  

- Păi şi de ce nu s-a făcut şi el preot? întrebă femeia.

- N-a vrut, n-a vrut coană Matilda! răspunse tânărul. Fiecare cu vocaţia sa!

Cu constituţia sa sportivă şi structura atletică, a doua zi, Nicolae a fost primit imediat în armată. Îşi rezolvase astfel problema cu serviciul. Nu aşa cum îşi dorise, dar în condiţiile crizei era singura rezolvare posibilă,  pentru el.  În ceea ce priveşte filozofia, putea să o studieze în continuare, în timpul liber. Şi când vor apărea condiţii mai favorabile, va deveni profesor, aşa cum îşi dorise. Până atunci putea să citească multe cărţi şi să scrie, cum era obişnuit încă de pe băncile şcolii. Scrisese chiar o monografie originală a satului său, prima de acest fel, după ce se documentă foarte serios. Aşezarea fusese întemeiată de pandurii lui Tudor Vladimirescu când s-au retras, după înfrângerea suferită.

Literatura rămăsese în continuare pasiunea lui Nicolae, mai ales că, din timpul facultăţii studiase singur toate cărţile şi cursurile prietenului său cel mai bun, Liviu, student  la litere. Toate studiile de critică literară, de teoria literaturii, Nicolae le lecturase cu pasiune. Mergea chiar la cursuri, la Universitate, cu Liviu, să audieze prelegerile deosebite, ţinute de profesorii universitari.

Viaţa în armată nu era uşoară pentru un om învăţat cu studiul. Dar firea sportivă a lui Nicolae, îl făcu să treacă peste impedimente. În unitate, colegii aflară de pregătirea lui superioară. Mulţi îl invidiau. Bârfele ajunseră chiar la urechile comandantului. Om cult, Berezoianu, îl chemă urgent la el.

- Bratule, este adevărat că tu ai făcut filozofia şi ştii şi greaca veche?

- Da, domnule colonel, răspunse Nicolae.

- După amiază, te prezinţi la mine acasă. Eşti invitat la prânz! E ordin! spuse zâmbind Berezoianu.

Bratu veni timid la colonel acasă. După prânzul copios, colonelul îl chemă în biroul său.

- Vreau să discutăm despre noile apariţii editoriale! îi spuse acesta. Tu ce părere ai? Ce carte nou apărută, ţi s-a părut mai interesantă?

Şi dezbătură apoi, ore întregi, teme din literatură, artă, filozofie.

- Mi-a făcut deosebită plăcere să conversez cu tine! La revedere! îi spuse la plecare, lui Nicolae, colonelul. Dar nu uita! Aici, eşti domnul Bratu, filozoful, la unitate eşti Bratu soldatul!

În vară, Nicolae ajunse cu batalionul  în Cernăuţi. Oraşul era de o frumuseţe stranie, situat pe frumoasele coline ale Carpaţilor, pe malul râului Prut. I se spunea „mica Viena”, o denumire meritată pe deplin. Cu o istorie şi o poveste fascinantă, fermecătorul oraş era capitala Bucovinei şi reprezenta unul dintre cele mai importante centre urbane din România. Cernăuţiul a înflorit sub habsburgi şi a crescut de la un mic oraş de provincie într-un centru plin de viaţă şi diversificat etnic prin comerţ, meşteşuguri, cultură şi educaţie. Cu un trecut şi tradiţii comune, arhitecţii austrieci şi cehi, au transformat Cernăuţiul într-un oraş modern.

Nicolae a fost imediat fermecat de oraş, care era un loc modern, plin de fumuseţi naturale şi cu o arhitectură interesantă, cu multe monumente fascinante, sculpturi atrăgătoare, parcuri verzi şi pieţe primitoare. În Cernăuţi întâlneai toate stilurile arhitectonice care au existat în ultimele secole în Europa. Ca veşnic iubitor de artă şi frumos, Nicolae adora să parcurgă pe jos străzile întortocheate ale Cernăuţiului, să observe stilurile, de la empiricul din perioada împăratului Napoleon, la liniile melodioase ale barocului clasic. Admira clădirile în stil neobrâncovenesc - o continuare a modernismului austriac - ca biserica Sfântul Nicolae, lăcaş în a cărui compoziţie ornamentală, acest stil se împletea armonios cu unele elemente din Renaissance-ul italian şi cu procedee specifice româneşti. Clădirile în stil brâncovenesc şi neoromânesc le-a recunoscut uşor după frumuseţea şi ornamentele care aminteau de podoabele portului popular românesc, de straiele ţăranilor din satul său dar şi după coroanele masive şi semirotunde, care le uneau. Clădirea impunătoare a Primăriei a fost  construită în Piaţa Centrală a Cernăuţiului în 1847, în stilul clasicismului târziu. Din Piaţă, de-a lungul străzii Română, la o mică distanţă, Nicolae văzu clădirea bisericii greco-catolice, construite în 1821 în stil empiric. Cele mai noi construcţii erau cele realizate după războiul mondial ce se încheiase, de către firmele franceze, în stilul art deco.

Nicolae era încântat de minunăţiile Cernăuţiului, care nu puteau fi admirate nicăieri în altă parte a Europei. În faţa sa defilau peste o sută de zei şi zeiţe greco-romane sub formă de  basoreliefuri, sculpturi bombate, mozaicuri etc. Şi tot atâţia lei, păsări, şerpi. Constată că, centrul vechi al Bucureştiului era doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor arhitectonice din Cernăuţi, adevărate amprente ale istoriei fabuloase, chiar dinainte de secolul de dominaţie habsburgică, cel mai marcant pentru el. Nicolae citise că prima atestare documentară a aşezării, a reprezentat-o un hrisov emis de Alexandru cel Bun.

Prima clădire din Cernăuţi, pe care a dorit să o vadă Nicolae a fost Universitatea „Regele Carol l din Cernăuţi”. Construcţia era o bijuterie construită în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale oraşului. La înfiinţarea sa, în 1875 se numea „Universitatea Franz Josef" şi era o instituţie de învăţământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Nicolae ştia din cărţi că parlamentul austriac a aprobat în 1872 înfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj, iar la 20 martie 1875 a hotărât înfiinţarea unei Universităţi Germane în capitala Bucovinei. Scopul înfiinţării acestei instituţii superioare de învăţământ la Cernăuţi era în primul rând de propagare a limbii, culturii şi ştiinţei germane în această parte a imperiului.

Bărbatul observă că, ori de câte ori întorcea privirea, străzile Cernăuţiului dezvăluiau cele mai neaşteptate detalii arhitecturale. Fosta Mitropolie Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei se distingea însă printre clădirile istorice cu caracter religios din Cernăuţi precum biserica catolică, biserica Iezuiţilor, biserica greco-catolică, biserica protestantă sau templul şi sinagoga. În  Cernăuţi, oraş cosmopolit, al unui amalgam de culturi şi religii, în care locuitorii  învăţaseră singuri cum să  convieţuiască paşnic şi să se respecte reciproc, toleranţa era nu numai un simplu cuvânt. Românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainenii, armenii şi alte minorităţi convieţuiau împreună paşnic. într-o atmosferă spiritual, antrenantă şi efervescentă. Nu existau idei preconcepute, ură de etnie sau religie între locuitorii săi.

Mitropolia, - asemănătoare unui castel, datorită porţilor cu ziduri înalte de trei metri şi a clădirilor sale din cărămidă, cu pinioane în trepte şi merloane – era bijuteria arhitectonică a oraşului. Ansamblul este format din trei corpuri, o curte oficială şi un parc de cinci hectare, cu specii rare de arbori, dealuri artificiale, heleştee cu fântâni, statui şi grotă, fiind înconjurat de un zid înalt de trei metri. În centru era situată reşedinţa Mitropolitului, cu capela Sfântu Ioan al Sucevei. În stânga era Seminarul cu Biserica Sinodală, iar în partea dreaptă clădirea cu turn, care adăpostea o Şcoală de pictură de icoane şi una de diaconi, un muzeu, fiind şi casă de oaspeţi.

În prima seară, Nicolae a mers cu câţiva colegi la film. Clădirea cinematografului „Cernăuţi” a fost construită în 1877 în stil mauritan, înainte fiind sinagoga principală a oraşului. A  doua zi, Nicolae ieşi cu Mircea, un coleg, la „Vienna Caffé”.

- Hai şi noi la bal! Aici se organizează sâmbăta baluri! îi propuse Mircea.

Sâmbătă seara, în localul de lângă unitate avea loc un bal luxos. Familiile de vază, veneau cu fiicele, să le găsească aici alesul, să le căsătorească. Nicolae intră şi privi mulţimea elegantă, în agitaţie continuă. Deodată, într-un colţ, zări o tânără blondă, cu ochii albaştrii-verzui, mignonă şi suavă. Era ca un înger printre celelalte persoane din jurul său. Discuta cu o femeie tânără, mai înaltă şi brunetă, la fel de frumoasă şi cu aceeaşi ochi fascinanţi. Se îndreptă spre ele  şi o invită pe blonduţă la vals.

- Îmi acordaţi acest vals? întrebă Nicolae, înclinându-şi politicos capul.

- Ich bin schön, ich bin gebildet, ich bin wunderbar! sări în sus tânăra brunetă, accentuând puternic cuvântul „ich”. De ce nu vreţi să dansaţi cu mine? Eu nu am acum partener de dans!

- Mie-mi place domnişoara, spuse Nicolae hotărât, în timp ce întinse mâna să o prindă de degete, pentru a conduce spre ringul de dans pe tânăra fermecătoare. Cum vă numiţi  domnişoară? Eu sunt Nicolae, absolvent de filozofie şi fiu de preot. Acum sunt în armată. Dar în viitor voi fi profesor, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.

- Elisa, spuse cu glas suav fata.

- Şi tânăra de lângă dumneavoastră? întrebă Nicolae curios. De ce a reacţionat aşa?

- Este Helga, sora mai mare. Este foarte frumoasă şi mândră, toţi bărbaţii îi fac curte. Se aşteaptă ca oricine să o placă! răspunse Elisa.

- Dar dumneavoastră sunteţi mult mai fină, mai delicată, mai suavă... continuă Nicolae .

- Aceasta este părerea dumneavoastră... spuse încetişor Elisa

- Numai cu sora aţi venit? întrebă bărbatul.

- Sunt aici cu mama, tata şi cei trei fraţi ai mei Arthur, Alwin şi Anton.

- Cunoaşteţi mai multe limbi, nu-i aşa? Am văzut că vorbiţi cu sora în limba germană. Eu am învăţat la liceu franceza, germana, italiana, spaniola, greaca veche şi latina! spuse Nicolae.

- Vorbesc foarte bine limba română, deoarece am făcut şcoala primară în această limbă, fiind limba naţională şi limba germană, eu fiind de această etnie. La şcoala catolică vorbeam în germană, dar am învăţat şi limba franceză, ca limbă străină. Când eram însă copii, eram toţi de etnii diferite şi ne jucam împreună întotdeauna. Astfel, am învăţat cu toţii să conversăm şi în rusă, şi în poloneză, şi în ucraineană şi chiar şi în idiş. Aşa ne înţelegeam mult mai bine între noi, dar şi cu părinţii tuturor. Ne folosea acest lucru şi când mergeam la prăvălia evreilor, căci ne puteam adresa în limba lor, şi la frizeria ucraineanului, la cinematograful rusului, căci acela este mai aproape de noi sau la poştă unde funcţionara era o poloneză. Cernăuţiul este un spaţiu internaţional din acest punct de vedere. Am învăţat să ne respectăm unii altora limba, etnia, dar şi religia. Să ne respectăm şi să ne iubim! explică tânăra.

 
Dansul se termină şi Nicolae o conduse pe Elisa la loc.

- Tată, el este Nicolae, activează în armată şi este licenţiat în filozofie! spuse Elisa.

- Aaaa, în armată! Mă numesc Heinrich Hensel, se recomandă bărbatul. Ea este soţia mea, Gertrude. Şi eu am fost ofiţer, la Curtea împăratului din Viena. Când am ieşit la pensie, m-am retras aici, în Cernăuţi. M-am căsătorit şi acum am o mică afacere, o fabrică de alcool medicinal.

Nicolae observă că doamna Gertrude era mult mai tânără decât domnul Hensel.

- Fratele meu a rămas însă la Viena. Şi fiul său, nepotul meu este acolo un avocat renumit, continuă domnul Hensel. Dar, cu criza aceasta, completă Gertrude... nepoţii mei, Peter şi Johannis au plecat peste ocean, tocmai în Canada...

- Îmi permiteţi să vă mai vizitez fiica? întrebă Nicolae.

- Desigur! acceptă bătrânul domn.

- Acesta este Mihai! spuse Helga venind rapid spre grup. Ne invită la susţinerea licenţei sorei lui, Anastasia, la universitate. Veniţi şi dumneavoastră, domnule Bratu? întrebă Helga pe Nicolae.

- Desigur! Chiar îmi face plăcere! răspunse bărbatul.

A doua zi, Nicolae luă toţi banii de soldă şi se opri la florăria din centrul Cernăuţiului. Intră şi spuse băiatului care vindea florile:

- Doresc să comand trandafiri roşii!

- Câţi doriţi? întrebă tânărul vânzător.

- De toţi banii aceştia! şi Nicolae întinse banii de soldă. Vă rog să-i trimiteţi la următoarea adresă: Wagnergasse nr. 13, domnişoarei Elisa Hensel, împreună cu acest plic.

Vânzătorul a trimis urgent pe băiatul care trimitea florile, la adresa menţionată. Acesta ajunse în zece minute cu trandafirii în faţa casei, o clădire impunătoare, cu etaj şi bătu la uşă. Apăru imediat Gertrude, mama Elisei. Am primit comandă, să aduc aceste flori la adresa dumneavoastră! spuse băiatul. Şi începu să descarce din trăsură, buchete imense de trandafiri roşii.

- Unde îi duc? întrebă el.

- În sufragerie! spuse uimită femeia.

În câteva minute, camera era acoperită de trandafiri superbi, roşii.

- Oare cine mi i-o fi trimis? întrebă încântată Helga şi se repezi cu nerăbdare spre plicul ce însoţea trandafirii. Pe plic scria cu litere caligrafiate ordonat: „Frumoasei şi gingaşei domnişoare Elisa, de la Nicolae”. Helga înşfăcă cu putere hârtia şi privi încremenită grupurile de versuri ce o acopereau.

- Cum, pentru Elisa sunt? Nu sunt pentru mine? Eu sunt mai frumoasă, eu trebuia să primesc florile! Şi ţi-a scris şi-o  poezie! Mie nu mi-a scris nimeni niciodată vreo poezie! spuse tânăra mânioasă.

- Lasă Helga, nu te supăra, o să primeşti şi tu trandafiri! o consolă blând Elisa.

- Tu ce te bagi! N-am nevoie de consolările tale. Nimeni nu-i ca mine! spuse Helga din ce în ce mai nervoasă şi izbucni în hohote de plâns.

Din ziua aceea, Elisa a primit în fiecare zi câte o floare de la Nicolae. A doua zi, Nicolae veni în vizită la familia Hensel. Casa familiei, cu etaj, era mărginită de case elegante cu două şi trei etaje, pe o romantică stradă pietruită. Era cunoscută a fi un loc popular pentru procesiuni de nuntă. Era prânzul şi familia îl invită la masă.

- Rămâneţi la noi la masă, domnule Bratu! spuse Gertrude politicoasă.

În sufrageria imensă, cu mobilă de lemn sculptată, o masă lungă trona în mijlocul încăperii. În faţă  era un tablou mare, cu o pictură ce reprezenta o pereche - un ofiţer cu poziţie şi costum impozante, cu o sabie lungă şi strălucitoare şi o doamnă elegantă cu o pălărie enormă şi umbreluţă. Era domnul Heinrich şi doamna Gertrude, când erau mai tineri.

Gertrude pregătise feluri variate – supă de pui, friptură de porc cu cartofi prăjiţi şi salată de roşii şi castraveţi iar ca desert, un tort imens de ciocolată, cu flori din frişcă, dispuse pe partea sa superioară.

- Facem cumpărăturile la „Elizabethplatz'', bazarul alimentar din apropierea Pieţii Teatrului, spuse Gertrude. A fost numit aşa în onoarea împărătesei austriece Elisabeta, completă ea, considerând că este nevoie de astfel de lămuriri.

- Şi ce gânduri de viitor aveţi? îl întrebă Heinreich pe Nicolae.

- Îmi doresc să fiu profesor de filozofie. Aceasta este vocaţia mea! Criza mi-a încurcat puţin planurile, dar sunt tânăr şi o să-mi ating ţelul. Acum însă, aş dori să mă căsătoresc... aş dori să mă însor cu Elisa, spuse timid tânărul.

         
Se făcu linişte. Părinţii doreau şi ei ca fata lor să se mărite, dar acum, în faţa cererii, erau luaţi prin surprindere. În această perioadă, cu criza, erau şi ei în impas. De curând, guvernul Iorga tăiase şi pensiile, lucru care îi afectase puternic. Afacerea cu alcoolul medicinal  se dusese de râpă şi pensiile ajunseseră singurul venit curent. Care acum nu mai era...

- Dar Elisa este foarte tânără. De abia a ieşit de la Şcoala Catolică de Maici.

În Cernăuţi, fetele de familie urmau această şcoală, să înveţe să se pregătească pentru căsătorie – învăţau limbi străine, să converseze, să cânte, să brodeze, să coasă, să gătească...

- Trebuie să aibă dotă pentru a se căsători cu un ofiţer! spuse Gertrude. Noi avem o casă cu grădină cumpărată lângă Cernăuţi. Aceea i-o vom da ca dotă!

- Îmi permite-ţi să o invit pe Elisa, la o plimbare prin parc? O voi aduce-o înapoi într-o oră, se adresă Nicolae către părinţii fetei.

- Desigur, răspunse Gertrude.

Parcul era aproape de casa Elisei. Un parc fascinant, pictat în nuanţe de verde, rod al vegetaţiei abundente şi alb pur, al băncilor, coşurilor de gunoi, al  construcţiilor şi anexelor, vopsite toate într-un alb imaculat. Iar Nicolae cu costumul său de militar şi Elisa cu rochia sa de culoarea ghioceilor de primăvară se sincronizau perfect cu cadrul.

Tinerii se aşezară pe o bancă, sub un salcâm încovoiat, cu o coroană expandată de frunze, ca o imensă umbrelă de soare. În faţa lor, trona un copac maiestuos, cu formaţiuni lemnoase ciudate, ca nişte trompe de elefant. Când era privit, copacul parcă avea ceva magnific în el. Părea că  transferă  şi admiratorilor săi, o părticică din măreţia sa. Ieşea în evidenţă printre nişte tuie înalte şi bătrâne, cu tulpina cheală pe aproape un metru, smotocite de vreme, cu crengile lungi lăsate în jos, ca nişte sălcii, care tind să se usuce dar care emană totuşi un farmec aparte. În dreapta, un rând de salcâmi tineri, abia crescuţi, stăteau aliniaţi ca soldaţii în pluton. 

Ciripitul drăgălaş al păsărelelor, presărat din când în când cu triluri melodioase avea un farmec aparte. Din depărtare se auzi cântecul suav al unui cuc. Dar magnetismul miraculos al parcului se datora tufelor de trandafiri de la roşul purpuriu al sângelui şi dragostei, la albul curat al nevinovăţiei şi sincerităţii. Nicolae rupse un trandafir roşu şi-i prinse Elisei în păr. Frunzele copacilor fremătară ordonat sub mângâierea blândă a vântului. Nicolae avu senzaţia că parcul se transformase într-un tărâm magic, al cuplului primordial.   

Amândoi nu scoteau nicio vorbă. Deşi de obicei erau firi sociabile, Nicolae şi Elisa, nu erau prea vorbăreţi de fel. Vorbeau numai cât era necesar şi atunci când trebuia. Dar parcă tocmai limbajul misterios al tăcerii îi unea acum cel mai mult. Le unea sufletele, le unea inimile, pentru totdeauna. În faţa lor, se contura imaginea a doi corcoduşi filiformi împletiţi în mod miraculos sub forma unei porţi de trecere. Alături, unul curbat, cu o corolă abundentă, îi străjuia...

La întoarcerea spre casă trecură pe lângă teatru. Teatrul din Cernăuţi era o clădire impresionantă, realizată sub influenţa Şcolii de Arhitectură de la Viena.

- Mergem sâmbătă la un spectacol? întrebă Nicolae, iubitor de cultură, ca-ntotdeauna, bucuros să vadă un nou spectacol, dar în acelaşi timp şi într-o companie plăcută.

Ajunseră curând în Piaţa Centrală. În mijlocul ei, trona nestingherit  Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuţi în prezenţa familiei regale.

*

Nunta avu loc rapid, fără prea multe pregătiri. De fapt Nicolae nu a fost niciodată sclavul formalităţilor. Nici Elisa nu era cu fumuri, ca sora sa Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul cel mai important. Tot acest spectacol de faţadă nu avea nicio valoare pentru ei. Erau valoroase doar sentimentele...

Rămaseră în Cernăuţi, la părinţii Elisei. În casa cu grădină, pe care o primise Elisa ca dotă, nu reuşiră să locuiască. O vizitau numai din când în când. Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat stresului afacerilor din timpul crizei. Nicolae era omul studiului, al cărţii. Cariera militară nu era pentru el, dar o executa totuşi fără a i se părea o corvoadă, pentru că era o persoană sportivă, rezistentă la efort fizic. Elisa rămase însărcinată imediat şi după nouă luni de căsătorie dădu naştere unui băieţel frumos foc, Mircea, dar care se îmbolnăvi rapid încă din primele zile de viaţă şi muri. După un an, născu din nou, prematur, o fetiţă, plăpândă şi sensibilă, care semăna foarte bine cu Nicolae. 

Elisa era foarte pricepută la treburile casnice. Avea o inteligenţă practică ieşită din comun. Învăţa repede orice presupunea îndemânare. Dacă vedea un om reparând ceva, imediat putea să facă şi ea acest lucru. În acest mod, tot ce se strica în casă era remediat fără probleme – instalaţiile electrice, aparatele. Îi plăcea să gătească, să lucreze câte ceva şi să cânte, mai ales melodia „Cernăuţi, schöne Stadt”. Asculta sfaturile primite şi învăţa orice era util, de la oricine...

- Dacă te speli pe dinţi în fiecare zi, îţi vei păstra dantura intactă! Bunica mea a murit cu toţi dinţii în gură, pentru că se spăla cu sare zilnic, spunea ea fetei sale.

*

Într-o zi de sfârşit de iunie al anului 1940, Nicolae era cu plutonul chiar pe malul Prutului, când a început să se tragă focuri asupra lor. Au fost luaţi pe nepregătite. Fiecare fugea încotro vedea cu ochii. Nu se mai vedea nimic! Numai gloanţe, praf, ţipete disperate... Când se termină totul, Nicolae era într-o văgăună - ca o peşteră, săpată miraculos în lut, de natură, în malul Prutului - lângă un civil, un cioban din sat.

- Doamne, dar cum aţi scăpat! Aţi trecut apa pe bârna asta, pe care nu poate un om, să o treacă în mod normal! V-am văzut de când au început să tragă şi nu mi-a venit să cred ochilor. Aţi parcurs-o în viteză, de parcă aţi fi zburat deasupra apei. Uite ce face frica din om! exclamă ciobanul.

Nicolae privi bârna şi se gândi că, într-adevăr, acum, nu ar putea să meargă pe ea. Doar un echilibrist de la circ, după multe exerciţii, ar fi putut executat aşa ceva! În plutonul lui era mare prăpăd. Toţi erau însă mulţumiţi că scăpaseră cu viaţă. Văzuseră moartea cu ochii. Doar câţiva erau răniţi. Comandantul îi anunţă imediat:

- S-a semnat  pactul  Molotov-Ribbentrop! Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei nu mai fac parte din România, sunt cedate! Vin ruşii peste noi! Avem ordin să ne retragem cu batalionul imediat. Anunţaţi-vă  familiile şi plecaţi urgent! Părăsiţi Cernăuţiul!

Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat pentru Elisa şi pentru fiica sa. Dar acestea aflaseră deja vestea şi împachetau de zor lucrurile.

- Vin ruşii! Sunt la câţiva kilometri! Se văd deja, se auzeau de afară strigăte disperate.

- Dar unde mergem? întrebă Gertrude speriată.

- Veniţi la mine, în Timişoara! Este un oraş cosmopolit, ca şi Cernăuţiul! O împletire armonioasă de diferite naţionalităţi, religii. Oamenii sunt la fel de buni, sociabili şi de toleranţi unul faţă de celălalt! Satul meu este la câţiva kilometri depărtare. Iar rudele mele sunt foarte primitoare.

Bagajele erau aproape gata. Aveau însă foarte multe obiecte, moştenire de familie, care reprezentau trecutul acesteia... la care trebuiau să renunţe, pe care trebuiau să le lase în urmă...

- Haideţi mai repede! Lucrurile nu mai au acum nicio valoare! Viaţa este cea mai importantă! spuse Nicolae, mai ales că i se demonstrase acest lucru pe deplin, în urmă cu câteva ore.

Elisa avea multe obiecte de care o legau diferite amintiri. Era greu să le selecteze. Dar era în acelaşi timp, atât de speriată, încât luă ce i-a venit la îndemână şi ce a considerat că este absolut necesar.

***

În Timişoara ajunseră dimineaţa. Oraşul era deosebit de curat, cu multe zone verzi. Merseră întâi la Teodor, fratele lui Nicolae, care locuia pe bulevardul central. Nu se puteau caza însă aici. Cu Nicolae nu veniseră doar Elisa şi fiica. Erau şi Gertrude, mama acesteia, Helga şi soţul acesteia. Au plecat atunci cu toţii, la ţară.

În sat era agitaţie mare.

- Vine Nicu-a popii cu nemţoaicele! se anunţau între ei sătenii.

Şi ieşiră în drum, să vadă şi ei doamnele. Nu mai văzuseră până atunci îmbrăcăminte atât de elegantă, occidentală şi mobilă stil cu încrustaţii atât de frumoase. Rudele cu bănet  îşi puseseră în gând, la vederea acesteia, să posede şi ele pe viitor aşa ceva. Şi viitorul, prin deportarea în Bărăgan, chiar le-a facilitat dorinţa de a ajunge curând stăpâni, peste mobila dorită.

Era greu pentru un om care a trăit toată viaţa la oraş, să ajungă deodată la ţară. Dar Elisa era o luptătoare. Pentru fiica sa ar fi făcut orice sacrificiu! Curând, Nicolae îşi găsi un post de profesor de filozofie în Timişoara. Nu au stat însă mult timp liniştiţi. Căci s-a dat ordin de deportare în Bărăgan pentru refugiaţi şi moşieri şi au trebuit să părăsească Timişoara.

***

 
Epilog

După plecarea din Cernăuţi, fire optimistă, Elisa - ca toţi foştii locuitori ai Cernăuţiului - a încercat toată viaţa să regăsească farmecul oamenilor şi locurilor pierdute. Nu a reuşit însă. Elisa şi Nicolae au fost împreună până în ultima clipă. Nicolae a rezistat tuturor problemelor prin scris. Scrisul a fost cel care l-a întărit, l-a făcut să reziste epocii comuniste, deşi nu a putut să-şi publice niciodată lucrările, datorită regimului. Ultimii ani, a trebuit să lucreze ca bibliotecar – „om al cărţii” ca Lucian Blaga, cum se consola el. Scria zilnic şi faptul acesta i-a menţinut mintea şi inima mereu tânără, până la sfârşitul vieţii. Elisa, deşi mult mai tânără decât el, l-a urmat imediat. După atâţia ani petrecuţi împreună cu soţul său, deşi locuia cu fiica şi nepoatele nu a mai rezistat mult. A fost  marcată şi de moartea fratelui ei mai mic Anton, la care ţinea cel mai mult, deoarece era foarte bun la suflet, comparativ cu Alwin, care era foarte egoist. 

Cu verii Peter şi Johannis nu a mai corespondat. Securitatea i-a interzis orice scrisoare venită sau primită de peste ocean. Ultima scrisoare o anunţa însă că cei doi îşi împliniseră visul – aveau fiecare ferma proprie. Lucrau însă prea mult şi nu au reuşit niciodată să se căsătorească şi să aibă urmaşi. Unchiul, avocat în Viena, singura rudă din Austria rămasă în viaţă, a fost vizitat de mai multe ori de Anne, fiica lui Alwin, care devenise profesoară de germană şi lucra şi ca translator uneori, ceea ce-i facilita călătorii în străinătate. Nici el nu s-a căsătorit niciodată şi nici copii n-a avut. Pe verii rămaşi în Cernăuţi, - care este acum în Republica Moldova - care  n-au vrut să-şi părăsească casele şi grădinile, i-a mai revăzut o singură dată, când au venit după treizeci şi cinci de ani, împreună cu soţiile, în vizită, în România...

 

2. Dr. Cornelia Păun Heinzel: ”Casa misterioasă” sau  ”Șocul”

Un şuierat prelung, sfâşietor, ca un bocet disperat  pătrunde adânc sufletele celor aflaţi pe aripile bulevardului din centrul Bucureştiului. Fiecare părticică a corpului  tresare. Fiori reci parcurg succesiv, fiecare centimetru al coloanei vertebrale. Dacă erai fericit, liniştit , visător, totul s-a spulberat într-o secundă... Este însă ceva obişnuit pentru locuitorii din apropierea arterelor principale ale Bucureştiului. La aproximativ cincisprezece minute te învăluie  o astfel de explozie sonoră. O maşină de pompieri, o salvare sau o maşină a Poliţiei... Intensitatea sunetului face să vibreze orice părticică a corpului omenesc. Poate datorită îmbinării incredibile a sunetelor dureroase, ascuţite, care te pătrund instantaneu sau a vaietului care te înfioară, prevestind ceva rău ? Sunetele sunt mai  intense în puterea nopţii. Noaptea trece foarte rar câte-o maşină. Dar sigur câteva maşini cu şuieratul înfiorător te vor scoate brusc din dulcea împărăţie a visurilor, spre a te conduce în cea a coşmarurilor reale. 

Apelul telefonului mobil a părut extrem de armonios, deși era începutul unei întâmplări înfiorătoare și cât se poate de adevărată.

- Carmen, tu eşti? mă întrebă persoana cu mobilul.

- Da!  răspunsei eu prompt .

- Sunt Isabela! Am găsit o casă de cumpărat! De  fapt, un apartament într-o casă! grăi femeia .

- Nu este cumva vreo excrocherie? am întrebat-o neîncrezătoare. Mare minune ar fi să fie totul în regulă! Mi-a spus un notar că nu a mai văzut vânzare corectă în ultimii ani! Excrocii mai săraci vor să încaseze numai avansul, dar să rămână în casă. Îți spun fără jenă că nu au unde să se ducă, adică nu vor să-ți vândă nimic. Mafioții imobiliari însă  îți iau banii pe toată casa și nu-ți dau nimic. Și n-ai nicio șansă să-i mai recuperezi!

 - Sper să fie bine!  Tu, unde eşti? mă întrebă Isabela.

- La Universitate! i-am răspuns. Am terminat acum orele.

- Urcă-te într-un 16 şi îţi spun eu unde să cobori!  Al meu soţ are multe cursuri cu studenţii în acest semestru şi nu poate veni acum. Eu vreau să văd astăzi casa. Te rog, vino cu mine!

- Bine! acceptai eu, fără discuţii.

Şi nu regretai deloc. Traseul tramvaiului este un spațiu, în care se împletesc în mod straniu, istoriile ultimelor două secole, încremenite haotic într-un colaj misterios.

Plimbarea cu tramvaiul 16 este o călătorie cu luntrea pe Archeon, şoferul fiind o tristă călăuză. Drumul îţi oferă cele mai inedite experienţe.

De abia parcurgi o sută de metri şi intri într-o altă lume, un fel de Valea Plângerii atemporală. O împărăţie cenuşie, ca o pânză pictată în nuanţe de gri, creație a unui artist deprimat. De la trotuarul înveşmântat în nuanţe  întunecate  la cenuşiul albăstrui al cerului... Apar clădiri construite la început de secol, aflate în paragină, fără geamuri sau ferestre, cu pereţi scorojiţi, din care ţi se dezvăluie fără pudoare cărămida stacojie, trecută prin negura vremurilor, rămăşiţe de ziduri. Distruse... ca după vreun cataclism sau vreun atac armat ! Par imagini din Beirut, din timpul războiului! Printre ele şi câteva construcţii noi : coloşi de sticlă, de un albastru intens, pur şi metal argintiu, ce adăpostesc vreo două bănci şi sediul unei corporaţii ! Apare chiar scheletul înfiorător al unei noi construcţii. Dar senzaţia este similară cu vederea unui schelet uman . Şi din loc în loc, terenuri năpădite de buruieni înalte, filiforme ...  Printre ele, apare gingaș, câte-o spirală ascendentă de frunze alternante, decupate în forme interesante, care nu se simplifică decât reducându-se din ce în ce mai mult spre vârful plantei, unde sfârşesc prin a deveni sepalele caliciului, aliniate în cerc. Este o întoarcere spre începutul lor şi în acelaşi timp un nou început, cel al florii fermecate. Căci orice floare îţi dezvăluie privirii, dacă o studiezi cu atenţie, miracolul ei. Chiar dacă este o simplă buruiană...

Observ că tramvaiul îmi oferă o ocazie, pe care nu aş avea-o ca simplu trecător, prin acest traseu. Ca un veşnic căutător al frumosului, pot admira însă printre mormanele de moloz şi ziduri, delicateţea detaliilor dantelate, aflate deasupra arcadelor eliptice. Mă las fermecată de misterul statuilor reci de marmură albă, ce tronează cu superioritate pe zidurile firave ale clădirilor, făcând abstracţie de restul peisajului. Ca pieton, cred însă, că n-aş admira prea liniştită sabia de piatră şi gata de luptă a vajnicului soldat roman, ce străjuieşte deasupra intrării unei clădiri din faţa mea, arborat de ziduri, care se mai susţin ca printr-o minune, căci ar putea zbura oricând deasupra mea. M-ar cutremura minunatul cap al nemuritoarei Venus, suspendat în arcada unui balcoan, căci oricând m-ar putea arunca, pe mine, ca simplu muritor, pe alte tărâmuri, din împărăţia misterioasă a umbrelor cenuşii... Mai stranii oare decât drumul pe care-l parcurg?

Parc-aş fi într-un tunel al timpului, în care am fost proiectată instantaneu, în Bucureştiul începutului de secol, fiind conştientă totuşi de prezent. Mă gândesc că, pentru amatorii de senzaţii tari din Occident ar fi ceva inedit. Dar pentru noi, care avem parte de astfel de lucruri permanent, un așa experiment pare ceva obişnuit, neglijabil.

Un mic parc se dezvăluie şi în mijlocul lui, un foc cu flăcări portocalii-roşiatice, străjuit de figuri stranii: un Jean Valjean al timpurilor noastre, al acestor locuri şi câteva personaje mizere, zdrenţuroase, cu figuri marcate de o ură diabolică, desprinse parcă din romanele lui Dickens...Cu care nu ai vrea să te întâlneşti vreodată face-to-face.

Extrem de puţine case sunt totuşi renovate. Acelea în care şi-a făcut sălaş vreun partid, vreo asociaţie... Construcţiile preluate de firme sunt cele mai șocante, prin combinaţia total nepotrivită a amestecului de modern, cu elemente antice, arhitecturale.

Ochii îmi zboară încântaţi spre arhitectura fascinantă a clădirii din faţă. Încerc să savurez fiecare detaliu... Privirea mea parcurge cu nesaţ acest neant al paradisului intersecţiilor dintre gingaşele arcuri eliptice, cu minunatele trasee parabolice, al delicatelor coloane hiperbolice pe care tronează din loc în loc sfere perfecte. Irisul meu devine originea sistemului de referinţă, faţă de care poţi calcula orice rază sau lungime de arc, orice suprafaţă. Clipa devine originea sistemul de referinţă temporal, momentul în care întorci clepsidra şi firele de nisip fin şi auriu încep timide să se strecoare. În această lume a infinitului, nu poposeşti însă prea mult... Te  trezește la realitate anunţul sec, glacial, montat pe peretele din faţă : “Magazin social”. În stânga, domneşte însă un  mic castel de un verde primăvăratec, ce te încântă. Raza privirii urmăreşte din nou însetată, fiecare detaliu, fiecare rotunjire a minunatelor capiteluri  din marmură. Starea de feerie dispare rapid. Căci privirea cade pe panoplia rigidă, fixată pe faţada clădirii, în dreapta, la doi metri de sol : “Magazin - ARME ŞI MUNIŢII” !

Privesc atunci mirată spre călătorii din tramvai, sincronizaţi perfect cu împărăţia cenuşie de afară. Cu hainele lor, cu gândurile lor...Toţi privesc în gol. Plutesc cu toţii în imensul ocean al gândurilor personale, al problemele zilnice, de parcă totul în jur este ceva obişnuit, ceva normal. Exteriorul nu-i mai interesează de mult ...   

Printre ziduri demolate, într-un început de stradă tip arc parabolic deformat , figuri mizere, zdrenţăroase, cu feţe întunecate...

Te gândeşti fără să vrei la Dante, călătorind printr-unul din cercurile infernului. Unul pe care nu l-a descoperit însă. Un Infern pământean...

O fetiţă jucăuşă atrage în fuga ei un câine fioros, ca un Cerber. Lătratul său cheamă o haită din apropiere. Câinii o înconjoară  şi sar la fetiţă, arătându-şi colţii lucitori. O acoperă cu labele lor nervoase. Şi atunci, din curbă, un bărbat aruncă după ei cu un băţ. Ţipă la ei şi-i goneşte... 

În faţa lor tronează pios o biserică. Şi aceeaşi stranie comuniune între noul distinsei cupole renovate recent, al intrării laterale proaspăt zugravite şi vechimea zidurilor dinspre bulevard, decojite haotic,  străpunse violent de moderna ţeavă a centralei termice, recent instalate şi pe care apare o tăblie, cu specificaţia „MONUMENT ISTORIC”.

Gândul îmi fuge nostalgic la sărmanii bătrâni, care locuiesc în vechile case, încă întregi, în care se află probabil cărţi de valoare şi obiecte de artă inestimabile, la fel ca elementele de arhitectură ce le ornează la exterior, la spaima pe care o trăiesc aceşti oameni zilnic, neputincioşi în faţa pericolelor.  Căci grupul lui Jean Valjean din părculeţ părea pus pe fapte mari. Planifica acţiuni de anvergură...   

Am ajuns în zona casei de vânzare înainte cu jumătate de oră.          Ne-am gândit atunci să căutăm casa, după indiciile pe care le dăduse agentul imobiliar: vechimea clădirii, tipul construcţiei, aspect. Presupunând că informaţiile date corespundeau realităţii...

Două case imense corespundeau descrierii. Le-am studiat însă de la distanţă. Mai ales că, la una din ele, o persoană aflată la fereastra din mansardă, ne urmărea cu privirea, după o perdea dantelată, deasă şi îngălbenită de vreme. Nu am reuşit să-i desluşim figura. Bănuirăm că este o persoană în vârstă.

Isabela era gânditoare. Gândurile îi zburau involuntar la ziua anterioară. Ce mult îşi dorea ca totul să fie real! Să poată cumpăra apartamentul. Se gândi visătoare, la tot ce se întâmplase.

...............................................................................................

Paul o aştepta la uşa spitalului. O văzu pe Isabela ieşind în grabă şi o întâmpină cu glasul emoţionat de ştire :

-          Stai să-ţi dau o veste trăznet! Am găsit casă de cumpărat!

                Isabela nu spuse nimic şi îl privi fără să reacţioneze, absentă.

-           Isabela , tu mă auzi? Am găsit casă! repetă Paul.

           Ca trezită din somn, Isabela îi răspunse în sfârşit :

-          Casă? Ai găsit casă de cumpărat? Dar ne permitem? întrebă ea.

-          Da ! Are un preţ bun! spuse vesel Paul.

-          Şi unde s-o fi aflând? întrebă Isabela neîncrezătoare .

-          Aici, aproape la câteva străzi. Am vorbit cu agentul imobiliar și a spus că luni, putem să mergem, să o vedem. Știu numai numele străzii.

-          Hai să ne uităm acum! spuse Isabela nerăbdătoare. Sigur ne dăm noi seama care este!

-          Bine! acceptă Paul. Mergem acum, dacă vrei!

     Străbătură câteva străzi, Traversară bulevardul și intrară pe o străduță.

-          Uite o casă mai veche ! Aceasta o fi oare ? Dar, nu este prea mare ?  La parter și primul etaj nu locuiește nimeni. Uite însă la mansardă, o bătrână ne privește ? spuse Paul.                                                                                                          Se uitară amândoi curioși spre fereastră, studiind în același timp, cu atenție clădirea. La parter, termopanele proaspăt montate contrastau puternic cu restul clădirii. Parterul era zugrăvit recent, dar etajele erau cu tencuială scorojită, într-o stare puternică de degradare. Dacă priveai mansarda, nu-ți trebuia multă imaginație să o vezi spulberată de orice mișcare, produsă în apropiere. Pur și simplu te speria!  Aveai senzația că în clipa următoare îți va cădea în cap!  
     Bătrâna fugi speriată de la fereastră.                                                                   
         - Hai să mai vedem și alte case. Poate o ghicim pe a noastră! spuse Isabela. Doar n-o fi tocmai aceasta!                

                    După ce străbătură străduța, tot casa cea veche se apropia mai mult ca descriere, de prezentarea făcută de agentul imobiliar.

-          Lasă că aflăm luni care este, spuse Paul. Să avem și noi puțină răbdare!

-          Bine, acceptă și Isabela.

…………………………………………………………………………………………

Agentul imobiliar ne sună însă şi apăru imediat cu autoturismul său la locul de întâlnire. Am plecat împreună spre casă. În faţa casei, ne aştepta o femeie de peste cincizeci de ani, corpolentă, cu ten măsliniu şi un păr lung, lins, vopsit negru-albăstrui. O însoțea un tânăr grăsuţ, cu   trăsături ce marcau evident retard intelectual.

Femeia se prezentă cu tupeu, ca doctor stomatolog într-o comună din jurul Bucureştiului, unde zicea că şi locuiește, împreună cu fiul său. Aşa ni se mai risipiră și nouă puțin îndoielile apărute în gândurile noastre, la vederea feţei întunecate.

- Avem o vilă în construcţie! spuse femeia. Iar acesta este fiul meu. Şi el a terminat medicina, la particular, spuse vorbăreaţa doamnă. Cât a fost student, i-am cumpărat apartamentul acesta din casă, pe care acum vreau să-l vând.

                        Am intrat în curte. Exteriorul clădirii arăta destul de bine pentru trecerea ei prin negura vremurilor.

- Ar fi fost mai bine dacă era situat la stradă! exclamă Isabela.

                 În curte, bucăţi de trotuar spart şi gunoi expandat din interiorul pubelei.

Am urcat pe rând, cu toții, pe o scară îngustă, în spirală, până la etajul întâi al casei. O uşă de termopan, proaspăt montată ne apăru în faţa ochilor. Agentul imobiliar o deschise.

                   Apartamentul era relativ mic, faţă de spaţiile cu care eram obişnuiți şi în care locuiserăm până atunci. Dar erau în casele părinților. Interiorul vechi era completat cu termopane, gresie şi faianţă nouă, instalaţii sanitare moderne. Preţul era însă acceptabil.

- Apartamentul era dorit de vecina de deasupra. Dar noi nu vrem să-l vindem ei. Să nu vorbiți cu ea ! Este cam nebună, ne spuse doamna cea întunecată.

- Şi cu notarul, cum facem?  întrebă Isabela.

- Puteţi să-l alegeţi d-voastră. Noi avem însă notarii noştri. Și avocați, și relații... Putem la ei să facem actele. Dacă vreți, bineînțeles!                                                                                                                    - Nu , nu!  Mai bine alegem noi notarul! spuse Isabela, gândind că aşa vor fi mai siguri de corectitudinea tranzacţiei ce o vor efectua. Mulți cunoscuți îi povestiseră că pățiseră numai necazuri cu notarii. Chiar o prietenă notar îi povestise situații ale altor notari care încheiaseră acte false .

          La plecare, doamna rubicondă le oferi darnică, câte un CD de muzică populară.                                                                                                                                    – Acesta este CD-ul cu înregistrările mele. Eu sunt foarte pasionată de muzica populară. Am cântat şi la un post de televiziune, ne spuse joviala femeie.

....................................................................................................................

            După trei zile, Isabela mă sună din nou :       

 - Bună! Mâine îmi cumpăr casa! Am plătit deja avansul! Şi am încheiat precontractul, îmi spuse ea grăbită .                                                                                                                         - E totul în regulă ? o întrebai. Vezi că pericolul să fiţi excrocaţi este foarte mare !                                                                                                                            - Da, am văzut și eu la televizor niște cazuri de înșelăciune.

      -  Ai avut grijă cu notarul? am întrebat-o .                                                                    - Păi noi suntem cei care am găsit-o pe doamna notar, mi-a răspuns. 

- Un coleg de la facultate, mi-a povestit cum el, cu un prieten, și-au făcut firmă de imobiliare, imediat după revoluție și le-au luat la toți cei care au apelat la ei casele. Oamenii au avut încredere și și-au dat actele pentru a-și vinde proprietățile. Nici măcar nu le trecea prin cap că ar putea fi excrocați! Numai în filme mai văzuseră așa ceva! i-am povestit Isabelei.

- Și acum, bănuiesc că, al tău coleg este foarte bogat, îmi spuse Isabela.

- Nicidecum! Prietenul a fugit cu toți banii câștigați, iar colegul meu a rămas cu   datorii de plătit, am lămurit-o eu imediat.

………………………………………………………………………………………

                Paul și Isabela se întorseseră să viziteze casa. A doua zi trebuiau încheiate actele de vânzare–cumpărare.

-          Isabela, trebuie să vorbim și cu vecinii, să vedem care este situația. Cu singura vecină pe care am văzut-o, nu putem discuta. Și proprietarii               ne-au sfătuit să nu vorbim cu ea. Să vedem ce este cu ceilalți. Că de câte ori ne-am învârtit pe aici, nu am văzut nicio persoană, cu excepția vecinei ciudate de deasupra. Nu-i cam straniu? spuse Paul.                                                                                                                           Intrară pe ușa din față, în corpul de la stradă. Urcară scările la primul etaj și apăru o ușă metalică, proaspăt montată. O ușă identică cu cea de la apartamentul prezentat lor, de agentul imobiliar. Bucăți din foliile albastre care o ambalaseră  la transport erau prezente pe suprafața ușii, la fel ca la cealaltă. Bătură la ușă, sunară, dar nimeni nu le răspunse. La etaj, stupoare! O ușă identică. Sunară, bătură la ușă. Din nou, niciun rezultat. Paul și Isabela erau atât de șocați, încât nu rostiră niciun cuvânt. Nici măcar părerile nu și le spuseră, așa cum făceau ei de obicei. Poate  pentru că își doreau atât de mult o casa a lor... Și până acum găsiseră numai excroci. Mama lui Paul a încercat de când era el student, să-i cumpere o garsonieră în București. Și nu reușise. Găsise fie persoane particulare, fie agenții, ce doreau numai să excrocheze. “Oare cum reușesc unii totuși,  să-și cumpere  în mod real, o casă sau un apartament?” se întreba mereu Paul. “Probabil trebuie să o iei de la persoane cunoscute sau să ai cunoștințe serioase la agențiile imobiliare” , se gândea el. Unii au mai  reușit să facă tranzacții într-adevăr. Dar cât de mulți sunt cei care au luat țeapă ! Un coleg mai în vârstă de la facultate îi spuse că o fostă colegă, căsătorită cu un angajat la o televiziune au fost păcăliți și nu au putut rezolva nimic. Chiar vecina lor, directoare la un liceu a fost excrocată. A cumpărat apartament într-un complex rezidențial și a plătit o sumă mare din bani. Când a văzut că nu are șanse să se mute vreodată în apartament, a vrut să-și rezolve problema prin judecată. Dar tot demersul a fost inutil pentru că, contractul era atât de bine întocmit de avocații societății care vindea imobilul, încât aceștia, prin acte nu erau obligați să dea nimic, deși primiseră banii pe apartament.

                 Paul și Isabela  își cam luaseră gândul că își vor putea cumpăra vreodată propriul apartament. Și iată că totuși acum, se pare că a apărut ocazia unei tranzacții reușite. Paul a căutat din nou anunțuri imobiliare, forțat de situația existentă la căminul studenţesc în care locuiau, unde începuse renovarea completă. Asistenții și lectorii tineri, din provincie, erau cazați împreună cu studenții. Erau mulțumiți, pentru că plăteau mai puțin decât erau chiriile obișnuite și în plus se simțeau încă studenți. Acum, trebuiau însă să-și găsească urgent unde să se mute. Odată cu criza financiară toate căminele studențești și ale liceelor primiseră fonduri uriașe pentru renovare. Și toate bineînțeles au fost închise. “Așa că, această ocazie”, gândi Paul,  apărea la momentul potrivit.                                                                                                                                                Isabela și Paul coborâră și apoi merseră în corpul al doilea, unde se afla apartamentul lor. .                                                        

 - Hai să încercăm la clădirile vecine, spuse Paul.                                     
   Ieșiră amândoi în stradă și văzură școala, din vecinătatea imobilului.                                                                                         
   - Încercăm aici? întrebă Paul. Și se îndreptară amândoi către intrare.                                  
  În ușă erau două femei, între două vârste.

- Dacă nu vă supărați, știți cumva situația cu imobilul vecin? întrebă politicoasă Isabela. Urmează să cumpărăm un apartament din spate. Am plătit și avansul,  spuse ea voioasă, neputând să-și ascundă bucuria.                                                                                              – Eu  lucrez de mulți ani în școala aceasta – îi spuse una dintre femei. Imobilul a fost în litigiu și a fost câștigat în instanță de un bătrân, care se pare că a fost proprietar înainte. Chiriașa a deschis și ea proces, dar se știe că a pierdut. Moșul avea două fete. Prima a luat partea din față. Cealaltă nu știu ce a făcut. Ceea ce știu că nu este în regulă, este faptul că moșul trăiește iar ele l-au declarat mort, pentru a face actele pe numele lor. În realitate, pe un apartament din casă, parcă pe cel din spate, există uzufruct. Pe bătrân l-au internat  într-un  azil  din  apropierea  Bucureștiului.

       Paul și Isabela se gândiră imediat că era vorba de apartamentul lor .

-  Pe al nostru s-a făcut uzufructul!  glăsuiră ei deodată.

- Spune-ți, vă rog, proprietarul este cel căruia i-a fost naționalizată casa? întrebă curioasă Isabela.

- A, nu! îi răspunse femeia mai în vârstă. Proprietarul a fost mare securist la viața lui ! Când comuniștii au preluat puterea avea numai patru clase primare. Era un simplu tâmplar. Dar regimul avea nevoie de oameni ca el. Bărbatul i-a ajutat să pedepsească dușmanii de clasă,. Drept răsplată a fost făcut rapid colonel. Pentru serviciile sale, a primit în proprietate această casă, după ce a fost naționalizată. Nu oricine primea o casă atât de mare!  Despre adevăratul ei proprietar nu se mai știe nimic. Mai mult ca sigur a murit…

-          Dar copii, nu a avut ? Poate că revendică ei casa , întrebă Paul.

-          Eeee…Cu ei este poveste veche. Proprietarul a avut un fiu la care ţinea foarte mult. Când acesta era la facultate s-a îndrăgostit de o colegă, fiica unui preot şi a vrut să se căsătorească. Părinții însă s-au împotrivit vehement!  Spuneau să-și aleagă o fată din popor, dacă vrea să aibă viitorul asigurat. Așa poate reușeau să-și salveze și casa. Fetele muncitorilor și ale țăranilor  erau înscrise la facultate imediat. Chiar fără să fie absolvente de liceu. Făceau înloc Facultatea Muncitorească. Fiica preotului, degeaba era inteligentă și învăța foarte bine. Pentru cei ca ea existau foarte puține locuri la facultate. Concurenții erau  câte zece pe un loc. Și chiar dacă absolvea facultatea, tot greu ar fi dus-o. Tânărul însă nu a ascultat. O iubea prea mult pe Alina. S-au căsătorit fără să aştepte consimţământul părinţilor. Şi atunci în prima seară , după ce şi-a anunţat părinţii de căsătorie, s-a întâmplat ceva teribil. Noaptea, în timp ce tinerii îndrăgostiţi dormeau, au fost uciși  în somn, cu multe lovituri de ciocan... De atunci se spune că, casa este bântuită de stafii. Se aud permanent strigăte înfiorătoare, disperate în noapte…                                                                                                   
 - Ce tragedie! exclamară uimiți Paul și Isabela. Mulțumim mult de tot pentru informaţii! spuseră în cor Paul și Isabela. 

“Ce ciudat! “ gândi Paul. “De ce povestirea a fost un șoc pentru el? Un șoc care parcă l-ar fi scos dintr-o amnezie. De ce avea sentimentul că ceea ce i se povestise cunoștea demult? Poate pentru că și el pățise același lucru?  Părinții  s-au opus căsătoriei cu Isabela . Ar fi vrut-o de noră pe fata unui securist , vecin de bloc. Dar nu era atât de frumoasă și inteligentă ca Isabela. În plus, atunci înainte de 1989, fata securistului nu mai studiase nimic după opt clase. Și nici nu avea șanse să mai facă școală vreodată. După revoluție însă, securistul i-a aranjat fetei liceul la seral și chiar diploma de facultate, una particulară, deschisă într-o garsonieră, de către unul dintre cei cu care colabora la Securitate. Apoi. Cu bani, , fiica sa a fost angajată imediat la Procuratură.

       Paul se gândi că, poate cu relațiile securistului n-ar fi dus-o acum atât de rău la facultate. Șeful de catedră actual era făcut profesor universitar de către comuniști, din simplu muncitor. Când a fost el student, era cel mai slab profesor din Universitate. Avea însă activitate intensă ca turnător la Securitate Și ca urmare, acum, numai el a rămas dintre cei vechi. Cei mai buni din punct de vedere profesional au plecat pe alte tărâmuri mai bune -  sau au emigrat în străinătate sau au decedat, de bătrânețe ... Șeful de catedră și-a angajat la universitate fiica, ginerele, pe cei doi fii ai săi și soția. Cu fiul cel mare, Andrei, Paul a fost coleg. Era printre ultimii din an. De abia lua examenele, la restanțe. Dar dacă Andrei are ca șef propriul părinte, bineînțeles că a trecut rapid, fără eforturi, pe postul de conferențiar...

          Paul credea că prietenul său Mihai, o duce mai bine, pentru că este la altă catedră. Și deoarece șeful său de catedră nu și-a adus familia. L-a lămurit însă Mihai că nu stă mai bine decât el. Domnul profesor, șef de catedră are alte slăbiciuni. Și-a adus iubiții, pe care i-a promovat în funcții. Pe Mihai, pentru că a fost șef de promoție nici nu-l suportă. Paul l-a întrebat odată curios, dacă iubiții erau singuri. Și a aflat ceva surprinzător! Toți erau căsătoriți, cu copii, la fel ca și domnul profesor, de fațadă! Nimeni să nu  bănuiască nimic. Și totuși mulți cunosc adevărul...

           Gândurile i-au fost întrerupte de glasul melodios al Isabelei .                                                                   
 - Oare ce este uzufructul? îl întrebă ea.                                                                                           
- Hai să o întrebăm pe notăriță, că doar noi am găsit-o, spuse Paul.                                                                                                        
      -  Să o întrebăm la telefon! zise Isabela.

-          Dar mai întâi să vorbim cu agentul imobiliar. Apoi, mergem la Primăria de sector să vedem dacă este înregistrat decesul bătrânului.                                                                       Paul luă mobilul și formă numărul .

-          Bună ziua, suntem perechea cu casa de vânzare. Am aflat că bătrânul proprietar nu este mort. Mergem la Primărie să verificăm.

-          Da, trăiește! Dar nu cumva să mergeți pe urme ! le spuse cu glas amenințător agentul. Dacă mai verificați ceva, o încurcați cu noi !  Vorbim mâine la notariat, când ne vom  întâlni !  și închise nervos telefonul .                                                 

                                  Paul rămase ca trăznit.

-          Hai să vorbim și cu notărița, îl încurajă Isabela.                                                   - Bună ziua, doamna notar, suntem cei cu apartamentul din casă, programați pentru mâine. Am aflat că există uzufruct pe proprietate. Ce înseamnă acest lucru? Primul proprietar mai trăiește, deși a fost declarat mort, de către fiice.                                                                                           

-          Dacă există uzufruct, contractul de vânzare-cumpărare nu mai are nicio valoare. Dar cred că bătrânul este mort. Și dacă nu este, dacă ei au acte de deces, atunci ce mai contează ? Oamenii sunt tari, cu multe proprietăți, rezolvă ei totul! Rămâne să ne întâlnim mâine să încheiem actele, le spuse femeia poruncitor. Nu accept să renunțați sub nicio formă!  Dar cine v-a spus?

-          Chiar agentul imobiliar! răspunse Isabela.

Cred că notărița îl sună  pe agentul imobiliar și-i spune că știm de bătrân că trăiește, și-l învață să mintă.  Să nu mai recunoască că-i viu , spuse Paul 

               Paul şi Isabela se întoarseră în apartament. Își aduseseră deja o parte din lucruri, pentru că proprietarii le-au spus că se pot muta. Plătiseră deja avansul. Și cum erau presați de faptul că la cămin începuseră lucrările de renovare, nu au stat prea mult pe gânduri. Şi Paul , în seara aceea avu o idee trăznită.

-          Hai să rămânem peste noapte aici! Avem fotoliile şi alte lucruri pe care le-am adus. Ce bine că fiul doamnei ne-a lăsat să le aducem!  Sunt cam obosit după ziua de astăzi! Am avut o zi grea la facultate! Ce spui? propuse Paul.

-          Bine, dacă vrei tu, acceptă Isabela. Măcar să vedem ce cumpărăm. Dar oare este în regulă? Stai puțin, hai să ne uităm pe actele de precontract. Cum se numea cel la care bătrânul vânduse prima dată apartamentul?

Uite numele soției lui,  Madelene. Nu spunea doamna de la școală că una din fiice era Mady? A vândut apartamentul la ginere! spuse Isabela.

-          Să vedem cine a întocmit actul de vânzare-cumpărare. Mai mult ca sigur că este mort, spuse Paul. Și deschise laptop-ul să afle.

-          Da, notarul este decedat! Și următorul act? Doar nu este și al doilea notar mort, cel care a încheiat vânzarea de la ginere la doamna cea măslinie, exclamă el exaltat.

     Continuă cu înfrigurare pe internet.

-          Și al doilea este sigur mort, îi spuse Isabela. Este foarte clar. Actele nu sunt  în regulă.

-          Isabela, e mort și al doilea! E o femeie notar, de fapt! exclamă cu glas tare Paul.

-          Iar am dat de o excrocherie, spuse Isabela dezamăgită. Mâine dimineață ne luăm lucrurile de aici. Și anulăm vânzarea! Îl sun chiar acum pe șoferul care ne-a ajutat să ducem lucrurile.

Adormiră rapid, necăjiți, după ziua obositoare pe care o avură. La ora unu noaptea însă au fost treziţi de niște urlete înfiorătoare. Isabela începu să tremure.

-          Stai fără frică, eşti cu mine, îi spuse Paul. Dar şi pe el îl trecuseră fiori reci prin corp. Ochii se îndreptară rapid spre ciocanul pe care-l văzuse aruncat atunci când vizitaseră prima dată casa, ca spre o soluţie . ..

-          Oare ce o fi ? întrebă în şoaptă, speriată Isabela.

-          Poate stă vreo nebună în clădirea de vizavi, o liniști Paul.

      Dar strigătele se auziră mai puternic, mai înfiorător. Povestea cu stafiile nu o crezuseră deloc, dar acum...

-          Poate stă cineva la mansardă! Acolo unde era o ușă metalică nouă, la fel ca a noastră și la fel ca cele din toată casa.

-          Dar groaznica poveste...  şopti Isabela, tremurând de frică

-          Ei, tu mai crezi în poveşti? încercă să zâmbească Paul. Dar surâsul lui era forţat, limitat de frică.

.......................................................................................................

       Dimineaţa , la zece mă sună telefonul .

- Sunt eu, Maria! Scuză-mă, ştii ceva de Isabela? Nu o găsesc de aseară, nici pe ea nici pe Paul. Am fost de dimineaţă pe la ei şi nu mi-au răspunsl Nici la telefon nu răspund! Nici unul, nici celălalt! spuse îngrijorată femeia.

        Maria era mama Isabelei, medic, ca și fiica sa.

-          Am înţeles că au rămas în apartamentul din casa pe care doreau s-o cumpere!  M-a sunat Isabela aseară, răspunsei.

-          Da, dar de ce nu răspund acum la telefon? întrebă femeia.

-          Nu ştiu, mai încearcă!  Încerc şi eu!  i-am spus.

-          Ai totuşi puţin timp? mă întrebă disperată Maria.

-          Am cursuri cu studenţii de la ora 11, i-am răspuns.

-          Te rog, vino cu mine până la apartament! mă rugă ea.

-          Bine , acceptai eu.

             După o oră eram pe străduţă. Strania casă îmi părea un loc imposibil de definit geometric în coordonate x, z, y, accesibilă doar prin introducerea unui cod secret pe care doar unii îl cunosc. Și ciudatele uși metalice, identice...Totuși curând apăru faţada casei. Maria mă aștepta la intrare. Am intrat în curtea mică şi am deschis uşa corpului interior al clădirii. Am urcat scara elicoidală până la etajul unu şi în faţă apăru uşa metalică, proaspăt montată, pe care mai stăteau încă agăţate bucăţi transparente de folii albastre. Am bătut, am sunat şi... linişte. Atunci Maria a pus mâna pe clanţă şi uşa s-a deschis uşor. Un ciocan scăldat în lichid roşu ca sângele era aruncat în drum. Pe canapea Paul şi Isabela erau cufundaţi în dulcele somn al nemărginirii. Pe cearceafurile albe,  parcă aruncase cineva petale de maci roșii ca focul. Păreau pictate de cineva într-o culoare intensă, purpurie,  roşie ca sîngele...

                 Maria leşină în faţa mea. Am luat atunci telefonul și am sunat.

                   Un şuierat prelung, sfâşietor, ca un bocet disperat  pătrunde adânc sufletele celor aflaţi pe aripile bulevardului din centrul Bucureştiului. Fiecare părticică a corpului  tresare. Fiori reci parcurg succesiv, fiecare centimetru al coloanei vertebrale. Dacă erai fericit, liniştit , visător, totul s-a spulberat într-o secundă...

                                                  3. Haremul               

Capitolul   1

Ultimul drum

“ Din cauza mea a murit? Nu se poate, Bălălău nu a murit! “ își spuse Florica disperată, ștergându-și lacrima imensă, ca de crocodil, ce se prelingea lent, din coada ochiului. Doar crocodilii plâng când își înfulecă prada și Bălălău a fost de data aceasta prada sa.

          ……………………………………………………………………………

Bălălău conducea autoturismul său, de culoarea purpurie a sângelui clocotitor, de o maximă intensitate, sincronizat parcă cu cea a vieţii sale zilnice, tumultoase. “Trebuie să rezist să ajung acasă” , îşi spunea Bălălău. În drumul spre casă, plutea ca într-un vis. Un vis negru, de coşmar... un amalgam cutremurător, cu frânturi de imagini înfiorătoare, proiectate de un aparat ce funcționa defectuos, care selecta în mod straniu, tot ce-l măcinase sufleteşte în ultima vreme, dar mai ales scena finală… cea mai şocantă - comportamentul Floricăi. Oare ea n-a înțeles ce a făcut el pentru ea? Că fără el, ea ar fi fost ‘’nimic’’. Știa el, Bălălău că fata asta de la țară nu avea prea multă minte, dar tocmai asta i-a plăcut cel mai mult la Florica. Tocmai pentru asta a ales-o să-i fie director adjunct! Numai aşa putea el să facă tot ce dorea! Nu-i trebuia una prea deşteaptă prin preajmă. Și acum…ce tare îl durea zâmbetul ei ironic, fals, cu un aer  superior, ce încerca să-l copieze pe al său, convinsă fiind în mintea ei, că aşa trebuie să se comporte un director! Doar singurul director pe care ea l-a avut în viața ei, ca profesoară, el a fost! El i-a fost singurul ei model de manager de liceu… şi-acum…îl imita întru totul…dar situațiile sunt complet diferite și ce face, nu este deloc potrivit. “Parcă ar fi din povestea aceea cu prostul, pe care tatăl l-a învăţat să ducă vaca de funie acasă şi când l-a trimis la măcelărie, să cumpere carne de vacă, tot de funie a adus-o, târând-o prin praful de pe drumul spre casă“, gândi el.

Bălălău simţi că sângele începe să-i zvâcnească nebunește și că ameţeşte. Ochii i se împăienjeniră. Toate relele din ultima perioadă, îi defilau involuntar, în faţa ochilor…imagini neclare, difuze. Dorea să oprească mecanismul de derulare, dar acesta se încăpăţâna diabolic, să ruleze necontenit. Era deja în stare de semi-conştienţă. Noroc că străbătuse de atâtea ori traseul pe care se afla, încât, gândi  Bălălău, l-ar putea face şi adormit. Se simțea rău de la Consiliul Profesoral. Dar era prea mândru, după cum îi era felul, să  spună cuiva. Nu dorea să dea satisfacţie nimănui. Uf! Trebuie să reziste…trebuie         să-şi revină. I s-a făcut rău imediat după ce fosta sa iubită, Florica, ca nouă directoare a colegiului, după ce îi luase locul, îl aduse în discuţie. Figura ei de țărăncuță  ambițioasă, uşor ironică, pe care el o învăţase să o afişeze, nu-i ieşea din minte! Doar datorită lui se afla ea în acest post şi tocmai ea să fie atât de nerecunoscătoare! Chiar după ce n-a mai fost director, tot el a fost cel care i-a aranjat numirea Floricăi. Dar oare ea nu și-a dat seama, de acest lucru? Nu a realizat că, fără el, este numai ceea ce este ea în realitate? Oare nu a realizat, câte a făcut el pentru ea? Dar ea …ca şarpele…  îşi dădu seama de abia acum, cât de mult se înşelase cu alegerea ei.  Pentru o clipă, Bălălău ameţi, totul se întunecă în jurul lui şi crezu că leşină…apoi îşi reveni puţin...

Privi printr-o perdea de ceaţă, merii tineri de pe marginea drumului, care se succedau necontenit. Se uită la ei, de parcă i-ar fi zărit atunci pentru prima oară, deși trecea pe lânga ei zilnic. Cu ochii împăianjeniţi, zări fructele aproape sferice, merele mici, de un verde crud, cu pete minuscule, de culoare închisă, urme ale trecerii prin interiorul lor şi ale celorlalte vietăţi, ce populau fără restricţii, plăpânzii pomi. Pernițe verzi, de diferite nuanțe, de la verdele întunecat, al frunzelor pomilor, la cel mai deschis, al fructelor, învăluiau câmpurile întinse de-a lungul șoselei. Firele subțirele de iarbă fremătau armonios, sub pașii lini, de dans, ai vântului nervos de seară. “Trebuie să am putere să ajung acasă”,  îşi repeta în gând Bălălău.

Sunetele armonioase, plăcute, în surdină, ale cântecelor lui Chris Rea îl însoţeau, ca de obicei . Prietenul său cel mai bun, Mihai, îi dăruise CD-ul şi de atunci, nu s-a mai despărţit de el. Îl asculta totdeauna, atunci când era la drum, cu mașina. Mihai i-a povestit că această muzică, armonios îmbinată l-a însoţit pe autostrăzile din Germania, în călătoriile sale. Şi lui Bălălău i se părea că melodiile se potriveau fantastic cu şoseaua străbătută de el, zilnic, cu mersul maşinii, cu zgomotul propriu al motorului autoturismului, cu traseul sinuos, cu urcuşuri, coborâşuri şi curbe variate, ba chiar cu ceilalţi participanţi la trafic. Împreună formau un tot perfect armonios, un întreg…      

Pentru prima dată în viaţa sa, Bălălău stăpânea cu greu volanul. Îşi aminti din nou, ceea ce i se întâmplase, în urmă cu câteva ore. Umilinţele și șicanele de care a avut parte în ultima vreme, deveniseră de nesuportat... mai ales că nu era obișnuit cu așa ceva. În ultimii ani, a fost mereu un fel de Dumnezeu – adică ceea ce este în ziua de astăzi, un director de liceu. A putut să facă absolut ce dorea, fără nicio restricţie. Primea bani de la stat cu nemiluita…de nu mai știa ce să facă cu ei…în special, de când a început criza. A pus termopane foarte scumpe, gresie de lux, tablouri, lustre și veioze scumpe, aparatură electronică de înregistrat și filmat în orice colț de sală, în toalete și chiar și-a făcut o sală plină cu oglinzi, unde să-și ducă amantele, să facă amor. “Uf! Ce greu e să cazi de la înălțimi! “. După cei cinsprezece ani ca director de colegiu, când puterea sa era nemăsurată și putea face orice dorea, ce greu îi era acum. Dacă ar fi fost un simplu profesor, poate i-ar fi fost mai ușor! Dar deja băuse din licoarea magică a puterii! “Ce dulce și atrăgătoare este! Crează însă dependență! Te leagă pe vecie de ea!  Este ca un legământ cu diavolul! Și ce stare euforică îți dă!. Dar și convingerea că poți face orice…dorești să faci din ce in ce mai multe…orice îti pare posibil!  Odata licoarea sorbită, ești  legat de ea pe vecie, ești pierdut! Nu-ți mai iese din cap niciodată! “, gândi Bălălău. Poate era mai simplu pentru colegii săi, directori sau inspectori, trambulinați de la munca de jos, din simplii muncitori necalificați sau din persoane casnice înainte de revoluţie, direct în funcții de conducere, rapid, devenind peste noapte, cu diplome cumpărate, titulari, cu grade didactice și directori sau inspectori. El, Bălălău, cel puțin a fost profesor și înainte de revoluție… și a făcut “Matematica“...atunci când doar 2% dintre absolvenții de liceu, făceau o facultate.

A reușit el, Bălălău, să treacă peste toate relele, atunci când știa că acestea erau opera lui Cănuță și Boicu, foștii lui subalterni care îl urau de moarte. Se gândi la prima comoție cerebrală din viața sa, pe care a făcut-o atunci când cei doi dușmani i-au făcut înscenarea cu eleva. S-a supărat, pentru că în realitate, nu făcuse nimic cu aceasta! Și dintre directoarele de liceu, câte nu au avut scandaluri sexuale… mușamalizate. Știa una bătrână și urâtă care se culca cu elevii. După incidente însă, directoarele au fost mai apreciate și mai promovate… Bălălău îşi aminti de obiceiul său, de a lua profesoarele preferate de după gât, în special pe Florica, dar și pe unele dintre eleve… dar așa se comporta el, dintotdeauna… Și n-a fost niciodată vreo problemă! Vai, acum, nu și-a putut dovedi nevinovăția! Asta l-a durut cel mai tare. Adolescenta se îndrăgostise nebunește de el. Cănuță s-a folosit de slăbiciunea fetei și fiindu-i diriginte a manipulat-o, ca să se răzbune pe el. A încurajat-o să publice, toate declarațiile ei de dragoste scrise şi dedicate lui, pe internet, texte pe care el, Bălălău, nici nu le văzuse vreodată, până atunci. Toate cele postate erau doar rodul imaginației adolescentine. Căci eleva făcuse din directorul colegiului, obiectul pasiunii sale! Se îndrăgostise, așa cum văzuse ea în telenovelele, pe care le viziona zilnic. El însă nu avea nicio vină! Bălălău era conștient că, de obicei, reprezentantele sexului frumos se îndrăgosteau nebunește de el, fără ca el să încerce să le cucerească. “Așa s-a întâmplat și cu Florica! “, gândi bărbatul. “Și cu celelalte profesoare pe care le făcuse șefe de catedră, adică tot Consiliul de Administrație al colegiului! “. Și uite că, după cincisprezece ani, toate îi erau fidele!. Niciuna nu s-a mai căsătorit! Toate  rămăseseră domnișoare!  Bălălău nu se mai supăra, de Cănuță și de Boicu că doar știa ce le poate mintea!. Dar, doar acum a realizat că, Florica s-a coalizat cu ei de la început și i-a și susținut. “Florica l-a lucrat împreună cu ei! “. medită trist bărbatul. Faptul acesta îl durea cel mai tare pe Bălălău.. și apoi, pierdu filmul ideilor… “Și ea, crudă, fără scrupule să-l lucreze pe la spate, cu cei mai înverșunați dușmani ai săi! Doar i-a fost și amantă și a iubit-o! A iubit-o în felul său, așa cum își iubea el soția sau amantele sale, dar a iubit-o! Așa era el, Bălălău ! Nimeni nu-l mai putea schimba! Și cine-l iubea, știa asta! “.

“Cred că am gândit greșit, când am crezut că, fiind cea mai slabă de minte dintre toate, voi putea să conduc nestingerit colegiul și să fac ce doresc. Ce frumos a fost totul! Cu directoare adjunctă, Florica și șefe de catedră iubitele. În Consiliul de Administrație aveam vot în unanimitate, la orice aș fi propus“, gândi Bălălău, “cu banii statului… și peste Consiliul de Administrație nu trece nimeni, căci doar este considerat Dumnezeu! Nimeni nu poate să-l controleze ce face! Puteau să voteze absolut orice, fără ca cineva să-i tragă la răspundere! Chiar orice prostie! Dar ce“, își spuse Bălălău, “el era singurul director care a profitat de acest lucru? Nu era singurul! Așa au gândit muuuuulți directori! Și prost e cel care nu face așa! Deci, nu-și poate reproșa nimic! Și nu din cauza aceasta l-au destituit! I-au găsit niște chestii neglijabile, atât de slabe, că nici nu erau motiv de demitere: lipsa de cvorum la deciziile luate în consilii! “.    

Bălălău era un bărbat de statura medie, nici gras nici slab. Ochii săi albaştri aveau însă ceva magnetic, fosforescent atunci când îşi arunca privirile, ca nişte fulgere, spre femeia ce-i plăcea. Şi se pare că majoritatea nu-i rezistau. În plus parfumul său, scump și senzual, atât de masculin, era o mreajă sigură, pentru cele care poposeau ocazional, în brațele sale viguroase. Unora dintre ele, li se părea un bărbat atât de fascinant, încât aproape că înnebuneau…şi nu puţine au fost victimele sale. Altele erau atrase de stilul său sarcastic, de o ironie tăioasă. Îl  plăceau atât de mult, încât atunci când femeile erau ținta ironiilor, înloc să se supere sau să se simtă jignite, reacționau de parcă ar fi primit din partea lui, cea mai romantică declarație de dragoste! Persoanele din jur erau uimite de reacția acestora. Dar ele, nici măcar nu vedeau acest lucru! Erau atât de îndrăgostite, încât faptul că li se dădea atenție, le măgulea. Ce încântate erau că ajunseseră în atenția lui Bălălău! Chiar dacă erau subiect de bășcălie pentru auditoriu! “Nu sunt eu vinovat că, multe profesoare și eleve se îndrăgostesc lulea de mine“, gândi  bărbatul. “Doar așa este felul meu de a fi, din totdeauna. Așa mă comport eu natural. Întotdeauna am cucerit femeile fără efort. Totuși, dintre toate, Florica a fost cea mai avantajată. Ea a profitat din plin de toate! Și tocmai ea, să-i facă așa ceva! “.

“Oooo și Manuela...”, gândi Bălălău. Ce mult îi plăcea de Manuela, tot fată dintr-un sătuc sărac, care era și poetă, și pictoriță... credincioasă foc, picta numai îngeri, dar în gura ei, vorbeau numai dracii. „Ooooo, ce pornografic vorbea! ”. Și lui Bălălău îi plăcea atât de mult. Îl incita atât de mult ce-i spunea ... încât mai mult nici nu mai dorea de la ea...  

Deodată, lui Bălălău, privirea i se încețoșă și totul în jur începu să i se învârtă. Sângele îi zvâcni cu putere şi simţi cum i se revarsă... şi ce durere groaznică în partea de sus a capului simți! “ Doamne, numai să nu mai fac din nou comoție…mi-ar putea fi fatală! Trebuie să trăiesc, să lupt!.Să nu mă mai gândesc la nimic rău și să nu mă mai supăr! O să rezolv eu totul, ca de obicei. Întotdeauna am fost un om tare! Doar sunt încă tânăr. De abia am trecut puțin peste cincizeci de ani. Și par ca de treizeci! Mai vreau să mai trăiesc! Da, mai vreau să trăiesc! “.

Bălălău a coborât din autoturism, dar se simțea rău, respira greu și abia putea să pășească. Valul de aer rece, curat al serii i-a dat totuși puțină forță. Ochii însă i se împăienjeniseră. “Bine că am ajuns întreg acasă! “, își spuse Bălălău.. “Tot drumul mi s-a părut un calvar! Acum mă voi putea odihni! “

Deodată, cheile de la mașină îi scăpară din mână. Totul în jur se învârti fulgerător. Ameți și tot peisajul se derulă ca o peliculă de film - aleea din curte, tufele mici, verzui, presărate cu trandafiri rozulii, ce răspândeau un parfum misterios, nucul falnic cu trunchiul său uriaș cu frunze… ca un început şi sfârşit de viaţă… și grupurile ordonate, de diferite zarzavaturi, de la vinetele violete, la roșiile înflăcărate și ardeii multicolori – de la un gălbui luminos ca razele soarelui, la un orange nisipos, roșii ca sângele, sau în nuanțe diferite de verde… şi în clipa următoare se prăbuşi în faţa uşii casei.. 

Capitolul 2

Înmormântarea

 

Florica urcă în fugă scările, se strecură printre coloanele parcă proiectate din templurile antice, de la intrarea în clădirea veche şi umedă, vegheată doar de un fascicul sărăcăcios, rătăcit, de raze solare răzleţe, ce se oglideau în geamurile uşilor colegiului. Își înălță bărbia în aer, ridică capul cât mai sus, puțin spre spate. “Sunt mare directoare! Directoare pe vecie! Ce deşteaptă sunt! “, își spuse Florica, aruncându-și ochii spre bolta de la intrare. Dar se împiedică și șocul atât de violent, o trezi din visare. Își luă avânt și continuă cu viteză, mersul său grăbit. Din hol, intră vijelios în secretariat.

Secretara, Mărioara - o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, cu figură naivă de copil, încât studiind-o te întrebai dacă în față ai un puștan sau un adult nedezvoltat - o întâmpină speriată.

-                      Doamna Directoare, doamna directoare! Vă anunț o nenorocire! M-a sunat soţia domnului  Bălălău, fostul director. Spune că domnul a făcut comoţie cerebrală şi a  murit!

Florica a încremenit :

-                      Ce spui tu? îngăimă Florica. Vorbeşti serios? Nu este nicio glumă? continuă ea, apoi neliniştită,.cu un ton disperat, cu speranţa că ceea ce auzise nu este adevărat. Cum a murit?

-                      Nu, doamna directoare. Cum să glumesc cu aşa ceva? spuse indignată Mărioara. Soţia a spus că domnul a făcut comoţie cerebrală!

Femeia reuşi cu greu să-şi mişte picioarele, să ajungă la ea în cabinetul de director, care avea intrarea prin secretariat. Se aşeză pe scaun, la birou şi îşi prinse fruntea între mâini. “Nu se poate! Doamne, din cauza mea a făcut oare comoție? Eu sunt de vină? “. În ultimele săptămâni, îl tot şicana şi-i căuta nod în papură.   L-a ofensat chiar în Consiliul Profesoral şi l-a mustrat ironic. “Dar nu sunt eu vinovată!. Nu, nu eu. Eu l-am iubit întotdeauna. L-am iubit și l-am urât totdeauna cu aceeași intensitate“. Dar Bălălău a murit și eu, Florica, nu am apucat măcar să-i spun cât de mult îl iubeam…și-l mai iubesc încă... “, gândi femeia.

Când îl vedea pe Bălălău, ea, Florica uita de toate relele. Se lăsa purtată de aromele parfumului său atrăgător și toate simțurile ei o luau razna! I se părea că sunt aidoma cuplului primordial, detașați de tot ce este în jurul lor.

“Uf! “, oftă Florica. “Domnul maistru Cănuță e de vină ! Că doar el, nu lasă în funcție niciun director în colegiu! Pe toți i-a schimbat de când este în liceu! Și mai este și aproape de pensie! Ba chiar trebuia să se fi pensionat anul acesta, dar d-l Cănuță a reuşit, să rămână pe post, deşi toți în situația lui şi-au depus deja dosarele de pensie. Nu degeaba a fost el turnător la securitate… şi poate mai este încă! Dar şi de profesorii pe care nu-i doreşte, scapă urgent de ei!  Ce om diabolic Cănuță ăsta! “, gândi Florica. “Și mai are și un ucenic pe măsură, care îl completează perfect - Boicu. Dar nu există şanse să-l egaleze, niciodată!  De unde a apărut și Boicu ăsta? “, se întrebă Florica. Ea nu-l suporta deloc, dar trebuia să-l agreeze pentru Cănuță. Trebuie să vorbească cu el, își amintin Florica. Și-l căută în cabinetul său. Bătu la ușă și deschise rapid ușa. O fată cu fața închisă la culoare stătea în genunchi în fața lui Boicu. Bărbatul își inchise rapid pantalonii.

– Trebuie trimise programele pentru aprobare și sunteți șef de catedră, spuse Florica, stânjenită. Și plecă repede. “Cum a schimbat mass-media și societatea fetele din ziua de astăzi! În socialism nu exista așa ceva!”, gândi Florica.

Domnul Boicu, avea aproape vârsta Floricăi, adică în jur de patruzeci de ani. Rotofei, chel aproape complet, dacă nu i-ar fi apărut niște smocuri răzlețe de păr, de o parte și de cealaltă a capului, de care încearca fără suces să scape. Le tundea și ele apăreau rapid la loc. Fața sa, cu trăsături ca ale celor cu sindrom Down, inspira repulsie celor din jur.  “Și e la fel de parşiv ca mentorul său. Ce bărbat grețos! Nu am mai cunoscut un bărbat care să-mi inspire atâta greață! “, gândi Florica. “Am văzut în viața mea atâția bărbați urâți, foarte urâți, dar sub urâțenia lor puteau ascunde chiar trăsături senzuale. Dar nu se poate… iubitul meu, Bălălău a murit? “, își aminti din nou. Omul pe care l-a iubit atât de mult, dar pe care l-a şi urât în aceeași măsură . L-a urât pentru ceea ce ziceau alții despre el! Mai bine nu-i asculta! Poate ar mai fi trăit și astăzi! Nu se poate…ce o să se facă ea acum? Cum să se descurce ca directoare fără el, fără sfaturile lui, fără privirile lui magice, fără ironiile lui pline de subînțelesuri? De când l-a cunoscut, a fost fermecată de ochii lui albaștri, care o priveau atât de adânc, de parcă i-ar fi răscolit întreaga sa ființă. Privirea lui magnetică oi pătrundea, ca o rază, în inimă și atunci aceasta începea să pulseze cu frenezie, în venele sale sângele circula mai intens ca niciodată… parcă o hipnotiza omul acesta! O simplă privire și în secunda următoare îi simțea mâinile plimbându-se posesiv peste trup. Simțea căldura îmbrățișărilor lui și o toropeală plăcută o pătrundea până în adâncurile ființei sale. Niciodată nu putea să i se împotrivească! Dacă el ar fi dorit, ar fi putut face cu ea orice, oriunde! Tot ce făcea el, i se parea magnific! Ce mult îi plăcea când o îmbrățișa pe holurile liceului! Ce mândră era ea atunci!. I se părea că toți cei care îi vedeau, profesorii, elevii participau la fericirea sa! Doar Bălălău a fost cel care a ocrotit-o, imediat ce a pus piciorul în liceu . El a plăcut-o din prima clipă de când a văzut-o, nou venită în școală. Bineînțeles că le plăcea şi pe celelalte tinere profesoare, care veniseră deodată cu ea în colegiu, la instalarea sa ca director. Iată că, după cei cincisprezece ani de direcțiune, toate erau tot domnişoare. Pe ea însă, pe Florica a plăcut-o cel mai mult! Că doar era cea mai drăguță dintre toate, mai tăcută, mai naivă, mai timidă , mai retrasă, ca fată simplă de la țară, cum era..Când o fixa Bălălău cu privirea, Florica se topea toată..Și domnul director avu  ideea grozavă să o pună pe postul de director.adjunct.

Când i-a spus ce vrea să facă, Florica nu l-a crezut pentru că nu îndeplinea condițiile legale pentru acest post. Credea că este una din obişnuitele glume ale domnului director. Dar dacă ai pilă, acesta nu este impediment! Au fost și inspectori numiți așa! Știa Florica un profesor de religie numit metodist fără a avea definitivatul! Și făcea inspecții pentru grade didactice, celor care trebuiau să le susțină! Cealaltă directoare adjunctă era fidelă lui Bălălău, conştiincioasă, dar de vârstă apropiată lui. Ea era cu munca. Dar Florica era adjuncta ideală pentru d-l Bălălău! În plus avea permanent o semnătură la orice decizie ar fi luat în Consiliul de Administrație al liceului, căci Florica făcea exact ce el dorea, fără să-l contrazică, oricât de ilegal ar fi fost şi mai ales era și o prezență feminină plăcută. Celelalte tinere profesoare din grup ajunseseră şi ele şefe de catedră, peste noapte. Acum, după aproape cincisprezece ani de manageriat al lui  Bălălău , toate aveau în jur de patruzeci de ani. “Dar niciuna nu este așa draguță ca mine“, gândi visătoare Florica.

Anca era cam urâțică, cu ochii mici, ce se zăreau sub ochelarii de vedere, cu nas și bărbie ascuțite, grăsuță, cu părul strâns într-o coadă lungă și cu ticuri prin care schița grimase, în funcție de mesajul pe care-l transmitea interlocutorul său. Ajunsese şefa catedrei de discipline tehnice. De curând, cineva o lămurise să-şi tundă părul băiețește, să-l vopseacă roșu şi să facă cură de slăbire, să pară mai tânără. Și chiar a reuşit, să dea jos peste zece kilograme! De la figura pe care o avea de călugariță sau adeptă a vreunui cult religios, ajunsese cu un aspect de vampă, cam trecută. Cu părul scurt, care-i stătea permanent ridicat, părea a fi ciocănitoarea Woody.

La perfecționare, șefă era Irina, subțirică, înaltă, brunetă, cu părul scurt şi ochelari de vedere, cu priviri permanent răutăcioase şi gata oricând să observe ceva şi să bârfească.

Șefa catedrei de franceză, slăbuță, de înălțime medie, șatenă, cu ochelari, semăna cu un băiat. La tot ce făcea, cerea sfatul mamei sale, care a fost și ea profesoară. Îi povestea acasă, tot ce se întâmpla la şcoală. “Oare și despre Bălălău? “. Pe ea, datorită acestui fapt, nu ar fi dorit-o Bălălău ca director adjunct. Florica era modestă, nu prea inteligentă, nici ambițioasă. Lui Bălălău nu-i trebuia o femeie prea deşteaptă. Avea el destulă minte cât și pentru ea! Și nici una care să-şi impună voința. În colegiu rămâneau totdeauna ca profesoare, doar cele care erau receptive la avansurile lui Bălălău. De profesoarele care îl respingeau, directorul scăpa rapid de ele. Plecau urgent la alte licee…

De când a păşit prima dată în liceu și l-a cunoscut pe d-l director Bălălău, Florica s-a îndrăgostit iremediabil. A fost dragoste la prima vedere!  În sat, la ea, nu avea de cine să se îndrăgostească. Când a venit în București, la facultatea particulară la care intrase, erau numai fete. Și apoi, stătea mai mult pe acasă, căci examenele erau numai on-line. Și probele veneau cu tot cu răspunsuri, căci intrau în cost. Li se aranjau și posturile după absolvire.

Florica a venit în București numai când şi-a luat catedra în primire. Aşa că, Bălălău a fost primul bărbat din viața ei, care o privise aşa. “Și ce frumos i se părea Floricăi d-l Bălălău! Ochii lui albaștri pătrunzători, când o fixau i se părea că cerul cade asupra ei. Fața lui, cu trăsături regulate, corpul bine proporționat, totul îi plăcea Floricăi  la Bălălău al ei. Și mai era și director! Dar ce deştept era! Ce învărtea el şi pe toate le rezolva! Orice îşi propunea, obținea rapid! Pentru căminul liceului, pe care l-a dat la licitație spre vânzare, au primit fiecare dintre directori, câte un apartament în București. Bălălău a primit bineînțeles și bani de la cel, la care i-a aranjat să câștige licitația. Florica nu mai cunoscuse un om ca el! De aceea nici nu a fost greu să-i cedeze, deşi era primul bărbat din viața ei. Apoi, totul nu i s-a mai părut atât de roz … d-l Bălălău avea o soție, de care nu avea nicicum de gând să divorțeze şi nici să-și părăsească cei doi copii ai săi. În plus, și-a dat seama că, atunci când îi devenise amantă, nu era singura. Mai tinerele ei colege, numite rapid ca şefe de catedră o concurau. La început s-a supărat. Apoi  i-a trecut…s-a consolat…tot ea era preferata, că doar arăta cel mai bine dintre ele. Numai ea a fost aleasă ca directoare, deci era superioară celorlalte! Când  Bălălău a trecut la eleve, atunci Florica nu a mai suportat. Și colegele ei de suferință au simțit același lucru. Trebuiau să facă ceva să-l oprească sau dacă nu puteau, trebuiau să se răzbune…cu elevele nu putea concura de niciun fel. Erau mult mai versate, ca toate adolescentele din generație, mult mai energice, mai cunoscătoare și mai experimentate într-ale sexului. Cel puțin față de ultima sa achiziție, din clasa a Xl-a, nu avea nicio șansă. Și fata se mai şi îndrăgostise nebuneşte de el… scria epistole de dragoste. Și-a făcut chiar un tricou pe care imprimase poza lui Bălălău şi venea îmbrăcată cu el la școală. Toate elevele îl doreau pe el, ca profesor. Și ce încântată era cea, pe care Bălălău o lua în brațe părinteşte, pe holurile colegiului! Florica ar fi vrut, ca numai ea să fie cea care poposea în brațele virile ale directorului, când acesta străbătea holurile. Era ca o confirmare a sentimentelor şi a relației dintre ei ...

Florica era o femeie de peste patruzecide ani, dar care nu-şi arăta vârsta. De înălțime medie, slăbuță, cu păr castaniu, scurt, puțin ondulat, nefardată şi totdeauna îmbracată modest, în culori decolorate, şterse, în nuanțe de verde sau maronii. Nu se farda niciodata şi nici îmbrăcamintea sa nu era niciodată în ton cu moda. Hainele de școală erau un paltonaş verde, uzat, din studenție și un costumaş cu pantaloni maro. De fapt, Florica nu prea intra în magazine, deci nici cumpărături nu făcea. Femeile de serviciu ale colegiului îi cumpărau alimentele. Chiar acum, îi aduseseră pâine şi o cutie de conservă de șprot, pe care o avea pe birou şi intenționa să o deschidă. Săracele femei mergeau chiar în timpul lor liber, peste program, după cumpărături, deși aveau familii numeroase şi mult de lucru.

La uşa direcțiunii bătu o profesoară brunetă, între două vârste:

- Bună ziua, doamna directoare! Vă rog, am și eu o problemă.                                      - Afară! Afară! zbieră din toți rărunchii Florica. Ce, nu pot să am și eu intimitate la mine-n birou? Dacă vreau să-mi schimb chiloții? Ce intrați toți la mine în birou? Eu nu vorbesc decât cu șefii de catedră. Ce-i la mine în cabinet? Gara de Nord? “Să mă comport așa, tot de la Bălălău am învățat“, își aminti Florica. “El vorbea numai cu amantele sale. Pe celelalte profesoare le izgonea la plimbare, urlând. La mine în sat, nimeni nu-și schimba chiloții, de mai multe ori pe zi. Și lucrul acesta, îl știu tot de la  Bălălău!  Ce bine și repede am prins eu tot! “. 

- Tacă-ți gura! zbieră Florica. Afară! și începu să tropăie îndreptându-se spre ușă, marcând pașii finali, cu niște tropăituri repetate pe loc, de parcă ar fi alungat un dulău care o atacase, așa cum făcea pe ulițele satului său natal.

Florica într-adevăr nu vorbea decât cu profesoarele din grupul de iubite al lui Bălălău, așa cum făcea și acesta. Altă persoana nici măcar nu era primită în birou. Femeie de la țară, Florica se gândi că, ce învățase de la Bălălău, ea trebuie să aplice identic. Numai că el, parcă se descurca mai bine cu unele lucruri, pe care ea nu le putea face deloc. Ea, Florica, pe cât de tăioasă era cu subalternii, pe atât de sfioasă era cu angajații inspectoratului. Cu șefii inspectori, era cu totul alta. Nici nu putea să converseze de emoție. Când ajungea la inspectorat, reușea să glăsuiască firav, doar cu vreun portar sau cu vreo secretară. Când apărea un inspector, de emoție, se ascundea după ușă. Chiar cu portarii sau cu secretarele de abia putea vorbi. Că doar erau ai inspectoratului! Gura i se încleșta instantaneu, de nu reuşea să articuleze decât câteva sunete şterse, incoerente. Picioarele i se împleticeau, ca rădăcinile unui copac fixat cât mai adânc în pământ, de nu mai reuşea să facă un pas şi tot după uşile inspectoratului rămânea. De pragul secretariatului, nu avea curajul să treacă  niciodată.  

Profesoara o văzuse de multe ori făcând gesturile acestea și plecă tăcută. “Oare de ce se mai fac cursuri de “Comunicare managerială“ dacă aproape toți directorii se comportă astfel? “, se gândi femeia și se duse în cancelarie. Veni și Florica imediat acolo. Se făcu liniște la intrarea ei. Cu trupul puternic înclinat într-o parte, ca turnul din Pisa și un braț în șold, Florica privi profesorii. Aceasta era poziția pe care o lua ea de obicei. Când o vedeai, aveai senzația că trebuie să te duci, să o îndrepți, să nu cadă.

Uşa se deschise rapid şi apăru o femeie în jur de cincizeci şi cinci de ani, roșcată şi energică. Era directoarea adjunctă, Nuța.

-          Ai auzit Florica? Am scăpat de  Bălălău!  spuse femeia încântată.     

      Se vedea că femeia era dintre cele care nu prea se împăcau cu acesta.

Nuța avea obiceiul să bată elevii, atunci când aceștia erau indisciplinați și ea se enerva rău de tot. Bălălău a sancționat-o pentru acest lucru. Acum, în sfârșit, a scăpat de pedeapsă! Și de frica că, fiind în viață, ar putea reveni oricând ca director. Că, de obicei, după un scandal, cei ca el, reveneau sau în post, sau erau promovați într-o funcție superioară. Acum a scăpat de grija aceasta!

-                      Păi şi nu te bucuri? Acum nu mai avem duşmani!  se entuziasmă Nuți, arătându-și bucuria fără jenă.

-                      Și Cănuță cu Boicu ? întrebă trist Florica.

-                      E!.. Avem noi ac de cojocul lor! accentuă cu optimism femeia. Deocamdată trebuie să sărbătorim! Am trimis pe Mimi după nişte mici şi bere, la supermarketul de lângă noi!

-                      Bine! spuse spăşită Florica. Gândi că, în câteva pahare de bere îşi va mai îneca puțin amarul. Și-apoi, Nuți îi va reaminti câte a pătimit de la Bălălău şi câte rele i-a făcut acesta. Și-i va mai trece durerea … şi poate vor trece și remuşcările ce o năpădiseră. Uffff! Dar ea tot îl iubea… 

      Florica se gândi că nimeni nu ştia ce este în sufletul ei. “Nu era totuşi om rău Bălălău“, îşi spuse ea. “Nu era el vinovat de faptul că era aşa iubit de femei…“

    - O să fac eu coliva! spuse cu entuziasm Nuți. Apoi încercă să-și ascundă zâmbetele. Gândi că astfel, va trage ceva bani de la profesori, cu aceasta ocazie . Erau daţi doar pentru coliva lui Bălălău! Apoi se duse și caută în birou o poză cu Bălălău și o aduse în cancelarie.

-          Dar poza a cui este? întrebă mirată, o profesoara nou venită în liceu.

-           A fostului director Bălălău, îi răspunse fosta directoare adjunctă, din epoca lui Bălălău.

-          Dar nu seamăna deloc! observă tânăra.

-          E…  era frumos d-l Bălălău! Dar după comoție s-a schimbat complet... a îmbătrânit subit, a albit, trăsăturile feței i s-au înăsprit…

      Nuți însă o citea pe Florica ca pe o carte deschisă. Femeie cu experiență, era trecută prin multe la viața ei, mai ales de când îi murise bărbatul și rămase singură, numai cu fiul său. “Florica a fost cam răsfățată de Bălălău și a fost ferită de greutățile vieții. Bălălău a ținut-o în palmă. De aceea tot universul ei era același cu universul lui Bălălău. Lumea ei era cea creată, în mintea ei, alături de Bălălău“ gândi ea.      

Ĩn cancelarie, intră atunci, o blondă grăsuță. Era Madi, lidera de sindicat.

-                      Eheee! zise ea cu of, poate Florica să țină post toata viața şi tot nu-și va spăla păcatele față de Bălălău! Fără el, ai fi fost o biată suplinitoare şi ai fi trebuit să dai examen în fiecare an, în timp ce alții, fără să fi dat în viața lor vreun concurs, huzuresc pe posturi stabile și de conducere. De directoare nici pomeneală să fi ajuns vreodată fără Bălălău! Că ce pile îți trebuie! N-aveai nicio şansă! spuse Madi, care-l  simpatiza mult pe fostul director, fiind una din drăguțele lui..

-          Ia n-o mai necăji și tu! Știi că mult rău i-a făcut Bălălău, că umbla cu toate! spuse Ana. Nu e Florica vinovată că el a murit . Bălălău singur  şi-a făcut-o cu mâna lui. Și-apoi nu noi l-am şicanat. Cănuță și Boicu sunt de vină! Ei sunt cu scenariile. Nu le-au făcut ei la mulți din liceu la fel? Noi numai am sesizat și am atenționat abaterile lui Bălălău.

-          Da, dar comoție a făcut atunci când a văzut că femeia pe care a iubit-o și ajutat-o atât de mult şi care nu ar fi fost ceea ce este fără el, își bate joc de el, îi înscenează şi îl șicanează, așa cum face oricărui venetic de profesor proaspăt venit în liceu. Că nu primeşti niciodată în cabinet profesorii noi veniți în liceu, Florico, cu excepția fetelor din haremul lui Bălălău! Adică faci ceea ce făcea și el, continuă lidera de sindicat.

Aici avea dreptate Madi. Singura experiență avută de Florica cu vreun bărbat era cea cu Bălălău . La altă școală nu mai fusese profesoară. Tot ceea ce făcea, învățase de la el. Era adevărat că în situațiile inedite, nu știa ce să facă. Nu toate se potriveau și mai făcea şi câte o prostie. Dar era directoare şi nimeni nu-i zicea nimic. Ea atât ştia - la controlul de la Minister, pe Bălălău l-au demis pentru că nu avea cvorum la Consiliile profesorale sau de administrație. Și asta a băgat rapid la cap. Nu, ea nu va greşi cu așa ceva! Trebuie să aibă cvorum şi va fi pe veci directoare!

În rest putea să facă ce dorea! De fapt și Bălălău, câte ilegalități făcuse și nu pentru acelea a fost demis! Nici nu mai avea cine să fie director, că toți profesorii renumiți, cu grade didactice au plecat din colegiu, după demiterea lui Bălălău. Atunci când a fost demis, Bălălău a făcut prima comoție! Și nu ea a fost vinovată! Cănuță și Boicu au stat toata ziua la posturile de televiziune şi au dat interviuri la toate ziarele, înflorind cât puteau, toate întâmplările despre Bălălău. S-au folosit și de eleva îndrăgostită de Bălălău care avea ca diriginte chiar pe Cănuță. Dar la control nu pentru asta l-au destituit… l-au găsit că nu avea cvorum la consiliile profesorale făcute. ..

Florica se gândi se facă un control în corpul C al colegiului. Ieşi pe hol. Copiii de la clasele primare țipau şi fugeau pe hol. Florica îi linişti cu un urlet, cum învățase de la Bălălău :

-                      Dar liniştiti-vă odată, măi copii! Apoi alunecă pe o flegmă a unuia dintre copii. Se prinse de zid, să nu cadă. Cei de-a opta își aruncau în cap, unul la altul, cutiile de plastic cu lapte, ce le primiseră împreună cu cornul . 

-                      Florica, Florica! strigă unul să-i atenționeze. Se liniștiră toți imediat.

      Florica era foarte supărată că în colegiu toți profesorii şi toți elevii îi spuneau pe numele mic, Florica. Mulți dintre ei nici măcar nu îi cunoşteau numele de familie… mai ales profesorii nou-veniți... şi bineînţeles elevii. Când era directoare adjunctă, sub aripa lui Bălălău, mai mergea să i se zică Florica, chiar îi plăcea, pentru că era ca o formulă de alint... alintul lui Bălălău. Aşa îi spunea el şi așa preluaseră şi ceilalți. Acum era însă directoare plină și ar fi dorit să i se spună doamna Ion. Dar nu reuşea să impună această adresare, oricât de mult se străduia. Ce se enerva, când vreun elev venea să caute pe d-na Florica. Îi făcea observație, dar a doua oară, tot așa îi spunea.

- Doamna , doamna, știți că sunt și eu student, zise Gigel din clasa a lX-a de la SAM.

- Nu se poate Gigel . Tu n-ai bacalaureatul! îi zise Florica

-          Doamna Directoare, se poate. Vărul meu lucrează în străinătate. Fiind în sesiune, mi-a lasat mie cursurile lui, mi-a spus ce să fac, să merg în locul lui la examen și ce pagini să copiez. Și am luat notă mai mare decât el! Ce o să se bucure când o veni!

      Florica ieşi din corpul din față al clădirii şi ajunse în curte. Era pauză şi elevii se jucau. O adolescentă filiformă, cu figură de păpușică sărea cu spatele, în timp ce îşi tachina un coleg. Făcu doua sărituri în spate.

      Pe ușa corpului C apăru d-nul Boicu. Impulsul elevei fiind atât de puternic, îl dădu pe jos pe profesor şi căzură unul peste altul. Câțiva elevi au râs cu poftă. Erau și din clasa la care Boicu le era diriginte. Restul, însă, nici nu au observat, în toată forfota şi agitația existent în pauză.

      D-l Boicu se ridică şi se scutură de praf.

-                      Ce faceți d-nul Boicu ? întrebă Florica convențional.

-                      Trebuie să discutăm urgent! spuse Boicu. Ne-a sosit profesorul ăsta Andreescu, prea bine pregătit, cu gradul întâi, cu experiență, care lucrează continuu la proiecte internaționale. Noi nu avem nevoie de așa ceva. La noi este bun d-nul Tălpoiu.

      D-nul Tălpoiu, dormita de zor cu capul pe catedră, în sala de clasă goală, fără elevi.

- Și ce propui Domnule Boicu? intrebă Florica.

-                      Schimbăm profilul claselor și scoatem profilul corespunzător pregătirii lui Andreescu.

-                      Dar domnule Boicu, am mai schimbat de două ori specializările claselor şi cataloagele, în cursul acestui an școlar, spuse Florica.

- Nu-i nimic! Noi trebuie să ne facem interesul! Că nu ne controlează nimeni ce facem! continuă Boicu.

Florica se gândi şi își aduse aminte că d-nul Bălălău a fost demis pentru lipsa cvorumului. “Dacă am cvorum, totul este în regulă“, deduse ea. “În rest pot să fac ce vreau. În raportul de demitere alte nereguli nu erau specificate. Și doar făcuse și altele mai mari! Deci celelalte le poate face și ea nestingherită în continuare. Doar oare ce mai este legal și ce nelegal ? Că eu nu știu, știu numai ce făcea Bălălău. Are dreptate d-nul Boicu, că mai bine o duc cu profesorii fără experiență, care nu au prea învățat la viața lor și și-au făcut rost cu bani de o diplomă de facultate. Au toți competența cea mai apreciată acum: aceea de a da șpagă – la facultate, pentru post. Ce fac la ore nu contează ! Nu trebuie să facă lecțiile prea grozave! De fapt, acesta era şi crezul lui Bălălău, ca manager, când a pus-o pe ea, Florica, directoare adjunctă și şefe de catedră pe colegele ei de generație. De profesorii cu experiență, cu grade didactice a scăpat urgent. Și aşa a condus cincisprezece ani fără probleme. A mai păstrat dintre cei bătrâni, pe cei care trăgeau mâța de coadă, fără aspirații și ambiții profesionale, care dormeau ca Tălpeanu. Boicu ăsta însă este permanent neliniştit. Ca profesor este mediocru, dar ce putea să învârtă el, cu maistrul Cănuță! Că doar ei sunt cei care l-au dat jos pe d-l Bălălău! Și nu numai pe el...ce scenarii diabolice puteau să regizeze! “.

Maria, o profesoară, nouă privi căminul din fa

Maria, o profesoară, nouă privi căminul din fața corpului C al clădirii şi-l întrebă pe domnul Țuiculiță, care se legăna pe picioare, încercând să nu cadă.

-                      Căminul a fost al liceului? întreba ea.

-                      Da, îi răspunse domnul Țuiculiță.

- Și de ce nu mai este? continuă tânăra.

- D-nul Cănuță  cunoaște povestea, ca e mai vechi pe-aicea. Întreabă-l pe el! spuse domnul Țuiculiță.

-          Domnule Cănuță, de ce liceul nu mai are căminul? întrebă din nou, Maria.

-   Un afacerist a vrut să-l cumpere ieftin. A dăruit directorilor liceului, câte un apartament cu câte trei camere la fiecare, răspunse bărbatul.

-    Dar pentru elevi nu era mai bine să existe căminul?  Mulți dintre ei sunt de lângă București ? Fac naveta, continuă tânăra nedumerită.

-          Ei! Fiecare cu interesul lui, că așa este astăzi! spuse apăsat Cănuță. Bălălău ăsta şi-a satisfăcut numai interésele personale! Pe o profesoară de la alt liceu a               nenorocit-o pe viaţă.  A umblat cu ea și i-a luat toți banii! continuă el.

-          Păi cum i-a luat banii? întrebă mirată Maria.

-   Foarte simplu, spuse cu patimă Cănuță. A pus-o pe femeie să-și scoată banii depuşi  la bancă și i-a cheltuit.  

----------------------------------------------------------------------------------------------------

Florica plecă spre inspectorat. Pentru a ajunge la metrou,  traversă parcul. Flori în culori portocalii, roșii și în toate nuanțele de roz, dispuse în straturi etajate se așterneau în fața ochilor obosiți ai Floricăi. Și deodată, femeia se simți slăbită. Se așeză pe banca cea mai apropiată, lângă o salcie plângătoare, chiar pe malul lacului. În jurul lacului, printre sălcii neobișnuit de înalte, cu crengi foarte lungi - care păreau de la distanță, frizuri, ca părul negreselor din unele triburi africane - străjuiau copacii din familia coniferelor, cu fructele tip conuri sferice și frunze minuscule de brad, ca ale bonsailor.

Barca de lemn părăsită, pe lac, te însoțea involuntar, instantaneu în epoci primordiale. Un grup de  trestii, se unduiau lin în adierea vântului, alături de trei-patru exemplare timide de papură.

Florica nu era genul de om sensibil la natură. Nu era fermecată niciodată de vreun coltişor de natură. Nici măcar în sătucul său, unde existau locuri cu peisaje feerice, nu a fost mișcată de așa ceva. Simțămintele pe care ți le trezesc feeriile naturii sunt în funcție de receptor. Și totuși acum, când stătea pe bancă, privirile îi căzuseră pe oglinda lacului, acoperită de o constelație de nuferi cu marginile accentuate de nuanțe de roz dulce, ce se disipau spre centru, într-un alb strălucitor. Îi alunecă  privirea spre nuferii înalți, de peste un metru, cu flori imense, cât floarea-soarelui, ce sorbeau cu lăcomie apa dătătoare de viață din adâncurile lacului spre care îi călăuzeau  gândurile... ca apoi, dintre cristalele argintii de fluid, să poată visa, că apare zâna lacului, să-i îndeplinească dorințele. Pe frunza unui nufăr se răsfața la soare o broască țestoasă, cu carapace negru-albăstruie. Alta, cea mai zglobie dintre suratele ei, urca cu pașii lenți, pe rădăcinile unui copac. Un bărbat cu ten masliniu se repezi cu bucurie şi prinse broasca țestoasă. Câțiva copii de trei-patru ani, însoţiţi de părinții lor se adunară  repede în jurul lui.

-                      E o broasca exotică, spuse negriciosul. Am văzut la magazinul de animale, astfel de broaște. Sunt foarte scumpe! spuse el încântat, gândindu-se cu poftă, ce mâncare va face din ea. Unii oameni le-au adus aici și le-au lăsat în lac !

-                      Și eu am adus una, spuse o doamnă între două vârste.

-                      Chiar este o țestoasă, mamă? întrebă curios un băiețel de vreo trei-patru ani, nevenindu-i să creadă, că există aceste ființe și în realitate, după ce le-a văzut numai în desene animate. Până atunci, credea că sunt ca zmeii, balaurii sau Făt–frumos.

-                      Da, este o broască țestoasă! răspunse mama copilului.

-                      Te rugăm, las-o liberă! Dă-i drumul în apă! se rugară copiii.

-                      Da, este și ea o vietate, dă-i drumul, te rugăm, insistară și mamele copiilor, care se adunară în jurul broaștei.

Bărbatul renunță la broască cu regret.“Nu am nicio șansă să o iau. S-a dus festinul meu“, gândi.el. “Mi-am făcuse visuri degeaba! Am avut ghinion că am găsit-o tocmai la ora, când se plimbau copiii. Eee… dacă aş fi singur…dar, poate voi avea noroc altă dată! “.

Rățuşte sălbatice, cu penaj în nuanțe de gri, presărat cu pene albastre și verzui și numeroși boboci drăgălași se adunară pe malul lacului. Săracii se speriară de şuvoaiele de apă, ce țâșneau vijelios din fântânile arteziene din mijlocul lacului. Stropii de apă argintii se răsfățau în bătaia razelor soarelui. Într-o anumită porțiune, Florica văzu culorile curcubeului printre picăturile din şuvoiul de apă al fântânii. Și deasupra lui, din aburii fragili se contura firav o mică sirenă. 

Două namile de bărbați, vânjoși şi mușchiuloşi păzeau cu strășnicie liniștita imensitate acvatică, de parcă în străfundurile sale ar fi sălăşluit cine știe ce  comoară prețioasă. “Ce buni ar fi fost la săpat și arat la mine-n sat, să o ajute puțin pe mămuca“ , gândi Florica. “Ce păcat că aşa mândrețe de bărbați, să stea cât e ziulica de lungă, să se zgâiască la lac și asta să le fie singura ocupație! Oricum este mai bine decât cazul tinerelului frumușel, îmbrăcat în costum de cocoș, care făcea reclamă în faţa unei case de schimb valutar. Oare acestor oameni le place ce fac? Că mie taaare mult îmi place să fiu directoare! O să lupt cât pot să fiu pe viață!  O să țin cu dinții de funcţie, cu toată ființa mea! Nu o să las să existe niciun contracandidat în liceu! Pe toți care ar avea vreo șansă, îi voi termina definitiv! “.  

Florica se ridică şi ea de pe bancă. Parcă îi mai trecuse durerea. Se simțea acum şi ea, ca broscuța țestoasă, lipsită de apărare.

Pe aleea parcului străbătut, au apărut sculpturi în lemn, reprezentând oameni. “Uite şi unul care seamană perfect cu domnul Cănuță,“ își spuse Florica când ajunse lângă aparatele de gimnastică, recent montate în parc şi o pufni râsul, gândindu-se ce-ar zice Cănuță de asemănare. “Parcă îi pozase sculptorului care concepuse chipul în lemn, stilizat, dar tocmai aspectul acesta îl făcea să semene mai mult cu el. “ Niște copii trăgeau de ele de mama focului, să le rupă. “Oare cât vor rezista?“ se gândi Florica.

Străbătu rapid bulevardul, până la metrou. Coborî scările şi intră în metrou. În față, o adolescentă mesteca gumă. Din când în când și-o scotea din gură, afară, cu mâna și sufla baloane mari de gumă. Alături, un tânăr o privea hulpav. Mesteca și el gumă. La prima stație, urcă o pereche de vreo cincizeci de ani. Amândoi mestecau şi ei cu poftă gumă. Femeia, cu aere de doamnă, suflă un balon și acesta se sparse și i se lipise grețos de față. Se urcară încă doi băieți, şi ei mâncători de gumă. La următoarea stație urcă un grup de femei de patruzeci-cincizeci de ani, ce păreau colege de serviciu. Mestecau şi ele cu zel gumă.

Florica privi oamenii aflaţi pe băncile din fața sa şi aproape o pufni râsul. Toți molfăiau această miraculoasă, elastică invenție, în ritmul mecanismului bielă-manivelă, aflat la osiile vagoanelor de tren și metrou. Parcă se şi sincronizaseră, în ritmul de mișcare al fălcilor. Constată apoi necăjită că între firele de păr, i se agăță puternic, o gumă de mestecat. “O fi scuipat-o unul dintre consumatori“, gândi ea.

În fața sa, un grup de tineri merge atât de încet, de parcă picioarele le-ar fi fost împletite. Încercă să-I depășească. Nicio șansă. “,Vrei nu vrei, trebuie să te sincronizezi cu mersul lor de melc“, gândi femeia.

- Băieților, ce faceți, că nici să mergeți nu știți! le țipă un bătrânel jovial. Merg eu mai repede ca voi!

În sfârșit reuși cu convoiul să ajungă la ieșire. Ajunsese la Piața Romană.          Încercă un ritm alert pentru a străbate parcul de lângă Inspectorat. Cu cât se apropia mai mult de acesta însă, picioarele parcă i se împleticeau, ritmul pașilor săi scădea vertiginous. Trebuia să vorbească cu  angajații inspectoratului. Ce frică îi era Floricăi de acest lucru! Chiar și cu secretarele nu putea vorbi! La inspectorat  nu putea să converseze nici măcar cu portarul sau cu femeia de serviciu. Limba i se împleticea, gura i se zăvorea. Din cauza aceasta îl trimetea întotdeauna pe maistrul Cănuță. Cănuță nu are trac. El poate vorbi cu curaj, cu oricine.  Până și numirea ca directoare, tot Cănuță i-a luat-o.

Când era adjuncta lui Bălălău acesta rezolva totul. Bărbatul nu avea niciodată trac și nu-i era frică de nimeni și de nimic . Acum , de când nu mai e el, o mai ajută domnul Cănuță. Dar astăzi Cănuță era ocupat. S-a dus la firma sa, să-și rezolve nişte probleme apărute urgent! “Ce i-o fi venit și lui Cănuță tocmai acum! Acum când trebuia să ducă aceasta adresă, la inspectorat“, gândi Florica.   “Ĩn realitate nu mi este frică. La profesorii de toate vârstele urlu, țip şi îi dău afară neținând cont de nimic. Și îi critic în Consiliile Profesorale fără niciun motiv! Pentru orice nimic! Ce-mi mai place să-mi bat joc şi să umileasc pe câte unul care se crede tare deştept!  Nu mai pot eu de inteligența vreunuia! Eu sunt cea care stabilesc acum cine este inteligent și cine nu este! Cu inteligența nu mai faci nimic în ziua de astăzi! Nici cu cinstea!  Eu sunt directoare şi nu dau doi bani pe muncă, pe inteligență şi pe altele de acest fel! Ce proști sunt unii, să mai şi muncească în ziua de azi! Pentru mine, cei mai buni sunt profesorii care nici nu vin să-și facă orele! Eu sunt factorul de decizie și așa am decis! Nimeni nu poate să conteste acest lucru! Iar în Consiliul de Administrație, fostele iubite ale lui Bălălău aprobă toate, deciziile mele“, gândea Florica.

Femeia intră pe poartă, se apropie încet de uşa secretariatului şi deschise cu sfială uşa. Sunetele de abia îi ieşeau din gură.

-          Poftiți, doamna directoare! îi spuse tare şi cu jovialitate secretara, o blondă rotofeie, cu trăsături dure, masculine, aflată aproape de vârsta pensionării. Aceasta este aprobarea semnată de domnul Inspector General!.

-          Mulțumesc! îngăimă Florica cu teamă și luă foaia bucuroasă. “Ce directoare grozavă sunt! Am obținut pentru liceu aprobarea de scurtare a programului pe timp de iarnă!.Păcat că a venit deja primăvara și nu mai se poate beneficia de program decât luna aceasta. A trecut iarna. Dar tot realizare este! Trebuie să fac urgent un Consiliu Profesoral, să aduc la cunoștință tuturor ce-am obținut eu. Să știe orice profesor din liceu, că altă directoare mai bună ca mine nu mai găsesc niciunde!“.  

           ………………………………………………………………………………..                        Veni și ziua înmormântării. Profesori, elevi, cunoscuți mergeau să-l conducă pe Bălălău pe ultimul drum. Un grup de fete din colegiu țipau și plângeau zgomotos:

-          Bălălău, te iubim!

      Fostele iubite erau însă cu fețele încremenite, ca de piatră. Nu se citea nimic pe figurile lor. Doar fața soției lui Bălălău era transfigurată de durere.

                 Preotul ținu o cuvântare. De la liceu niciuna dintre fostele iubite, niciuna din directoare, nu cuvântă nimic! Nici măcar profesorii ce-i erau prieteni și pe care-i ajutase mereu, nu au încercat să țină o cuvântare.

                Ca om străin, te impresiona decesul tragic al bărbatului, chiar dacă nu îți era apropiat. Era de neînțeles însă reacția fostelor iubite. Numai Dumnezeu știa ce gândeau acestea. Și mai ales ce simțea Florica !

          Din noaptea aceea, Florica nu mai dormi liniștită. Imaginea lui Bălălău îi apărea necontenit în fața ochilor.  Coşmarurile erau interminabile…

Capitolul  3

Vacanţa de vară

           Și iată că a venit vacanța. Colegiul a rămas gol şi trist fără vocile elevilor. Doar Florica a rămas visătoare în clădire. Era directoarea Colegiului. “Ce norocoasă era și cu ce sacrificiu ajunsese în acest post! Dar nimic nu a fost în zadar. Numai dacă n-ar fi murit Bălălău! “, gândi ea. Imaginea lui o urmărea permanent, zi si noapte. Poate tocmai de aceea hotărâse să-și petreacă vacanța în liceu, urmărind lucrările de renovare. Astfel, Bălălău i se părea mai aproape de ea ca oricând. Și pentru că el plecase déjà din lumea celor vii, Florica parcă uitase toate supărările, toate relele care el i le făcuse cât trăise. Începea și postul Sfintei Marii şi Florica credea că acum avea ocazia să-și spele păcatele față de el.

         Toți profesorii plecaseră în vacanță. În colegiu rămaseră numai angajații ce fac parte din personalul auxiliar . 

          Carmen venea de la supermarket încărcată. Trecu prin fața colegiului şi o văzu pe Florica la geam, vorbind la telefon. Unul dintre muncitori , instalatorul  liceului ieși din clădire şi coborî scările. O salută şi se oferi să o ajute să-i ducă cumpărăturile.

-                      Dar ce faceți, nu sunteți în concediu ? întrebă Carmen.

      -   Am fost câteva zile la mare, dar m-a chemat doamna Florica la școală. Noroc ca am ținut închis mobilul câteva zile, că nu mai aveam concediu deloc.

-                      Dar ce este atât de urgent ? întrebă Anca.

-                      Nu este nimic important, dar Florica nu vrea să fie singură cu lucrătorii firmei de construcții, ce renovează clădirile colegiului, răspunse bărbatul.

           Florica ajunse târziu acasă, ca de obicei.

           Ora era târzie, dar femeia nu putea închide ochii. Imaginea lui Bălălău îi venea mereu in minte. Ce fericită era cu el ! De ce trebuia să moară? Ea l-a ştiut întotdeauna un om tare. Nu-i era frică de nimic! Cum de tocmai el, făcuse comoție cerebrală! Numai pentru că-l umilise ea puțin. Ea, de fapt își bătea joc totdeauna de toți profesorii foarte buni! Îi dădea afară din birou, și-i mai și alerga bătând din picior. Și toți îi răbdau cu stoicism umilințele. “Dar ce drăguț a fost Bălălău! “, se gândi Florica . Deschise fereastra la apartament. Cântecul suav al greierilor pătrundea cu intensitate, în fiecare coltişor. Din toate direcțiile, melodiile  pătrundeau cu intensității diferite, cu sunete stereo, de parcă cineva ar fi montat un sistem home cinema. În față, ce peisaj straniu! Imaginile rustice,  verdeața tufelor și copăceilor, cântecul suav al greierilor, - care te răscolea cu intensitate în oricare coltişor te-ai fi aflat – combinate cu blocurile cenuşii şi reci de beton, cu maşinile de toate mărcile şi de toate culorile… şii felinarul - cu lumina portocaliu-gălbuie de la fereastră, cu forma tronconică, cu margini, ca ale unei pălării ciudate - ce pare desprins din Bucureștiul începutului de secol, transpus în prezentul dur. Sistemul de alarmă al unei maşini, declanșat accidental străpunge concertul neîntrerupt al greierilor. Vântul legăna suav fructele roșii-portocalii ale corcoduşului din dreptul ferestrei. Felinarul străvechi apărea şi dispărea dintre frunzele tremurânde în dansul vântului… tot peisajul acesta, în răcoarea nopții, parcă o mai liniştise pe Florica. Parcă tot răul întâmplat se dizolva în neant… trebuia să se gândească acum că este directoare ! Mare directoare !

      Un huruit şters de avioane se suprapuse peste concertul greierilor. “Cum nişte ființe atât de mici, pot cânta atât de tare ! Și cum de nu obosesc! “ gândi femeia și își aduse aminte de copilărie, de miriștea de lângă casa părintească, unde se juca adesea…apoi adormi.

         Florica se trezi în toiul nopţii. Inima îi bătea cu putere. Il visase pe Bălălău . Nu-și mai amintea ce anume visase. Doar imaginea lui îi rămăsese, atât de reală ! Și atingerea lui ! Parcă ar mai fi  încă cuibărită în brațele lui puternice, care o înconjurau. Somnul îi trecuse. Dar de ce era atât de întuneric? Se ridică şi privi pe fereastră. Era probabil o pană de curent...totul era cufundat în negură, doar razele luminoase ale câtorva faruri de autoturisme, parcate, tăiau misterios întunericul compact. Ce artificiale erau fasciculele! Până acum nu sesizase acest lucru. Lumina gălbuie a felinarelor, fiind mai puternică, le înghițea de parcă nu ar fi existat! Dar acum, când au rămas singure, puteau fi admirate în liniște. Cât de ireal părea totul! Parcă ar fost într-un film science-fiction! Un țipăt ascuțit de  felină al unei pisici agitate străpunse cântecul neîntrerupt al greierilor. “Cât de mult seamănă, în puterea nopții, cu cel al suratelor sale sălbatice din aceeași familie! “, gândi Florica.       

Capitolul 4

Destituirea

        Florica dădea disperată telefoane. “Cum să vină un profesor renumit, prea bine pregătit în colegiu? Ce, să-i ia ei locul? “. Florica se gândi că o să stea toata ziua la Inspectorat și n-o să-l  lase să-și  ia postul aici.

         Doamna Nuți Curcă intră vijelios.

-          S-au dat numirile de directori, la inspectorat !

          “Cum de a uitat Florica? “, se gândi ea. A fost ocupată cu profesorul acela prea bine pregătit, s-a dus să-i bage strâmbe la Inspectorat, să nu mai vină aici și a uitat de numirea ei ca director.

-          Știi... continuă Nuți. Nu te supăra, dar a fost numit altcineva ca director plin.

-               Cum? încremeni Florica. Este cumva o glumă?

-                Nu dragă, vine pe post o inspectoare, care a fost restructurată, spuse Nuți.

-                 Nu se poate! exclamă Florica. Și toata munca mea? Cât am luptat ultimele săptămâni, să nu vină ăsta prea bine pregătit, în liceu! Și alții ca el! Câte am făcut eu pentru colegiul ăsta... postul e al meu… pentru totdeauna!  Nu se poate să vină altă persoană pe posyul de director!

      - Nici eu nu știu dacă o să mai fiu! Ieri a fost numirea mea și astăzi a dispărut. Trebuie din nou să trag sforile …mai trebuie să dau ceva șpagă. S-a dus Cănuță să intervină, să mă pună din nou pe post. Poate rezolvă el ceva...că are pile. Nu a fost degeaba turnător la Securitate… Și noi am activat, că de asta suntem directoare, dar nu așa ca el….

Epilog

-          Ce faci Florica? o întrebară în cor Nuţi şi Madi.

-          Merg să-l caut pe Bălălău! Trebuie să-l anunţ ceva! spuse Florica.

-     Pe cine? întrebă Madi, nevenind să-i creadă urechilor, cele auzite.

      Femeile rămaseră ca trăznite.

-     Ce s-a întâmplat? întrebă Madi. Chiar a….

      -     Da, da! îi răspunse Nuţi. Tu nu vezi?

      -     Cred că era de aşteptat! Oare putem să o ajutăm cumva? murmură Madi.

      -     Lasă, că nu-i nicio problemă! spuse Nuți optimistă. Așa o să fie sigur din nou  numită directoare, o să vedeți voi, la anul! Așa cum este acum, este mai bună pentru postul acesta! Chiar poate fi promovată inspectoare!

Trecu un an. Florica era mare directoare.de colegiu și uitase cu totul de Bălălău. Parcă nici nu a existat vreodată. Iar colegele ei, profesoare, fostele iubite ale directorului, nici ele nu-și mai aminteau nimic..

Citind povestirea, superiorilor le-a plăcut atȃt de mult, ȉncȃt în anii următori Florica a fost numită inspectoare, să numească şi să controleze ea directorii.

 

 

Dr. Cornelia Păun Heinzel : “Universitate - Corpul Y”

 

În față, un amestec fascinant de corpuri geometrice, protejate de văluri delicate - de la  verdele crud al primelor frunzulițe de iarbă, până la cel întunecat și veșnic al acelor de brad - intersectate în cele mai incredibile forme… de parcă un copil s-ar fi jucat cu hiperboloizi uriași, cu elipsoizi și paraboloizi imenși, pe care i-a proiectat aleatoriu în văzduh iar aceștia au căzut haotic pe culmile muntoase… și cea mai incredibilă este curba rezultată din intersecția celor două formațiuni muntoase din față.

Îi spun observația colegului din grupul nostru, care se apropiase de mine, ca să admire și el peisajul din fața hotelului. Eram într-una din pauzele uneia din sesiunile de la Sinaia, ca expert formator al Ministerului Educaţiei.

- Aşa vezi tu peisajul? Tu ești cu matematica, se vede, spuse zâmbind și încântat de remarcă, profesorul. Pe vremuri, la Politehnică mergeau cei mai buni la matematică…  

Mi-am explicat observația sa, gândind că, deși este ca și mine un admirator al naturii, formația sai profesională îl făcea să vadă complet altfel imaginile, de o frumusețe stranie din fața noastră …    

 - Într-adevăr la liceu și la Politehnică eram cea mai bună la matematică. Am fost olimpică și rezolvitor la Gazeta Matematică încă din clasa a cincea. Am intrat în 1991 la secția de Informatică a Facultății de matematică a Universității București, printre primii. Și nu numai atât!  Cunoștințele mi-au folosit și când mi-am susținut doctoratul în Roboți, în 1998, i-am răspuns eu. Conducătorul meu de doctorat, profesor doctor docent a fost rector al Universității și ambasador în Japonia două legislaturi, un om de valoare. Toate personalitățile pe care le-am cunoscut, de-a lungul vieții, nu erau numai profesioniști, cu un înalt grad de inteligență, erau și oameni cu suflet bun și foarte modești, educați, politicoși totdeauna. Un alt profesor renumit și documentat în domeniu, din catedră, mi-a spus că teza mea de doctorat este cea mai bună pe care a citit-o vreodată.

 - Atunci puțini erau cei care-l susțineau... criteriile erau mult mai severe. Acum, însă… Ți-a folosit activitatea de cercetare din Universitate, nu-i așa ? întrebă  profesorul.    

-       Și proiectele mele de cercetare pe care le-am condus în calitate de conducător de Institut de Cercetare, completai eu

.-  Şi talentul la scris?  întrebă profesorul.

 - Bunicul m-a învățat să citesc de la patru-cinci ani. Când m-am dus la școală, citisem toate cărțile din casă, care erau în număr foarte mare, de valoare, reprezentative ale literaturii universale… Dar am licență și în filologie, șefă de promoție și master, la stat ! am completat eu râzând. Iar mama a fost profesoară de română, bunicul de filozofie. 

 - Și cu managementul educațional? întrebă colegul.

 - Am citit totdeauna studiile de didactică existente și sunt totdeauna la curent cu orice noutate, apărută în străinătate. Am urmat masterul în “Management educațional și evaluare” la Facultatea de Psihologie  și Științele Educației la Universitatea București, la curs de zi. De aceea mă aflu acum, aici. În 2000, numai universitatea bucureșteană avea această specializare și toți colegii mei erau licențiați în Științele Educației. Am dat concurs de admitere scris, cu două probe și am obținut 9,80. Colegii mei învățaseră în facultate disciplinele de la probele concursului de admitere. Eu le-am învățat singură. Am studiat cu plăcere toate cărțile date ca bibliografie pentru examene. La finalul cursului am publicat și o carte de management educațional cu subiectul disertației mele de la master. A fost primul studiu publicat în România cu aplicații concrete, referitor la managementul calității în educație. Conducătorul lucrării mele mi-a spus că nu publică decât după studii din străinătate. Eu am fost învățată însă să public numai cercetări originale. Lucrarea mea a fost baza unor teze de doctorat în domeniu… i-am explicat eu.

 - Bunicul tău a avut o influență de mică, în formarea ta ca om, nu-i așa? Și eu vreau să o învăț multe pe nepoțica mea! Țin foarte mult la ea! continuă bărbatul. Tu, ai studiat toată viața! Care curs ți s-a părut cel mai interesant?

 -  Am primit o bursă în Germania.  Și am studiat într-o grupă internatională, deosebită.

 Se auziră rafale de focuri de armă, trezindu-ne parcă la realitatea rece, metalică a vieții.           - Se vânează permanent aici, remarcă profesorul. Oare sunt atât de multe animale  sălbatice în pădurile din această zonă? La noi, la Bistrița nu prea am văzut așa ceva.

   .  Eram la ieșirea din Sinaia, spre Valea Largă, într-un hotel în care forfota era la dimensiuni maxime. În hol era o expoziție specifică domeniului medical, realizată la finalul activităților de formare desfășurate. Sosisem mai repede la hotel și mi-a făcut plăcere să hoinăresc printre standurile cu pliante și aparatură medicală. Erau prezentate și produse cosmetice și  naturiste. Nu puteam să pierd o  astfel de ocazie!   

 - Așa formare, nu mai cred că prindem vreodată! se adresă o colegă mai volubilă grupului de experți care se formase instantaneu în hol.                                       

 - Într-adevăr, confirmă alta cele spuse. Selecție a fost foarte corectă, pe criterii valorice… o raritate în ziua de azi.. Concurs fără pile și fără șpagă, mai rar... este meritul doamnei director de program, o persoană inteligentă, profesionistă cu adevărat în domeniu și mai ales, un om cinstit! De aceea și activitățile programului POSDRU au fost ireproșabile.                                                                    

Veniseră curând și trainerii englezi. Programul era foarte încărcat, desfășurat pe parcursul întregii zile, obositor, dar foarte plăcut.                                                                                                   

Am intrat în apartamentul luxos, de la etajul șapte, în care rămăsesem singură, deoarece colegele mele ploieștence se întorseseră cu mașina acasă. Din ambele camere se ajungea în balconul dotat cu o banchetă și două fotolii stil, pufoase.  Mă cufundai în materialul moale și ochii mei se cufundară în peisajul pe care-l admirasem cu puțin timp înainte. Aici, de la etajul șapte, părea totul mult mai aproape, mai fascinant.. Sentimentul de măreție pe care ți-l dădea altitudinea la care te aflai, era estompat de măreția geometrică muntoasă. Nu întâlnisem până acum o îmbinare atât de variată de corpuri geometrice spațiale , aruncate haotic... 

.......................................................................................................................................................              Camelia îmbrăcă tricoul peste costumul de plajă. Deși era luna lui cuptor, crestele învelite în zăpadă ale Bucegilor, parcă nu te mai atrăgeau spre bronzare. În spate, Camelia căra un rucsac mic. Pășea încet pe urmele lui Liviu. În spatele ei era Roland. Traversau transversal o pantă, când Camelia observă că Liviu a făcut pasul prea mare. Cu ghetuțele ei micuțe, nu putea să meargă decât pe urmele cuiva, altfel aluneca. Era singura din grup care nu era alpinistă și singura care nu avea bocanci de munte… și Roland care, deși alpinist cu experiență, plecase singur la plimbare în Predeal, deci nepregătit, fără echipament corespunzător. S-a întâlnit cu grupul de prieteni alpiniști în gară, a fost invitat în excursie și el a acceptat imediat. 

-       Dar aici nu ați făcut urme, spuse Camelia îngrijorată.

Și în momentul următor porni pe spate, la vale în prăpastie. Ritmul era halucinant, pentru că aluneca teribil pe zăpadă. “Nu mai am nicio scăpare! Ia te uită, cum voi muri! “, gândi Camelia. În secunda următoare se lovi de ceva. Era Roland, care venea și el pe spate, pe zăpadă cu viteză. “Trebuie să fac ceva, să mă opresc! “ gândi atunci Camelia, ca trezită            dintr-un vis. Și se rostogoli lateral. Apoi simți ceva rece în tot corpul. “Am murit deja! “, își spuse Camelia.

În clipa următoare văzu că era suspendată deasupra unui perete vertical de stâncă, de câteva sute de metri. Un subbraț era agățat de un colț de stâncă iar celălalt de un sloi de gheață. Tot corpul era cufundat în zăpadă. Și o șuviță subțire de sânge, i se prelingea pe lângă tâmplă.

Mai jos, pe diagonală, tot la limita prăpastiei înclinate, zăcea Roland.

Grupul de excursioniști de sus au început să strige, impacientați:

-   Coboarâm rapid, după voi. Nu vă speriați! Bine că sunteți în viață!                                                    A durat însă jumătate de oră, până ce au sosit. Coborâseră prin zăpadă, peste 70 de metri, în prăpastie.

Camelia avu destul timp să-și amintească tot ce se întâmplase în cursul zilei. Duminică dimineața, urma să meargă într-o excursie, pe munte, cu Mihaela și soțul ei, Mihai. Camelia era foarte încântată pentru că nu a mai fost într-o astfel de drumeție. Cu părinții făcea excursii numai cu autoturismul și se cazau totdeauna la hotel. N-a dormit niciodată în cort sau în camping. Și, de obicei mergeau la mare, nu la munte. În liceu, fiind la clasa de matematică-informatică și la facultate, la profil tehnic, aproape toți colegii ei erau băieți. Dintre fete doar câte una-două se mai trezeau să meargă în excursii. Colegele care nu erau brașovence, mai mari decât ea ca vârstă, care lucraseră și intraseră mai târziu la facultate. Acum o cunoștea pe Gabriela, membră într-un grup de protejare a naturii, din Universitate, format din câțiva dintre studenții de la Silvicultură. Și era o drumeție numai de o zi …

În săptămâna anterioară au mers pe niște dealuri, dincolo de Săcele, unde apăruseră niște flori rare, ocrotite de natură, pe care le-au fotografiat. Cameliei i-a plăcut foarte mult. Traseul a fost ușor de străbătul iar florile atât de frumoase! Și cum Camelia iubea toate plantele…

Acum însă membrii grupului hotărâseră un traseu mai dificil. Camelia  nu mai fusese         propriu-zis într-o astfel de excursie, pe munte. Și în niciun caz cu oameni, cu vastă experiență în alpinism. Care urcaseră în Tatra și Pamir!  Așa că își luă ca data trecută niște ghetuțe elegante, sport, de stradă. Nu știa ce încălțăminte trebuie pe munte!   

 În  gara din Brașov s-au întâlnit cu Roland, prieten cu Liviu, cel mai în vârstă membru al grupului, arhitect. Nici el nu era echipat de munte, pentru că își propusese, să se plimbe de unul singur prin Predeal, să se liniștească  după un proaspăt divorț și înainte de plecarea sa definitivă în Germania.

-                      Ce faci, Roland? De când nu te-am mai văzut! Hai cu noi! Urcăm astăzi în Bucegi! îi spuse Liviu.

 Roland se bucură de ocazia neașteptată. Și acceptă fără discuții.

 Au coborat din tren la Bușteni și au început să urce crestele muntoase. Deși era vară, pantele erau acoperite de zăpădă. Camelia mergea pe urmele lui Liviu, pentru că i se părea mai de încredere, fiind cel mai în vârstă din grup . Avea în jur de cincizeci de ani și venise cu soția sa, profesoară de matematică.

 Roland era vesel și jucăuș tot drumul. Mergea mereu în urma Cameliei și îi culegea flori de rododendron. Camelia era obișnuită să fie răsfățată totdeauna astfel,  de persoanele masculine din jurul său. În studenție, colegii săi studenți, mereu nu știau ce să facă, să-i fie mereu pe plac. La fel și unii colegi mai apropiați de vârstă, de la Universitate, unde lucra .

 Mircea, asistentul universitar din grup era mai taciturn și abia scotea câteva vorbe.

 Au poposit pe o pantă să ia masa. Pe versantul opus, un urs își făcuse apariția. La o distanță atât de mare nu era periculos, dar putea fi admirat în voie, fără probleme. Prânzul era ca pentru vegetarieni. Dispăruseră de pe piață carnea și preparatele din carne, brânzeturile și chiar ouăle. Așa că, profesoara de matematică prepară rapid într-un castron o salată de roșii, cu castraveți și ceapă. Mihaela venise cu un borcan de zacuscă.  Avea o rețetă numai din ardei capia și muștar, pe care o dăduse și Cameliei. Nu lipsea nici salata de vinete și fasolea bătută. Cineva care creștea porci, adusese și niște slănină. Dar aceasta a fost singura care nu s-a prea consumat. Și puțină pâine…

 După masă grupul a continuat urcușul. Deși foarte cald, în jurul lor era numai zăpadă.

 Mihai a venit să o ajute pe Camelia. Acum, parcă numai în el avea încredere. Era un om solid și Camelia urca prinzându-i picioarele groase, ca niște tulpini de copac. La ducere a evitat să meargă pe lângă Mihai. Gabi era cam geloasă și nu dorea să o supere. Camelia  știa că este foarte frumoasă. Se gândise ca nu cumva colegei sale, să i se pară cine știe ce. Dar acum nu-i mai păsa. Dorea numai să ajungă cu bine, acasă. Sus pe creastă, Maria, soția lui Liviu a făcut criză de nervi:

-    Din cauză că am luat începători, uite ce am pățit ! Mâine am ore de dimineață la școală, de la opt și o să întârzii, dacă nu prindem primul tren din gara Bușteni! Și am și ședință de partid!

-    Dar noi suntem vinovați, spuse Mihai. Acesta era traseu de coarde. Pentru noi, alpiniștii cu experiență era ușor. Nu ne-am gândit însă la ceilalți din grup. Altă dată când mai mergem, să fim mai atenți. Acum, am avut noroc că nu s-a petrecut nimic rău. Nici nu vreau să mă gândesc, ce se putea întâmpla!  

-    După ce a stat o jumătate de ora în zăpadă, trecând direct de la razele solare, Camelia făcu șoc hipotermic și tremură câteva minute. La fel și Roland… probabil era și șocul întâmplării. Apoi își reveniră rapid la țipetele Mariei:

-    Hai să plecăm repede!

 Drumul de coborâre al crestei muntoase, Camelia l-a străbătut urmărind picioarele robuste ale lui Mihai, pe care le prindea tremurând, disperată, de parcă numai așa nu mai putea să alunece, în vreo râpă misterioasă a muntelui.   

– Lasă, că am eu acum grijă de tine! spuse vlăjganul de Mihai.

 Camelia nu ar fi crezut niciodată că se poate întâmpla ceva rău pe munte. “Ceva atât de minunat ca muntele“, gândea ea, “nu putea fi periculos! “. Chiar și după accident, i se părea că totul a fost un vis. Doar zdreliturile de pe piele, pe care le simțea, o aduceau la realitate… noroc ca își luase tricoul pe ea, înainte de cădere. Nu se lovise la niciun organ intern. Doar lângă tâmplă, o piatra o lovise puțin și de aceea, i se prelingea pe față, un firicel de sânge…

 Au ajuns în tren și Cameliei i se făcuse o foame zdravănă. Și ei, și lui Roland. Dar nu mai rămăsese decât slănina, din toată mâncarea ce au avut-o. De obicei, Camelia nu mânca așa ceva, dar acum i s-a părut atât de bună! Au terminat și toată pâinea rămasă…

 În gară, la Brașov, o aștepta mama și sora sa.

- N-ai pățit nimic Camelia, că aveam  o presimțire sumbră de dimineață? o întrebă mama.

- Nu, nu, spuse fata, grăbită. A fost totul bine.

 Dorea să mai meargă în excursii… și de aceea, evită să spună adevărul.

 Când ajunseră lângă Spitalul județean, Camelia îi spuse încetișor mamei:

-    Știi mamă, am căzut puțin pe munte și trebuie să mă vadă un doctor!

 La urgențe, tânărul doctor zâmbi când o văzu pe Camelia, și-i spuse :

 - Dar ce faceți domnișoară? Iar v-ați accidentat? Trebuia să mergeți cu mine! Eu v-aș fi protejat! Nu s-ar fi întâmplat nimic rău! Dacă nu ați acceptat invitația mea la spectacol, uite ce ați pățit!

 Cu o seară înainte, Camelia a spălat o sticlă de lapte și apa a venit cu atâta presiune, încât a spart și sticla groasă și chiuveta. Câteva cioburi i-au intrat însă fetei în picior și mama îi spuse să meargă la “Serviciul de Urgențe“, să facă un antitetanos. De serviciu, era același doctor.

 Trei zile la rând, Camelia a pățit câte ceva. Cu o seară înainte era în autoturism cu prietenul ei și în curba spre Răcădău, de la “Spitalul Judetean“, un jeep a fost cât pe-aci să-i spulbere.

-    Am fost pe munte și am căzut, răspunse Camelia stingherită, doctorului.

 Trebuia să i se dezinfecteze rănile, căci pietricele intraseră și pe spate și pe brațe. Noroc că nu era ceva mai grav …

-    Ți-am spus eu să nu mergi pe munte, că este periculos, îi spuse mama.

Zilele următoare, Camelia află de la Gabriela, că Roland a povestit că a alunecat după ea, să o salveze. El era alpinist de performanță. Exista însă și posibilitatea să cadă, pentru că și el era cu pantofii de stradă și aceștia alunecau pe zăpadă. Totuși, după cum a reacționat părea și el o victimă. Dar dacă nu s-ar fi întâlnit cu el în gară, dacă Liviu nu l-ar fi chemat și pe el pe munte și dacă acesta nu ar fi venit, Camelia n-ar fi încercat - atunci când a căzut în prăpastie - să se oprească și cine știe ce s-ar fi întâmplat? Râpa pe care alunecaseră avea și un nume predestinat, “Râpa diavolului“, pentru că mulți își găsiseră sfârșitul în ea, fiind un perete drept de stâncă, care începea exact unde se opriseră.

 

A doua zi, Camelia se trezi ca și cum nimic deosebit nu se întâmplase în ziua precedentă. Ca de obicei, Camelia parcurse drumul către Universitate pe jos, așa cum făcea când era studentă. Nu concepea să meargă cu troleibuzul. Locuia pe bulevardul central și se obișnuise, să ajungă rapid în centrul orașului, unde erau și corpurile Universității. Traseul era atât de plăcut, încât o îndemna la visare.

Intră în sala de laborator. Razele soarelui se revărsau în cascadă, prin ferestrele imense, ce ocupau aproape tot peretele exterior. În față, în primul rând se așezaseră cei mai înalți studenți din an. Și-a dat seama imediat, că se dispuseseră așa intenționat. Probabil aflaseră că vine o persoană, care de abia terminase facultatea. Camelia  era mai mică  decât  studenții săi ca vârstă, pentru că ea începuse școala la cinci ani și jumătate dar și pentru că studenții făceau armata, înainte de începerea facultății.  Blonduță, suplă, cu figură de păpușă, cu ochii mari, negrii, Camelia știa că totdeauna a părut mult mai mică decât vârsta pe care o avea. Iarna a găsit soluția  de rezolvare a aceastei probleme: s-a îmbrăcat cu haina sa nouă, trei sferturi, de nutrie neagră și  cu căciula de vulpe polară.

Cursul se desfășura pe parcursul semestrului doi, în al doilea an universitar. În timpul seminarului, a constatat că sfaturile profesorului său coordonator domnul Toia i-au fost utile. Acesta îi spusese să rețină și rezultatele calculelor parțiale și finale ale problemelor rezolvate în cadrul seminarului coordonat, pentru a putea verifica astfel corectitudinea rezolvării. În acest fel făcea și economie de timp, și vedea imediat orice greșeală, făcută de vreun student, la tablă. Știa că doar cei mai buni alegeau această specializare, ca să nu ajungă prin cine știe ce loc uitat de lume,  deoarece repartițiile guvernamentale erau foarte bune, pentru cei ce terminau această facultate – majoritatea locurilor de muncă în județ!  Poate se strecura și câte un șmecheraș, cum era cel din spatele sălii, care îi făcea din când în când Cameliei, obraznic, cu ochiul. Camelia se făcu că nu îl vede și ora se desfășură în condiții optime. Unul ca el nu avea șanse mari să finalizeze facultatea, dacă nu învăța serios și dacă capacitățile lui intelectuale nu erau ridicate, să facă față cerințelor universitare severe.

Cursul se apropia de sfârșit. Câțiva studenți rămăseseră să-i pună câteva întrebări. Camelia era însă sigură pe ea și pe cunoștințele ei. “Oare ei credeau că nu are răspuns la întrebările încuietoare? ”, gândi ea. D-l profesor Toia o avertizase asupra acestui aspect.

Verificase cursul pentru studenți pe care urma să-l publice domnul Toia și trebuia să îl ducă urgent.

Acasă la profesor, ca întotdeauna, o întâmpină mama acestuia:

– Mi-ar plăcea o noră ca dumneavoastră, îi spuse femeia Cameliei. Dar fiul meu este cu treizeci de ani mai în vârstă. Dacă ați dori, însă, dumneavoastră ...

Camelia nu-i răspunse, ca și cum nu ar fi fost întrebată. I se părea o întrebare retorică. Profesorul o stresa totdeauna și când făcea crize, se speria foarte tare. Ea era o fire veselă și liniștită.

Cursul se desfășura în semestrul doi, în anul doi de facultate. Trebuia însă să meargă în corpul Y, unde avea cabinetul, împreună cu domnul profesor, asistenții și celălalt stagiar, care avea ca și ea, repartiție guvernamentală dublă, în învățământ și cercetare, pentru că terminaseră facultatea cu medie mare, printre primii. 

Soarele își arunca șăgalnic câteva raze răzlețe printre crengile copacilor, când Camelia intra în corpul Universității. Clădirea veche, veșnic întunecată, îți dădea senzația că pătrunzi în alt timp istoric și gândurile i-au zburat involuntar, către alte vremuri. Contactul cu prezentul a fost însă atât de rapid, încât Camelia avu senzația că se trezește dintr-un vis.  

- Servus! salută Camelia, în timp ce deschidea ușa unei săli de laborator, plină cu aparatură electronică și computere.

- Săru’ mâna! îi răspunse tânărul, subțirel și negricios din sală.

- Aaaa! exclamă Camelia râzând, acum când am reușit eu să vă spun „Servus! ”, dumneavoastră nu-mi mai răspundeți cu „Servus! ”.

Gigi i-a fost Cameliei nu demult asistent și aceasta era cauza faptului că, ea îl saluta mereu, tot ca pe domn’  profesor. Îi era greu să se obișnuiască, să îi spună colegialul salut brașovean “Servus!”. Mai greu îi era însă cu d-l asistent Mihai, care avea și o figură impunătoare,, la cei peste 1,90 m ai săi.

Din compartimentul din față, apăru un bărbat matur, cu trăsături rustice și cu capul înconjurat cu o corolă de cârlionți negri, îmbrăcat în costum elegant. Era domnul profesor Paporniță, șeful de catedră. Când îl vedea, totdeauna, Camelia se gândea că un costum popular de Oaș, de unde provenea el, i s-ar fi potrivit de minune. Și-și imagina, fără efort, cum ar arăta îmbrăcat cu acesta și zâmbea discret în timp ce-l privea. Dacă ar fi știut el, la ce se gândea ea…

- Vrei și tu ceai? Uite aici e o cană fără stăpân, îi spuse domnul profesor, cu voce molatecă.

Camelia acceptă, dar nu neapărat pentru ceai, ci pentru că acest ritual al ceaiului era un moment  unic. Era ca o acceptare în cadrul grupului. Domnul profesor îi repartizase pe ea și pe celălalt coleg stagiar, în sala cadrelor didactice, cu el și cu cei doi asistenți, Gigi și Mihai. Profesorul își făcuse un separeu, ecranând partea cu ferestrele cu un glasvand. La intrarea în separeu era secretara, o femeie în jur de 35 de ani, subțirică, cu ten uscat și ridat, cu părul roșu, aflată permanent într-o stare de efervescență, care contrasta puternic cu calmul celorlalți.  

- Numai fără zahăr poți savura aroma ceaiului. Așa am învățat eu, când am fost în Franța, explica Doru, unul dintre inginerii cercetători.

Într-adevăr, ceaiul de măceșe, băut  avea altă savoare neîndulcit. Camelia și-a făcut un obicei, de a bea ceaiul astfel. Cafeaua devenise un lux, în acea perioadă și nu se mai găsea decât cu relații, așa că ceaiul de măceșe o înlocuia cu succes, în catedră. Și oricum era de preferat “nechezolului”.     

Tânăra luă loc la unul din computere și începu să lucreze.

Veni curând și pauza. Nu o pauză stabilită de cineva anume, dar după ora zece, fiecare om care își termina activitatea propusă, ieșea pe renumita stradă Republicii, să servească o cafea sau un pateu. Strada avea un farmec aparte. Clădirile, toate aparținând secolului trecut, se păstraseră intacte, de parcă timpul s-ar fi blocat sub vraja lor. Aveai senzația că ai pătruns prin tunelul timpului, în altă epocă. Doar magazinele și localurile de la parterul clădirilor, te mențineau în contact cu realitatea. Și desigur faptul că circulația autovehiculelor era interzisă pe această stradă, accentua mai mult starea de reverie, în mrejele căreia cădeai involuntar, ca Ulise ademenit de cântecul sirenelor.

Camelia își formase ca obicei, să meargă la cofetăria, unde putea servi un caffé–frapé. Uneori mânca și câte un pateu cu brânză. Odată și-a luat și ea un pateu cu varză, pentru că fostul ei lector, actualmente coleg, Mihai, o rugase să-i cumpere câteva pateuri cu varză. Dar a fost prima și ultima dată. După prima mușcătură simți ceva tare, metalic între dinți. A tras cu mâna și a apărut o frumoasă spirală metalică, desprinsă din pămătuful de curățit vase. Nu i-a spus însă colegului, să nu-i strice pofta de mâncare. Dar, de atunci, Camelia nu a mai încercat, să cumpere pateuri cu varză, niciodată...

În cabinet, intră Răzvan, ca în fiecare zi, pentru a da indicații la proiectele de diplomă ale studenților, din anii terminali. Apoi, făcea câteo vizită domnului profesor Paporniță.

La ora zece când a ieșit, ca de obicei, în pauză, Camelia se întâlni în curtea Universității, cu Răzvan.

- Mergem să bem o cafea la „ARO”? o întrebă el.  

 “Aro” era localul cel mai scump și mai select din Brașov. De obicei era frecventat numai de străini. Singură, Camelia nu s-ar fi dus acolo. Nu a mai fost la “Aro” decât cu fostul său soț.

- Și... cum ai ajuns aici, printre noi? întrebă bărbatul, sfredelind-o curios, cu ochii. 

          Răzvan nu semăna deloc cu fostul soț. Era mic de înălțime. Camelia  îi studie frizura, ca a unui călugăr franciscan. Fostul său soț semăna cu Antonio Banderas. Era brunet, înalt, cu structură atletică și păr negru, ondulat. Când mergeau pe stradă sau la vreun eveniment, toată lumea se uita la ei cu invidie, considerându-i perechea ideală, fericită. 

- Am avut repartiție guvernamentală dublă la terminarea facultății. Am absolvit facultatea printre primii, răspunse Camelia.

- Eu am făcut Liceul “Johannes Honterus” și “Facultatea de Informatică” la Cluj. Am avut repartiție ca profesor. Apoi am avut ocazia să vin aici. Lucrez cu Dan, inginerul electronist din grupul de prelucrare de imagini. Mi-am susținut doctoratul cu Solomon Marcus. 

- Vreau și eu să-mi dau doctoratul,  spuse  Camelia  dar profesorul meu coordonator spune să mai aștept ... sunt foarte puține locuri la doctorat. Trebuie să realizez ceva nou, inedit în domeniu. La înscriere trebuia să ai deja realizări originale remarcabile, multe articole științifice publicate iar pentru aceasta trebuie să muncesc enorm ...

Și eu vreau să urmez matematica, ca a doua facultate. Toți colegii mei de liceu credeau că aceasta este facultatea la care voi merge. Am fost olimpică la matematică... și cea mai bună la această disciplină din clasă, clasă specială de matematică-fizică. Făceam  treisprezece ore de matematică pe săptămână, plus ore sâmbăta, la cercurile pe județ și pregătiri pentru olimpiadă, pe liceu și municipiu. Mama dorea însă să mă fac ingineră, ca și tata, care a făcut “Electronică și Telecomunicații„. Tata avea de trei ori salariul mamei, plus sporuri pentru orele suplimentare, ca profesor la Universitate și la liceu. Mama a terminat Universitatea din București și a luat Brașovul la repartiție, în învățământ. Iar tata a luat după ea, în același oraș, la “Regionala de Căi Ferate”, deși ar fi dorit să rămână în București, pentru că era bucureștean.

- Și tatăl meu este în București , spuse Răzvan. Dar părinții mei sunt divorțați...

-  Acum, să ne întoarcem  la Universitate, este târziu, observă Camelia.                                 

La plecarea către casă, de la Universitate, în autobuz, Camelia observă pe fostul său soț. O văzuse în stația de autobuz  și urcă și el, după ea. Nu era prima dată când o urmărea.

A doua zi și în zilele următoare, Camelia știa că, atunci când pleca în pauză, Răzvan venea și el imediat.

- Ce-ți place să studiezi mai mult? o întrebă Răzvan.

- Greu de spus! La patru ani știam deja să scriu și să citesc și făceam “poezii”. Bunicul mă învățase. “Compune-mi și mie o poezie!”, spuse în glumă, odată, unchiul meu, cercetător într-un institut bucureștean. „Acum nu am inspirație!” i-am răspuns eu, foarte serioasă. Unchiul meu rămase încremenit. Se întreba cum un copil atât de mic, știa de “inspirație”. Pentru mine, însă totul era simplu. Bunicul îmi povestea despre poeții, scriitori români și din literatura universală, despre operele lor. Îmi spusese de “Caligramele” lui  Apolinaire, de Voltaire, de Jean Jacques Rousseau, de Byron, de Tolstoi și de atâția alții. Dar cel mai mult îmi vorbea despre Eminescu. Îmi povestea despre viața lui, îmi recita și comenta poezii, îmi explica aspecte din critica lui George Călinescu, continuă Camelia.

 

- Citeai, mult nu-i așa? întrebă Răzvan.

- Da. Până să merg la școală, citisem aproape toate cărțile din casă, care erau foarte, foarte multe, având ca autori aproape toți clasicii literaturii universale. Printre ele și un “Larousse” de la 1800 și „Operele” lui Corneille și Racine, în limba franceză, carte publicată tot în jurul anului 1800. Bunicul îmi vorbea și despre lucrările de artă, despre viețile pictorilor și sculptorilor. Aveam și câteva cărți din acest domeniu în casă – despre Rodin, Rafael... dar cel mai mult m-au impresionat sacrificiile făcute de unii cercetători, în numele științei, povestite într-o carte despre viețile și descoperirile făcute de aceștia. Cred că acești oameni mi-au rămas ca model pentru toată viața... cu riscul de a deveni o idealistă ... spuse Camelia. Din clasa a patra începusem să rezolv de plăcere, exerciții și probleme din culegeri, fără să mă oblige cineva. Mama îmi făcuse un abonament la “Gazeta Matematică” și din clasa a V-a ajunsesem rezolvitor de probleme. Îmi făcea plăcere să caut soluțiile problemelor dificile dar așteptam cu nerăbdare și confimarea că au fost corecte, văzându-mi numele scris la rubrica rezolvitorilor de probleme. Numele meu era publicat în revistă ca rezolvitor. Ca să obțin punctajul, în clasa a V-a, trebuia să rezolv și probleme de clasa a Vl-a. Ca urmare am învățat singură „Geometria” de clasa a Vl-a, dintr-un manual adus de mama, de la școală. De fapt, întotdeauna am fost cea mai bună la matematică din clasă, și la școală, și la liceu, dar mai ales la facultate. Examenele la disciplinele matematice le luam cu note maxime, fără efort, în timp ce aproape toți colegii mei susțineau de trei-patru ori examenele până să ia un cinci. La unul dintre colocvii, profesorul de „Algebră Diferențială”, care susținea cursuri și la Sorbona, mi-a spus:„Tu ești prea bună față de ceilalți! Mergi și te plimbă, până dau colegii tăi lucrarea. Tu ai deja zece, cu felicitări!”. Făcusem seminarul de “ALGAED” cu dumnealui și la toate orele rezolvam numai eu, la tablă, problemele și exercițiile.     

- Cred că-l cunosc și eu pe domn’ profesor, spuse Răzvan Cameliei. Ne întoarcem, acum,  la Universitate?

Camelia se întâlni pe drum cu profesorul universitar Nădrag, șef de catedră la „Aparate electrice”.     

– Vom avea în curând, un contract de cercetare cu uzina „Tractorul”. Te-a văzut directorul adjunct când ai făcut prezentarea unei lucrări la „Conferință”. I-a plăcut foarte mult de tine și      m-a întrebat dacă dorești să-i dai telefonul. Este un om foarte inteligent, conduce o uzină cu peste 10.000 de oameni și are doctoratul în „Roboți”. Vrea să se căsătorească și își caută soție. Eu i-am dat deja telefonul tău.

Seara, Camelia primi deja primul telefon de la directorul Bănescu. 

- Sunteți cea mai frumoasă domnișoară pe care am văzut-o vreodată. Am și eu câteva ore ca lector la universitate. Dar munca la uzină îmi ocupă aproape tot timpul. Lucrez de dimineață până seara.

Camelia îi răspunse politicos și timid la întrebări. Pentru că era cu treisprezece ani mai în vârstă ca ea, avea senzația că vorbește cu un profesor foarte sever. Directorului îi plăcea să vorbească și să-i facă complimente, declarații de dragoste câte o oră–două zilnic. Din ziua aceea, o sună în fiecare seară, înainte de culcare. 

În ziua următoare, înaintea pauzei, Camelia trecu prin laboratorul unde se afla Răzvan, să ia o carte de informatică din bibliotecă.   

- Ce ești așa de agitat Răzvane? întrebă Antonio râzând, un coleg care îl tachina mereu cu Răzvan. Pe cine ai văzut?

Răzvan nu-i răspunse.

La ieșire, Jeni, singura ingineră care mai era în colectiv, o studie cu interes.

„O fi vreo fostă iubită de-a lui Răzvan?”, se întrebă Camelia. „Trebuie să-i spun că vorbesc cu el, numai colegial”.

La pauză, Camelia servi din nou cafeaua cu Răzvan.

- În colectivul nostru poți să progresezi și să-ți satisfaci visurile. Eu mi-am dorit să studiez prelucrarea pe imagini și asta fac acum, explică bărbatul. Când erai foarte mică, cum de ai învățat atât de multe? întrebă Răzvan.  

Camelia se gândi. Într-adevăr, colectivul în care lucra era asemeni cercetătorilor celebrii despre care citise, atunci când avea cinci ani. Toți erau atât de pasionați de munca lor, de computere, încât stăteau toată ziua la Universitate, de dimineață până seara, fără să fie obligați. Chiar în zilele libere lucrau. Munceau din plăcere. Pentru că nu aveau niciun stres legat de locul de muncă, de locuință ... erau apreciați și respectați de oameni, pentru inteligența lor și pentru ceea ce realizau ei... pentru că doar 2% din absolvenții de colegiu făceau facultatea. Iar ei, la Universitate și în cercetare erau selectați cei mai străluciți din acest procent.  

-   Bunicul  mă învăța  permanent ceva nou, prin joc.  La patru ani aveam un insectar și un ierbar, în care scrisesem la fiecare plantă culeasă, denumirea în limba latină – „Galanthus nivalis” pentru ghiocelul cules de pe “Dealul Melcilor”, de la poalele muntelui Tâmpa sau „Scilla Bifolia” pentru vioreaua din același loc. Mama urma atunci a doua facultate, cea de “Științele Naturii”, așa că material de citit aveam, din belșug. Bunicul îmi arăta toate plantele din pădurile din jurul Brașovului - flori, arbuști – dar și de pe câmpul, din preajma gării Brașov, cu vegetație specifică. Atât de mult îmi plăceau plantele, încât toate mi se păreau magnifice. Chiar și cea mai umilă buruiană o consideram minunată. Țin minte că, odată, am cules de pe câmp un buchet de lauri, fascinanți prin albul lor imaculat și din flori de mătrăgună – atrăgătoare prin violetul lor și aspectul inedit, straniu al florii. Bunica, când m-a văzut cu ele în mână, mi-a spus să le arunc imediat, că sunt otrăvitoare. “Dar sunt atât de frumoase...”, i-am spus. Totuși am ascultat-o și         le-am aruncat. Dar în mintea mea, nu puteam să cred, că niște flori atât de minunate, pot face rău.

- Și tu cunoști germana, nu-i așa? Eu am învățat germana la Colegiu, la „Johannes Honterus”, spuse Răzvan.  

- Eu am urmat un liceu de profil real, “Dr. Ioan Meșotă” care era atunci cel mai sever, spuse Camelia. I se spunea “Bastilia”. Limba germană o vorbesc de mică. Am învățat-o de la bunica, care era de această naționalitate.

La întoarcerea la Universitate, Camelia vorbi cu Ioana.                                                               

Nu știa că această conversație va fi începutul unei prietenii. Camelia era exagerat de bună și politicoasă, dar fetele și femeile o invidiau întotdeauna atât de tare, încât nu putea să aibă o prietenă. Găsise acum o fată la fel de frumoasă și de inteligentă, care o admira și nu o invidia. Camelia se gândi la spusele lui Confucius, pe care le citise întâmplător: „Să nu iniţiezi o relaţie de prietenie cu cineva care nu este mai bun decât tine“.  ”Aforismul este valabil și pentru sufletul pereche”, concluzionă ea. “Dintre bărbații care se îndrăgostesc de mine, va fi oare un bărbat mai inteligent ca mine?“,.se întrebă ea. Nu știa că, faptul că era foarte inteligentă, extrem de altruistă, că avea sufletul incredibil de bun și milos erau defecte majore pentru lumea în care va trăi.

................................................................................................................................................

Era decembrie. Toată noaptea s-au auzit numai focuri de armă. Nu a mai dormit nimeni în oraș. Se anunțau diferite zvonuri la radio și televizor, cum.că apa este otrăvită și să nu se consume apă de la robinet. O familie de tineri,din casele vecine, fuseseră împușcați împreună cu copilul lor, în pat.

A doua zi, de dimineață, sună telefonul.

-       Sunt doamna Pascu. Teodor al meu, mare patriot s-a dus la Universitate. Trebuie să te duci și tu. Toți colegii  merg acolo. Tu, de ce nu mergi? îi spuse ea Cameliei.

Încă nu se terminaseră focurile prin oraș și era foarte periculos de mers. Foarte rar, se mai auzea câte-o rafală. Camelia a parcurs drumul către Universitate cu inima cât un purice. Când a ajuns în fața corpului Universității rămase uimită. Zidurile erau toate ciuruite de gloanțe. La fel și toate construcțiile din jur. Totuși, în clădire nu găsi pe nimeni. Portarul îi spuse:

-       Nu a venit nimeni astăzi la Universitate, domnișoară! E “Revoluție!”

Camelia nu a înțeles de ce i-a dat telefon mama lui Teodor, doamna Pascu și a chemat-o la Universitate urgent. Încă se trăgea. Doar era atât de periculos... căci era “Revoluție”!

“Revoluție ... adică o lume nouă”, gândi Camelia. „Deci și oameni mai buni...“. Toți oamenii inteligenți pe care îi cunoștea ea erau și oameni foarte buni la suflet. „Este o relație indisolubilă între inteligență și bunătate”, gândi Camelia. „Căci o lume mai bună, nu se poate face cu oameni răi”.

 

 

 

Curba destinelor                                                                                                     
Radu răsuci volanul, schimbă viteza şi intră furtunos în curbă. În “Triunghiul Bermudelor” terestru, spaţiul unde toţi cei vii, supravieţuitorii accidentului şi cei care şi-au dat acolo ultima suflare, convieţuiau împreună pentru totdeauna. Era locul care a adus un destin tragic, familiei sale şi multor altora. Radu simţi cum lacrimi de sudoare i se revarsă pe faţă,cum fiori reci îi străbat întreg corpul...

- Radu! Radu! Ce este cu tine ? îl întrebă o voce feminină speriată. Ce ai visat?

- Nimic! N-am visat nimic! spuse el cu voce groasă, trezit în sfârşit, din somnul său adânc.

- Dar erai agitat, speriat, dădeai din mâini. Ai şi spus ceva, spuse Marina, soţia.

- Am avut un coşmar! Ca de obicei! răspunse Radu. Şi cred că este târziu. Trebuie să mergem la şcoală.Oi fi eu director, dar tot trebuie să mai trec pe acolo!                                     Clădirea şcolii era foarte aproape de locuinţa sa. Ajungea în zece minute. Acolo, Radu avu o idee magnifică: ”Trebuie să fac inspecţii la noile venite - la bruneta de matematică şi la blonda de biologie. Ele cu siguranță nu-mi vor scăpa din braţe. Ieri am făcut o greşeală. Dar nu o voi repeta. Am trimis toţi profesorii şi elevii acasă, seara, la ultima oră,să rămân singur, în şcoală, numai cu noua profesoară de fizică. Ufff! Ce-mi place blonda! Mai ales că nu cedează aşa uşor! La mine nu prea se întâmplă aşa ceva! Aaaa! Se lasă greu! Dar mi-a stricat un plan atât de bun cumnatu-meu! Parcă ar fi ştiut! A picat exact în momentul în care o chemasem pe femeie la mine în birou. Doream întâi să o sperii, să o cert, apoi să o invit la un pahar de tărie, că doar am dulapul plin de aşa ceva! Şi apoi.... intră Florin, fratele nevesti-mii. A trebuit să purtăm toţi trei discuţii foarte, foarte serioase”.

„Merg întâi la brunetă.Pare a fi mai focoasă decât cealaltă. Şi-i joacă ochii în cap, ca nişte cărbuni încinşi! Cu ea va fi cu siguranţă mai uşor!”.

Radu intră la ora tinerei femei. Şi avu timp destul să-i contemple picioarele lungi, extrem de lungi şi subţiri, părul lung, negru, ondulat, buzele roşii, cărnoase din vârful boticului ei drăgălaş. O chemă apoi pe profesoară, la el în birou.

- Nu prea sunt mulţumit de ceea ce faceţi, o mustră el cu glas tăios. Trebuie să munciţi mult mai mult! Am pretenţii mai mari de la dumneavoastră! Aveţi potenţial. Şi o măsură intens cu privirea, pe care şi-o plimbă cu tupeu, de-a lungul corpului femeii. Pentru mine, aici, la şcoală, nu e de ajuns ceea ce faceţi acum! Dar, nu serviţi un păhărel? o invită el, schimbând timbrul vocii, într-unul plin de bunăvoinţă.

Şi Radu deschise dulapul său înalt, burduşit cu sticle şi sticluţe de toate formele şi dimensiunile, pline cu băuturi alcoolice, de calităţi diferite.

- Serviţi, este bun lichiorul, un pic dulce! O să vă placă cu siguranţă! Şi-i întinse tinerei femei paharul, aşezându-se cu fundul pe porţiunea de masă din dreptul acesteia. O pătrunse adânc cu privirea şi stărui un pic.

Tânăra se înroşi şi se fâstâci. Iar Radu începu să se joace ştrengăreşte cu o buclă de-a ei. Se apropie încet, încet şi o sărută delicat. Fata nu se opuse deloc, ceea ce îl făcu pe bărbat săcontinue cu curaj. O sărută mai aprins, îndelung, în timp ce mâinile începurăsă i se plimbe cu ardoare, pe corpul acesteia, dezvelind haotic părţile atinse. În câteva minute femeia era goală şi în braţele lui...

 

..........................................................................................................................

Era mijlocul zilei. Radu ieşi cu maşina în şosea. În faţă, profesoara de fizică.

- Nu veniţi cu maşina? Vă duc eu până în oraş, o invită Radu politicos.

Femeia dintr-un prim impuls ar fi acceptat. Ar fi sosit mai devreme acasă... teoretic. Dar îşi aduse însă aminte ce îi povestise mama sa, profesoară, fostă colegă cu părinţii lui Radu, despre accidentul făcut de tatăl acestuia, cu doi prieteni ai săi, care au fost victime. “Nu, nu vreau să ajung pe lumea cealaltă! Mai bine aştept autobuzul! De ce să mă grăbesc?” îşi spuse ea, şi refuză politicos, speriată că bărbatul ar putea sănu-i accepte refuzul.

  Din spate, veneau agale tinerele profesoare de matematică, biologie și geografie.

“Cred că astea or să vină sigur cu mine, în maşină” îşi spuse bărbatul şi repetă invitaţia. Presupunerea i-a fost confirmată imediat. Femeile acceptară încântate şi urcară repede în autoturism, extaziate că însuşi directorul lor, le conduce pe drumul spre casă.

Radu demară zgomotos, mândru şi sigur pe el. Nu pleca la drum singur! Circulă cu viteză pe şoseaua spre Braşov. În dreapta sa, visa romantic tânăra profesoară de matematică, cea înaltă, subţire, cu părul negru, lung, spiralat în bucle inelare. În spate se aşezaseră noile profesoare de geografie şi biologie, micuţe, emoţionate că le invitase domnul director să le ducă cu autoturismul său propriu, în oraş.

Bărbatul băuse ca de obicei, câteva păhărele de tărie. Dulapul său de director totdeauna era ticsit de sticle, sticluţe, clondire de diferite mărimi, forme, pline cu alcool, majoritatea de slabă calitate. “Tărie să fie!” gândea Radu.

Patima băuturii o moştenea de la tatăl său, cu care semăna ca două picături de apă. Şi el a fost director la şcoala din sat. Acum însă, satul a devenit comună...

Ochii bărbatului fugiră involuntar către picioarele lungi ale tinerei femei, aflate în dreapta sa. Privirea alunecă languros de la vârful picioarelor, în sus, tot mai sus...

„Iată curba mortală în care-a făcut tata accidentul şi pe care am visat-o azi-noapte” îşi spuse Radu. „Şi eu beau, dar nu o să fac niciodată accident! Ce mare necaz ne-a mai făcut tata, mie şi mamei! ”.

Ochii săi urcară apoi hulpavi, de la vârfurile ascuţite al pantofilor până ajunseră la marginea fustei scurte a femeii şi mai sus, mai sus. Apoi, îi apărură imaginile întipărite în minte, de la prânz, imprimate puternic în memorie. Partida de sex sălbatic cu tânăra profesoară, în cabinetul său de director, i-a dezvălui lui Radu cele mai tainice, mai intime locuri ale profesoarei... doar a băut şi ea vreo două păhărele de votcă. Le acceptă în urma insistenţelor sale. “Fetele din ziua de azi... sunt complet pe placul meu... la băutură şi la sex sunt totdeauna disponibile... a fost bună, bună revoluţia”, gândi fericit Radu. “Dacă n-ar fi existat, aş fi fost şi acum muncitor necalificat la Canalizarea oraşului, poate chiar toată viaţa” .

Tânăra profesoară gândea încântată: “O făcea cu directorul! Îşi aranja astfel viitorul! Şi urma să-i fie bine şi de acum înainte! Iar Radu, arăta atât de bine ... nu mai întâlnise printre colegii săi de facultate sau printre profesori vreunul ca el! Am văzut eu de la început, că mă place cel mai mult, dintre toate! De n-ar fi existat nesuferita de nevastă-sa! Ce o fi găsit la ea? Are o figură cam ştearsă! Nu are nimic deosebit”.

Directorul Chiverniseală era un bărbat înalt şi frumos, cu structură atletică şi păr negru, cârlionţat, cu nasul mic, cu vârful îndreptat puţin în sus, gură mică, cu buze cărnoase, trăsături care îi dădeau un aspect ştrengăresc şi copilăresc în acelaşi timp.

Şi în timp ce se gândea visător, aducându-şi aminte de recenta escapadă, în faţă apăru deodată un tir. Radu se sperie atât de tare încât scăpă volanul maşinii. Pierdu complet controlul autoturismului şi lovi cu putere mărul aflat la marginea drumului. Acelaşi pom de care se tamponase şi tatăl său, cu ani în urmă. Şi în aceeaşi curbă unde avusese acesta accidentul! Auzi o bubuitură puternică, simţi o durere groaznică şi nu mai reuşi să se mişte. Văzu apoi ca prin ceaţă, alături, buclele inelate, negre ca pana corbului ale tinerei profesoare, care pluteau haotic într-un lichid gros, de un roşu intens. Rochia ei albă, mulată pe corpul suplu, părea o pictură impresionistă. În spatele lor, celelalte două tinere stăteau încremenite.

Se auzi apoi sirena salvării şi oamenii cu veste portocalii deschiseră cu greu, uşile blocate ale autoturismului. Radu simţi cum nişte mâini puternice îl iau şi-l pun pe o targă.

- Şoferul este viu! Mai trăieşte încă! strigă unul dintre ei.

Medicul salvării luă mâna tinerei fete, aflate lângă şofer pe “locul mortului” şi-i cercetă pulsul.

- E moartă! Nu mai avem ce-i face! spuse el.

Spatele maşinii era puternic contorsionat de impactul neaşteptat. Nu mai era nicio şansă pentru bietele fete.

- Ne trebuie o maşină de descarcerare! Altfel nu le putem scoate! Nu cred că au scăpat cu viaţă, dupăcum arată! se auzi o voce.

- O să vină o maşină în zece minute, răspunse un băiat.

Doi bărbaţi îl deplasară pe Radu cu targa.

“Să încerc să fiu conştient, sănu-mi pierd cunoştinţa, să nu mor”, gândi bărbatul şi apoi firul gândurilor sale s-a întrerupt brusc.

Se trezi, după ceva timp, pentru câteva secunde. Era întins pe un pat metalic de spital. În jurul său, persoanele se aflau în stare de inconştienţă. Totul era alb în jurul său. “Oare ce s-a întâmplat?” se întrebă Radu. Şi adormi din nou, adânc, cufundându-se în misterioasa lume a viselor.

..................................................................................................................................

Tatăl lui Radu, Gică, avea ca şi fiul său, două slăbiciuni majore: băuturaşi femeile. Erau moştenire de familie, din tată-n fiu. Amândoi Iubeau femeile brune sau roşcate, blonde sau şatene, slabe sau grase, înalte sau mignone. Cei doi bărbaţi erau veşnic atraşi de universul feminin. Şi amândoi au avut norocul de a avea soţii, îndrăgostite până peste cap de ei, care să le accepte şi să le înţeleagă aventurile amoroase. Escapadele le-au creat dintotdeauna neplăceri amândurora, mai mari sau mai mici. Iar nevestele lor erau cele care sufereau în tăcere. La fel şi amantele. Căci dragostea pentru ei era mai puternică decât orice.

Băutura a fost însă cea care le-a adus necazurile în familie.

Într-o zi, tatăl său, Gică Chiverniseală, îşi luase în autoturism prietenii, amândoi profesori la Universitate. Şi într-o curbă spre sat, când veneau din Braşov, scăpă controlul volanului. Maşina intră rapid într-un pom de la marginea şoselei. Gică se alese cu un traumatism cranian grav, dar cei doi profesori universitari îşi dăduseră duhul pe loc.

Bărbatul a fost condamnat atunci la mulţi ani de închisoare. Activitatea sa la securitate ca turnător nu l-a ajutat deloc. Legea era respectată. Era aceeaşi pentru toţi. Soţia sa Lina, a trebuit să plătească pagubele familiilor celor decedaţi - pensiile alimentare pentru copiii acestora. Dar Radu, fiul său, a fost cel mai afectat. Nu mai era fiul directorului din sat, cel iubit de toate femeile. Atât de mult l-a marcat totul, încât nu a mai vrut să înveţe. S-a înscris şi a dat admitere la liceul “Unirea”, la profilul uman. Dorea să-şi urmeze tatăl, care era profesor de geografie. Şi bineînţeles că a picat cu succes. A luat nota doi! Lina, mama sa, tare s-a mai supărat. După necazurile cu soţul său, cu băutura şi femeile, apoi cu accidentul de maşină, după atâtea sacrificii pe care le făcuse, nici fiul său nu-i aducea bucurii. Doar pentru el îndurase atâtea...

  „Când era gravidă cu Radu”, îşi aduse aminte Lina, „Gică umbla cu Mia, o femeie

oacheșă din sat”. Lina era şi ea la fel de măslinie la ten. „La ce-i mai trebuia Mia?”, gândea femeia necăjită. „Dar aşa era felul lui Gică. Îi plăcea schimbarea!” Săraca Lina, a stat tremurând în iarba înaltă din curtea femeii, să-şi aştepte bărbatul ieşind din casa Miei. A stat toată noaptea, în aerul rece, tăios. Îngheţase toată! Dar Gică merita tot sacrificiul! Bărbat ca al ei, mai rar de găsit! Îi era frică să nu-l piardă de tot! Să-l fure Mia.

Când zorii zilei s-au ivit timizi, a deschis uşa casei şi Gică. Atunci Lina a ieşit din tufe.

- Ce faci Gică, aici? Eu sunt borţoasă şi tu îţi faci de cap cu muierile de prin sat? îi spuse femeia tristă.

Bărbatul văzu roşu în faţa ochilor.

- Ce cauţi tu aici, Lina? se răsti el furios. Ce, ai înnebunit? Sunt bărbat, ce vrei de la mine? Şi o lovi peste faţă puternic, cu palmele. Apoi îi trase nişte picioare în pântecul umflat.

- Ce n-am voie să mă distrez şi eu? continuă bărbatul răstit.

- Aoleuuuu Gică, loveşti copilul! se văicări sfâşietor Lina.

Gică însă îi mai trase nervos câteva picioare, apoi se opri şi plecă ţanţoş spre poartă.

„Măcar mi-a spus că numai se distrează, deci nu mă părăseşte. Tot al meu este!”, gândi fericită femeia.

Lina era o dură de felul său, dar cu Gică devenea moale ca o cârpă. Ce făcea dragostea din ea! Tatăl ei, Lică Spoitoru, făcea vase de aramă şi le vindea prin sat. Mama sa, Piranda, murise la naştere. Aşa că Lina, se învăţase de mică cu vitregiile vieţii. Ambiţioasă şi dârză,era o fiică demnă din popor, aşa cum cerea partidul comunist de la putere. De aceea a fost remarcată imediat de activiştii din sat. Iar unul dintre ei, a chemat-o imediat în biroul lui:

- Lino, tu nu vrei să lucrezi pentru noi? Eşti femeie de-a noastră, harnică şi ambiţioasă. Poţi ajunge departe, dacă ne eşti loială!

- Bine , dar ce trebuie să fac? întrebă Lina interesată.

- Trebuie să spionezi duşmanii de clasă! Bogaţii! Ne spui ce fac, ce spun...

Femeia a fost de mică obişnuită cu lipsurile. „Ce mult îmi va plăcea să pârăsc pe cei care-o duc şi au dus-o întotdeauna bine! Nu ca mine! ” gândi ea.

- Sigur că vreau, acceptă Lina cu foc.

- Iar noi, ca recompensă,te înscriem la şcoala normală! Să vii învăţătoare aici, la noi în sat! spuserăbărbaţii. Vrem să promovăm numai fete de-ale noastre!

- Dar eu nu prea am învăţat carte la şcoală, spuse Lina. Nu mi-a plăcut învăţătura. Şi nici capul nu ştiu dacă mă prea duce! Ce mă fac?

- Asta nu-i nicio problemă! Cu recomandarea noastră, cu ambiţia ta şi dacă ne mai eşti şi fidelă şi ne spui ce fac toţi cunoscuţii tăi, vei absolvi fără probleme! Este singurul lucru care conteazăpentru noi! o încurajară activiştii.

Anii trecură repede şi Lina se văzu învăţătoare în sat, aşa cum îi promiseseră bărbaţii. La şcoala din sat, îl cunoscu pe Gică, bărbat chipeş. A fost fascinată de el, de la prima vedere.

“Un bărbat atât de frumos, n-am mai văzut niciodată”, gândi ea. Şi atunci când acesta o invită la dans, la căminul cultural, acceptă cu plăcere.

Lina era o femeie nici prea frumoasă, dar nici urâtă. Era oacheşă,avea un nas mare, o gură mare şi ochii bulbucaţi.

Gică însă a plăcut-o. La fel ca pe toate femeile de care era totdeauna atras - urâte, frumoase, blonde sau brune, roşcate sau şatene, înalte sau scunde, grase sau slabe. Gică era un veşnic îndrăgostit de o femeie, indiferent cum era aceasta.

După ce au fost la Căminul cultural, Gică a invitat-o acasă la el. Ce fericită a fost atunci Lina! Toate lumea era a ei! Atunci, din prima seară a fost a lui! I s-a dăruit cu tot sufletul ei iubitor, de femeie. Atracţia faţă de el era atât de mare încât nu-i putea rezista! Ce-ar fi vrut ea, Lina, un soţ ca el! Dar speranţele sale erau mici... Nu avea nicio şansă cu succesul la femei al lui Gică! Şi el nu vroia una, ci pe toate femeile cunoscute!

- Nu umbli tu cu Gică ? o întrebă într-o zi activistul Gorun.

- Da, nene Gorun, răspunse sfioasă Lina. Apoi, dacă-mi place, nene... ce să fac?

- Da’ de soţ l-ai vrea tu, Lino? o întrebă hotărât bărbatul.

- Cum să nu, nene! Dar nu cred că Gică se gândeşte vreodată la căsătorie...

- O să se gândească, o săse gândească, Lino, dacă îi spunem noi, completă Gorun.

..................................................................................................................................

Trecură vreo câteva zile de la discuţia ce a avut loc în biroul activistului.

- Gică, eşti chemat la partid, îl anunţă Nuţi, secretara şcolii. Te caută tovarășul Mămăligă, adjunctul lui Gorun.

Bărbatul plecă imediat, îngrijorat. „S-o fi întâmplat ceva rău şi vor să mă certe? O fi bărbatul vreuneia dintre femeile cu care-am avut recent vreo escapadă? M-o fi pârât la partid!” se frământa el, pe drum.

- Bună ziua, tov Mămăligă.

- Bună, domnule profesor. Cum mai merg treburile pe la şcoală? Toate sunt bune?

- Da, desigur, răspunse bărbatul.

- Tovarășe Chiverniseală, glăsui activistul, ai lucrat pentru noi de ani buni şi ai dovedit că eşti un fiu devotat al partidului. Iar noi te-am răsplătit întotdeauna pe măsură. Te-am ajutat să studiezi geografia la fără frecvenţă, să o absolvi şi să devii profesor în sat. Dar directorul şcolii n-ai vrea să fii? Că uite, domnul Popa trebuie să iasă curând la pensie! Şi noi, eu cu domnul Gorun, ne-am gândit la tine. Ei, ce spui?

„Directorul şcolii!” îşi spuse în minte Gică. „Doamne, de câte ori nu visase asta. Şi să i se propună acum, aşa ceva. Numai în visurile sale cele mai fantastice se putea îndeplini aşa ceva!”

- Sigur că da, tov Mămăligă, răspunse voios bărbatul.

- Dar trebuie să faci şi tu ceva pentru asta! completă funcţionarul.

- Spuneţi pe cine trebuie să urmăresc! Doar i-am pârât pe Andrei al chiaburului şi pe Mihai al moşierului, de-au ajuns şi la puşcărie, spuse Gică.

- Da, dar acum vrem săfaci ceva pentru o fată din popor, de-a noastră. Partidul are grijă de ele şi de voi, cei fideli nouă şi cauzei, explică activistul.

- Bine! Şi ce trebuie să fac? întrebă binevoitor profesorul.

- Bă, tu o ştii pe Lina a lui Spoitoru din capu’ satului?

- Care? Învăţătoarea? Cea oacheşă, cu părul lung, negru ca pana corbului prins în coc?

Gândurile lui Gică fugiră imediat la Lina. Doar fusese recent a lui, fără nicio împotrivire.

- Da, da, tovarășe Chiverniseală.Spune-mi, îţi place fata? întrebă Mămăligă.

Gică se gândi puţin buimac. În faţă îi apăru chipul cu ten măsliniu al fetei, cu gura mare şi nasul lung, cu ochii imenşi, puţin bulbucaţi. “Merge. Nu e de lepădat. Tovarăşii de la partid puteau să-mi aleagă cine ştie ce slută de prin sat. Că alţii aşa au păţit. Lina putea să-i fie chiar nevastă. A fost el, Gică, cu femei mult mai urâte ca ea!”

- Da, spuse Gică. De fapt mie-mi plac aproape toate muierile din sat. Numai pocite să nu fie... ca Tuta lui Zdreanţă.

La aşa ceva Gică nu se gândise vreodatăpână atunci „Să mă însor... Nu prea am chef eu acum, de aşa ceva! Destul am de lucru cu bărbaţii iubitelor mele! Sămai am probleme şi cu propria nevastă?”

- Ce-i Gică, nu te-ai gândit să te-nsori şi tu odată? Fata-i topită după tine, este harnică         şi-ambiţioasă.Ajungi departe cu ea... şi cu noi, dacă o iei de nevastă. Te facem director la şcoală!Te aşezi şi tu la casa ta şi primeşti şi funcţia. Ce zici, accepţi? întrebăMămăligă.

- Păi ştiu şi eu? spuse Gică scărpinându-se în cap, printre cârlionţii negrii. Apăi, chiar         m-aţi face director? Cred că mi-ar plăcea mult! Şi s-o iau de nevastă? şopti ca prin vis Gică. Bine, sunt de acord, confirmă el, cu voce tare.

- Vezi că duminica aceasta la Căminul cultural e mare bal! E sărbătoarea recoltei! Vine şi Lina! Acum e momentul prielnic! continuă activistul cu precizările.

Şi astfel deveni tovarășul Chiverniseală directorulşcolii din sat. O ducea bine, foarte bine! Acum avea parte de mult mai multe femei!

Dar totul a fost minunat până în ziua fatală, cea cu accidentul. Băuse, ca de obicei, cu cei doi prieteni ai săi, Doruşi Nelu, profesori la universitate – şi ei foşti muncitori, pe care partidul îi promovase cu succes. Erau toţi beţi morţi. Dar numai el, Gică, era la volan. Acolo, în curba cu ghinion, se întâmplă totul. Nelu şi Doru trecuseră imediat în lumea celor drepţi. Doar el, a fost singurul care mai trăia după impactul cu pomul de pe marginea drumului. Scăpase cu viaţă dar nu şi de pedeapsă! Îl aştepta pentru mulţi ani închisoarea! Toată activitatea sa intensă la Securitate, nu mai îi era de folos acum. Nu a putut face nimic să păcălească legea.

Lina a trebuit să plătească pensie copiilor celor decedaţi. Femeie dură, a rezistat eroic. Nu era ea învinsă cu aşa ceva. Şi dragostea ei pentru Gică o făcea să lupte mai mult. Ea a rezistat cu tărie, dar Radu, fiul lor a fost cel mai afectat. Din băiatul directorului şcolii din sat, a ajuns fiul puşcăriaşului, al ucigaşului. S-a ocupat Lina de el, a făcut eforturi financiare şi l-a meditat pe Radu la „Limba română”, să intre şi el la liceu, la „Unirea”, la secţia de filologie. Radu însă nu se ţinu de învăţătură.Pică cu brio. Obţinu un doi de toată frumuseţea. Cu nota aceasta a fost repartizat la clasa cu profil textil, a aceluiaşi liceu, cu toţi ce obţinuserănote de unu şi doi la concursul de admitere. Dar absolvi totuşi Liceul “Unirea”, chiar dacă profilul nu era cel dorit. Partidul îi oferea o şansă!.

La terminarea liceului trebuia să se angajeze neapărat, dacă nu devenea student, că aşa spunea legea. Putea după aceea, să încerce să urmeze o facultate la fără frecvenţă. Dar pentru a realiza aşa ceva, trebuia să înveţe, nu glumă. Iar lui Radu nu-i ardea de învăţătură.

Băiat frumos, înalt, cu structură atletică, cu ochii mari, negri, brunet, cu părul cârlionţat, Radu era preocupat, ca şi tatăl său, numai de fete şi băutură.

Lina reuşi prin cunoştinţele sale să-l angajeze pe tânăr ca muncitor necalificat la Regia de canalizare a Braşovului. Apoi a fost cooptat şi colaborator la Securitate.

Veni însă curând ziua fericită, pentru el, când avu loc Revoluţia. În sat nu a fost nicio mişcare, nu s-a tras niciun glonţ. Dar fiind colaborator al Securităţii, Radu a fost imediat primit în rândurile Frontului Salvării Naţionale al comunei. Şi a primit şi diplomă de revoluţionar, ceea ce îi aducea pe lângă foarte mulţi bani, numeroase alte avantaje. A fost promovat imediat într-o funcţie de conducere administrativă. Şi primi gratuit o casă săsească imensă, părăsită de saşii care emigraseră în Germania.

Tatăl său, Gică, a fost şi el eliberat curând din puşcărie, pe motiv că a fost închis ca oponent al regimului. Tot ca obidit de dictatură, a primit şi el, ca şi fiul său, pensie.

Ieşind din închisoare, Gică a luat contact cu foştii săi colegi de la Universitate, care acum erau profesori universitari la “Facultatea de Geografie”. Şi îl recomandă pe fiul său, pentru a fi admis la Universitate. Tot cu ajutorul lor, reuşi Radu să promoveze examenele şi să-şi obţină chiar diploma de absolvire. Profesorilor le era milă de suferinţele de care a avut parte tânărul datorită accidentului tatălui său.

Cu diploma în mână şi cu niscaiva bani, Radu primi facil conducerea şcolii din sat, post deţinută de tatăl său, cu mulţi ani în urmă. Funcţia îi aducea numeroase beneficii, căci profesorii trebuiau, în noua orânduire, să-şi plătească posturile. Şi el profita din plin de acest lucru. Ba chiar şi de terenurile agricole ale subalternilor săi, mai precis de recoltele acestora. Le făcea dispărute peste noapte şi nimeni nu putea spune nimic. Cu toate că ştiau cine se ocupă de ele, nu puteau face nimic. Dacă ar fi reclamat nu s-ar fi rezolvat problema, doar şi-ar fi făcut lor mai mult rău.

Ambiţioasă de fel, Lina nu se mulţumi numai cu atât. Schimbă în valută toţi banii deţinuţi şi plăti fiului său, postul de inspector şcolar. A oferit atât de mulţi bani, încât şeful cel mare hotărî să-l pună pe Radu inspector chiar peste două discipline – nu numai peste geografie, ci şi peste religie. Chiar dacă Radu nu avea studii în acest domeniu. Cu şpagă orice este posibil! Iar postul era mult mai profitabil, în primul rând pentru că era o disciplină nou introdusă în planul de învăţământşi trebuiau angajate noi persoane, care doreau să-şi plăteau cu vârf şi îndesat posturile de profesori. În plus mai existau şi preoţii, împreună cu soţiile lor, care şi aveau de unde să dea mită. Doreau şi ei săracii să-şi întregeascăveniturile, cu banii luaţi pe nişte ore în învăţământ! Aşa că Radu se îmbogăţi rapid şi recuperă urgent banii daţi pe postul de inspector. Pe lângă bani, bineînţeles, avea parte de la feţele bisericeşti, permanent, de sticle cu băuturi alcoolice de toate tipurile, pe care preoţii le primeau la nunţi, pomeni, botezuri.

Familia îşi revenise pe deplin. Era ca în vremurile ei bune.

La şcoală lucra acum, din nou, şi Gică, ca profesor alături de Lina. O noră îşi mai dorea ea, pentru a fi pe deplin fericită! ”Poate aşa, Radu va mai lăsa băutura şi femeile”, gândi ea.”Să nu facă cumva şi el vreo boroboaţă, ca Gică! ”

Căută ce căută Lina şi gândi într-un sfârşit că cea mai potrivită pentru fiul său ar fi fiica secretarei, femeie singură, fără bărbat, de la şcoala din comună. Înainte de revoluţie, fata lucra la C.A.P., ca muncitoare în agricultură, căci absolvise „Liceul Agricol” din Prejmer. Acum însă, după revoluţie, locurile la facultate crescuseră exponenţial, ca ciupercile după ploaie. Fata se hotărî să facă “Colegiul pentru institutori” de la Universitate. „Ca învăţătoare în sat, Marina era tocmai potrivită pentru Radu”,  gândi Lina.

Nunta avu loc imediat. Şi din darurile primite, în special de la subalterni, tinerii îşi cumpărară un Audi. În lunile următoare, Marina rămase însărcinată şi născu o fată. Lina a fost cea care se bucură cel mai mult să aibă o nepoată şi să vadă că fiul ei s-a aşezat, în sfârşit, la casa lui. Radu era însă identic Gică, tatăl său. Marina nu-l făcu deloc să se liniştească, să nu mai umble după alte femei,.în special după profesoarele ce-i erau subalterne şi care-l atrăgeau atât de mult... iar din patima beţiei nu era nicio şansă să-l scape!

........................................................................................................................................

Radu se trezi pe patul de spital. Lângă el, stăteau îngrijorate Marina, soţia şi Lina, mama sa.

- Bine că ţi-ai revenit, dragul meu, exclamă Lina bucuroasă.

- Şi colegele mele, profesoarele? întrebă dezorientat Radu.

- Celelalte pasagere? întrebă Marina. Nu a supravieţuit niciuna. Numai tu ai avut noroc, iubirea mea! Şi se gândi fericită „Ce bine că am scăpat de ele! Ce, vroiau să mi-l fure pe Radu al meu?”.

Epilog

Radu nu a făcut închisoare, în urma procesului. A dat ceva bani, dar a meritat pe deplin. A scăpat basma curată.

„Bine că n-am păţit ca tata! ” gândi bărbatul. “Dar atunci erau alte vremuri. Puteai să fii în funcţie mare de partid, să fii mare securist, dar dacă făceai vreo infracţiune, erai pedepsit la fel ca oricare cetăţean de rând. Acum însă e democraţie! Dai bani din plin şi scapi indiferent ce faci... poţi să furi, poţi să ucizi... dacă ai lucrat pentru Securitate şi ai fost şi la Revoluţie, ca mine - şi ai şi dai bani la greu, la cine trebuie, rezolvi totul, nu ca în epoca socialistă...” Totuşi, pe Radu Chiverniseală la “Inspectoratul şcolar” nu l-au mai ţinut în funcţie. Nu din cauza accidentului! Ci pentru că a venit unul cu pile mai mari, cu bani mai mulţi şi mai corupt decât el. A ajuns însă, Radu, din nou director, la şcoala din sat... la fel ca tatăl său. Apăru însă problema că elevii erau tot mai puţini în sat, numărul claselor scăzuse şi orele de geografie dispăreau şi ele vertiginos. Rămânea Radu fără catedră! Rezolvarea veni însă de unde nu se aştepta. La sindicat veniră nişte bilete la Băi, pentru vacanţă,aproape gratuite. În calitate de director, avea prioritate la ele. Iar în staţiune, stupoare! Şi acolo se înfiinţase mare Universitate particulară! Oferta era promiţătoare: “una plus una gratuit“ ca la Supermarket. Aşa că, din staţiune, Radu se întoarse şi cu o licenţă în “Litere“ de Universitatea “Băile Tufă de Veneţia“, pentru el, plătită şi una gratuită în “Psihologie“pentru Marina. Pentru învăţământ, dacă aveai filiera pentru dat şpagă, erau tocmai bune! Nu interesa pe nimeni, dacă diplomele sunt recunoscute sau nu. Ajunsese astfel şi profesor de “Limba română“ iar cu pilele lui ajungea să fie el cel care tăia şi spânzura la Comisiile de Bacalaureat din întreg judeţul, Aşa că banii daţi pe diplomă avea să-i recupereze imediat.

Chiverniseală a candidat în anul următor chiar ca deputat, la alegeri. Fără succes, bineânţeles! Dar şi să fii candidat este ceva, că nu oricine poate! Şi nu toți pot avea acces la aşa ceva!

 

Pictorul

 

Ușa sălii de curs se deschise larg și un tânăr desprins parcă din perioada renascentistă își făcu apariția Inițial, profesoara avu senzația că este o iluzie. Dar totul în jurul său era cât se poate de real – cursanții, sala de curs, prelegerea sa, doar chipul tânărului nou venit părea teleportat din Evul Mediu. Înalt, slab, fața sa nebărbierită, accentuând mai puternic  trăsăturile masculine date de structura feței sale lungi și cu osatura pomeților proeminentă, ce ascundea în privirile sale un secret tragic, un mister dureros ...

Empatică și cu o sensibilitate aparte, profesoara avu presimțirea că va dezlega enigma în curând.

-       Bună ziua! spuse noul venit cu voce înceată.

-       Pictorul! A venit pictorul! țipară isteric câteva tinere.

-       Ești pictor? întrebă curioasă profesoara, mare iubitoare de artă.

-       Nu, așa îmi spun fetele, răspunse băiatul molcom.

-       Cu șapca asta de Rembrand , cum să-i spunem? glăsui o tânără veselă. Colegul nostru se numește Leonardo.

Fetele au sărit pe tânăr cu voioșie, dar acesta se așeză serios în bancă. Reacția studentului le determină pe tinere să se retragă. Dacă ar fi fost alt bărbat, în secunda următoare ar fi avut pe un genunchi o fată, pe celălalt alta, una agățată de brațul drept, și alta de cel stâng, iar una cățărată în spinare. Așa cum profesoara văzuse de dimineață, pe stradă, un alt student cunoscut, năpădit de un stol de tinere, ca niște albine la stupul cu miere.

       Tânărul însă se așeză solitar în bancă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit în jurul său.

      La pauză, Leonardo veni la profesoară și o întrebă:

-       Doamna profesoară, pentru lucrarea de data viitoare , ce avem de pregătit?

Profesoara îi explică amănunțit ce trebuie să învețe iar tânărul își notă conștiincios.

-       Deci nu ai nimic cu pictura… completă ea.

-       Nu. Dar locuiesc într-un imobil vechi al Uniunii Artiștilor Plastici, o construcție interesantă, în centrul istoric. Și toți vecinii mei sunt pictori și sculptori, răspunse tânărul.

-       Și unde anume, în centrul istoric se află clădirea? îl întrebă curioasă femeia.

-       De pe strada Lipscani, în dreapta, lângă Banca Națională. Este o clădire naționalizată, dată după revoluție Uniunii Artiștilor Plastici, răspunse Leonardo.

-       Dar, cum ai ajuns acolo? întrebă profesoara.

-       Stau în gazdă, la un pictor, care a primit camera în chirie, de la Uniune. Garsoniera este plină de picturi, șevalete, pânze și vopseluri. Parcă ar fi un atelier de pictură, spuse el.

-       Cred că este plăcută viața printre artiști, concluzionă doamna Sas, profesoara.

-       Depinde, vecinii mei sunt cam taciturni, cam interiorizați. Dar se mută permanent. Nu au bani nici de de chirie, trăiesc de azi pe mâine și trebuie să părăsească locuința, explică tânărul.

-       Și tu cu banii pe chirie cum te descurci? continuă seria întrebărilor, femeia.

-       Lucrez doamna! Sunt cameraman la o televiziune particulară, spuse bărbatul.

-       Bine, dar părinții tăi? întrebă profesoara.

-       Părinții… asta e poveste veche. Tatăl meu a fost pilot. O duceam foarte bine. Eram o familie fericită. Dar a murit ! Și atunci a început calvarul vieții mele ! Și al surorii mele! Mama a cunoscut un alt bărbat, care a lămurit-o să vândă apartamentul nostru. Apartament mare și frumos, de trei camere!  Așa am ajuns eu și sora mea în stradă! Mamei nu i-a păsat de noi! povesti băiatul.

-       - Și dânsa ce face acum ? întrebă doamna Sas.

-       Nu știu.. Nici nu-mi pasă! Cred că a ajuns pe stradă, în boscheți! Bărbatul i-a luat banii pe apartament! spuse tânărul.

-       Și tu n-o ajuți? întrebă profesoara. Se gândi că mulți oameni care s-au divorțat sau au girat împrumuturi pentru cunoscuți au ajuns în stradă, homeless, prin boscheți.

-       Nu mă mai interesează, doamna ! Nici ei nu i-a păsat de noi! răspunse Leonardo.

-       Dar sora ta ce face? îl întrebă femeia.

-       Se descurcă și ea singură, ca și mine! răspunse Leonardo.

-       Dar de ce nu stai la căminul studențesc?

-  Acolo doamna trebuie să dai șpagă mare!  Cum este în ziua de azi, pentru orice !  Ies mai bine cu chiria la pictori. La bloc te fură președinții de asociații, colaboratori ai Securității, foști sau actuali, ca-n codru. Îți iau banii pentru salariile lor, ale angajaților, de parcă ar fi firma lor proprie, își cumpără mâncare și obiecte din banii Asociației de Proprietari și nu-i controlează nimeni. Iar întreținerea și-o pun de câteva ori mai mică, faţă de cât ar trebui în mod normal. Astfel, s-a ajuns la paradoxul ca un președinte cu patru camere să își calculeze întreținerea mult mai mică, comparativ cu unul cu garsonieră. Furt la drumul mare, doamnă ! spuse nemulțumit tânărul. Te controlează până şi în gunoi… vor să ştie tot despre fiecare.

Dar mai rău este cu firmele de Internet. Trimit noaptea firmele de recuperatori şi vin la uşa mea să mă ameninţe că acum ei sunt proprietarii mei, pe fiinţa mea. Am făcut contract şi nu mi-au dar internet decât trei zile şi acum vor să le dau douăzeci de milioane, valoarea contractului pe doi ani, fără să-mi fi furnizat nimic. Spun că nici nu trebuie, că aşa este legea. Culmea este că am citit articolul modificat recent din legea de protecţia consumatorului, pe care mi l-au specificat recuperatorii. Şi ce credeţi că scrie ? Dacă faci contract de servicii, furnizorul nu trebuie să-ţi dea nimic, dar tu trebuie să plăteşti totul, iar ei pot cere penalizări enorme - chiar aşa e scris- şi pot solicita şi despăgubiri, cât vor, după ce tu eşti păgubitul. Şi nu ai unde reclama.  

Profesoara rămase încremenită de cele auzite, deşi văzuse atâtea în ultimul timp, încât ştia că în ziua de astăzi nu mai există nimic care să o şocheze.

Se auzi vocea puternică unei tinere.

-       Să vă povestesc, ce am pățit când am vrut să învăț pentru examen. Știți că stau cu trei surori în cameră. Prietenii lor sunt bucureșteni, dar locuiesc cu ele în cămin. Și nu mă lasă să aprind lumina, să învăț. Ele nu prea învață... sunt studente la A.S.E.. Nu știu când și la ce se pregătesc, că eu nu le-am văzut niciodată făcând așa ceva, povesti fata. Dar iau numai note de zece.

-       Și ce caută la noi în cămin? Că ai noștrii, nu au unde sta! spuse un băiat.

-       Cu șpagă, că așa e în ziua de azi, răspunse fata. Șpagă pentru orice!

-       Eu dorm în patul de sus, fiind paturi suprapuse și folosesc veioza ca sursă de lumină. La unu noaptea, mi se arde becul . Și eu nu terminasem recapitularea pentru examen. Cobor ca o maimuță pe barele metalice verticale ale patului și ies în holul căminului. Din toaletă, buimac, ieșea un băiat ciufulit. Îl rog să-mi desprindă unul din becurile ce luminau holul. “OK! îmi spunse. Dar dă-mi o cârpă să-l deșurubez! Să nu mă ardă, că frige! “  îmi spune tânărul amabil. Intru în camera și apuc una din hainele de pe scaunul de lângă patul supraetajat unde dorm, pe care știam că mi-am lăsat îmbrăcămintea. Prind ceva din material textil, de dimensiuni mai mici și îl duc tânărului. În momentul în care întind mâna, constat că alesesem boxerii prietenului surorii mai mari. Îi pusese pe blugii mei. Eram însă prea stresată de examen, să mai reacționez. La fel și băiatul obosit, aflat parcă încă în stare de visare.

-       Asta nu-i nimic, spuse o fată brunetă cu părul lung, lins. Eu dormeam înainte de examen, să fiu odihnită, tot în patul de la etaj. În miezul nopții ne trezim, eu și cu celelalte fete din cameră, cu niște urlete înfiorătoare și bătăi cu picioarele în ușă.

 “Mariaaaaa…..! Mariaaaa……! Unde ești Maria! Cu cine te-ai dus? De ce m-ai lăsat! “. În urma loviturilor puternice ușa cedă și în cameră năvăli cu viteză, până în mijlocul camerei, un băiat. “ Mariaaaaa….. ! Mariaaaa…… ! Unde ești Maria ? Cu cine-ai plecat? “. Colega mea, aflată la etajul celuilalt pat suprapus, se ridică în mâini, pe coate și cu un calm desăvârșit îi spune : “ Drăguțule, Maria ta nu e aici! Caut-o în altă cameră sau în discotecă! “.

“Spune-mi cum să te înșel, pe face-book sau…“ se auzi în surdină, de pe stradă, o frântură de melodie des vehiculată.

-       Și am rămas fără ușă la cameră, încât nu am mai putut dormi până dimineața, de grijă, continuă fata povestirea.

-       La mine a fost mai tragică situația, spuse o fată blonduță, subțirică, mai mică de înălțime. Colega mea de cameră are mai mulți prieteni. Mi-a adus ca locatar unul dintre iubiți și ea s-a mutat pe perioada sesiunii cu altul, un bucureștean. Eu învățam de zor și individul stătea turbat și făcea flotări în cameră toată ziua.          Într-o zi, vin bucuroasă de la examen și nebunul ia o sticlă cu apă rece și mi-o toarnă în cap. Noroc că afară erau temperaturi ridicate.

      Din boxe se auzi sacadat, un alt șlagăr la modă “Viața asta este nu știu ce  / Dar eu vreau să te “. Câțiva tineri fredonară și ei veseli, încet, refrenul.

-       Pe mine, nu mă lasă fetele să învăț ! Cum mă prinde una, vrea să fac sex cu ea ! spuse un tânăr subțirel, brunet, cu fața drăguță. Am făcut atâta, cât pentru o viața întreagă! M-am săturat déjà! Și în sesiune, îmi închid ușa la cameră cu cheia. Când să merg la toaletă însă, mă agață una țeapănă, se prinde de mine puternic, se lipește și nu mă lasă până nu ajunge la mine în pat. Și învățătura mea s-a dus pe apa sâmbetei… 

Profesoara își aminti că și ea a avut recent o întâmplare neplăcută, în căminul studențesc, în august, înaintea începerii anului universitar. Căminele erau cam goale, veniseră numai studenții restanțieri. S-a dus la serviciul administrativ să primească o cameră, pentru cazare. Primi rapid locul într-un cămin și se duse să vadă camera. Era deosebit de luxoasă, cum nu mai văzuse până atunci și constată că este cam izolată. La etajul respectiv nu era nimeni cazat și nici la etajele învecinate. I  s-a părut ciudat.  S-a dus imediat să vadă care este situația.

Directorul, un tânăr obez, cu aspect de mafiot și care datorită înfățișării, părea cu vreo zece–cincisprezece ani mai bătrân, îi răspunse obraznic, cu buletinul ei în mână, după ce coborâse cu greu, dintr-un Jeep negru, luxos.

Femeia se sperie când văzu actul său de identitate în mâinile acestuia. “Cum ajunsese de la administrator, la tânărul tupeist și cu figură de mafiot?“ se întrebă ea.

-       Dați-mi buletinul! Sunt cadru didactic! spuse profesoara.

-       Te știu eu de mulți ani, din complex! Ești studentă! răspunse cu tupeu bărbatul. Ce eu nu văd bine, cum arăți?

-       Am terminat facultatea de mult. Și doctoratul! întreabă-l pe șeful tău, domnul Alexa, prodecanul. Mă cunoaște! spuse profesoara. Știa că arată cu mult mai tânără pentru vârsta sa, dar nu se aștepta la așa ceva, chiar în complexul studențesc. “Dacă trăiești permanent printre tineri, îi înțelegi, ajungi să te comporți ca ei și nu îmbătrânești niciodată” , își spuse în gând femeia.   

Bărbatul o studie neîncrezător. Îi dădu totuși buletinul.

Iar ea plecă să se cazeze în altă parte. Deși plătise, renunță la banii dați.

Se auziră acordurile unei melodii recente :  “De ce mai eşti aici / Ai lăsat doar cicatrici…/ Mai lăsat plină de frici“.

-       Eu am un prieten din liceu, de patru ani, se destăinuie o fată brunetă, exagerat de grasă. Stau acasă, gătesc, îi spăl și el umblă cu altele. Când vine acasă, mă bate de mă sparge. Dar așa e iubirea, doare, concluzionă filozofic fata.

Ca prin farmec, se auziră în surdină acordurile altui șlagăr la modă “ De asta dragostea-i atât de rară / Dragoste nu ai unde să găsești / Poate doar în povești “.

Și în continuare acordurile lui “rushen girl“  inundară sala de curs.

-       Doamna, știți care sunt cele mai frumoase femei? Rusoaicele, doamna! spuse un băiat subțirel și înalt.

Profesoara se gândi că, în București, mereu îi spunea câte cineva pe stradă “russian girl“ și ea se supăra foc.  Acum înțelese că, de fapt se necăjea degeaba. Își aduse aminte de melodia ritmată “Siente la musa/ siente la musa/ una rusa que te ponga confusa… “, pe care și ei îi plăcea să o fredoneze. Recent, când a ieșit obosită de la cursuri, a intrat într-un supermarket să-și cumpere ceva de mâncare. Un domn în vârstă, elegant îi spuse : “rusoaică… Rusia… “. Necăjită și extenuată după ziua istovitoare ce se termina, profesoara nu mai neglijă, ca de obicei,  cele spuse de vreun trecător și exclamă : ”Și dumneavoastră, om serios! ”. Bărbatul însă îi răspunse mirat:  ”Dar de ce vă supărați domnișoară, rusoaicele sunt cele mai frumoase femei ! Eu v-am făcut un compliment!”.

Fetele au dat muzica la maxim și se auzi o altă melodie, îndrăgită de acestea “De nu poți, poate fata ! De nu știi, știe fata ! “  și tinerele au început să o fredoneze fericite. Doi tineri obezi, blonzi și spâni se supărară. La peste douăzeci de ani ai lor nu aveau crescut niciun fir de păr pe fețele lor albe, rubiconde.

-       Ce ai Ghidoveț, de ce te superi? spuse râzănd una subțirică și delicată.

-       E și el unul care nu mai poate! răspunse o brunetă grasă, râzând.

-       Dar tu de unde știi? întrebă răutăcios un băiat înalt și subțirel.

-       Eeeei! Și tu! Prea multe vrei să știi! îi răspunse fata râzând.

Tinerii începură să cânte în cor obraznic: „Azi am chef de tine/ Că te iubeeeesc!.”.

- Numai astăzi... cam rar... şi numai chef aveţi... răspunse ironic bruneta.

“Prietena ta / Îmi spune că vrea “, noul șlagăr atăt de iubit de tineri, se auzi din nou.

 Și apoi melodia “Noi doi și-o sticlă la un litru“ , pătrunse din din nou în timpanele celor aflați în sală.

În spate, două fete își smulgeau firele de păr din mustață. Începuseră să facă această operaţiune din timpul cursului. Așa procedau totdeauna la ore. Curios era că aveau numele de familie chiar Mustață, una dintre ele iar cealaltă Mustăcilă. “Nume predestinate“, gândi profesoara.

“Dependenți de funduri bombate /Ne lăsăm familiile–n spate“, refrenul unei alte melodii intens difuzate la postul de radio, străpunse liniștea.

Leonardo privi atunci posteriorul semisferic din iegării transparenți de culoarea pielii ai colegei sale subțirele, brunete care se întindea peste banca sa, după niște foi de hârtie.

Cei doi colegi obezi încercară să se deplaseze. S-au împleticit și împiedicat de mai multe ori, la fiecare pas. Unul dintre ei, are părinții în Italia. Lucrează acolo. Îi trimiti banii și el își cumpără numai mâncare fast-food.

 Profesoara se gândi la un bătrân, aflat în rând cu tinerii la ieșirea din metrou, de dimineață și care spuse: “,Eu la optzeci de ani ai mei merg mai repede ca voi de douăzeci de ani! “.

Leonardo ajunse pe bulevard. Dintr-un autoturism cu muzica data la maximum, poposit în fața trecerii de pietoni se auziră versurile melodiei “Ochii roșii sunt de la oboseală / Cum să faci și tu un ban / Te chinui seară de seară “. Își puse căștile în urechi să asculte muzica dorită de el. În acest mod, parcă mai uita de grijile și necazurile zilnice. “Așa sunt numai eu cu mine însumi și cu melodiile preferate“,, gândi tânărul. “,Parcă aș fi autist !” „Dum, dum, / Cu căștile pe cap/ Merg singur pe drum . Dum, dum / Ce-ai vrea ca cineva/ Să fie lângă tine-acum/” sunară acordurile arhicunoscute. “Fără bani nu se uită nicio fată la mine. Poate doar pe Internet. Că așa e la modă acum. Numai să nu dau de vreo babă de optzeci de ani care și-a postat pe facebook, poza unei fete de cincisprezece ani ... sau chiar de un bărbat.. „

Oricum eu nu mai am Internet, dar culmea trebuie şi să-l plătesc, că altfel vin recuperatorii să mă ameninţe.

Pe bulevard, deodată, văzu o masă de oameni buimacă, ieșind dintr-un imobil. Ridică capul și citi panoul pe care era scris cu litere mari: “Reprezentație de magie“. O tânără imensă, cu ochii tulburi se împiedică de Leonardo și aproape căzu peste el. “Se vede că a avut efect magia“, gândi tânărul. “,Dacă cădea, mă nenorocea! “,

Ajunse repede la “Pasajul Latin“. Este locul unde performează totdeauna unul sau mai mulți cântăreţi, la cele mai variate instrumente. De data aceasta era ceva ieșit din comun. Un negru cânta dintr-un instrument ciudat, un fel de caval lung, foarte lung. Dar ceea ce surprindea acum erau sunetele stranii, înfiorătoare. Leonardo simți furnicături pe șira spinării. Se simțea ca într-un ritual woodoo sau o procesiune funerară a unui vrăjitor din junglă. Ieși uluit, amețit de acordurile misterioase auzite.

În localul din față citi un anunț cu litere mari “Vă invităm la prezentare de ceaiuri“.

Tânărul intră fericit. Avea ocazia să se încălzească și el puțin, cu un ceai fiebinte. În față, cu un ton mieros, un bărbat între două vârste, îmbrăcat în costum elegant, îmbia oaspeții să servească un lichid viu colorat,  din care pluteau aburi amețitori.             “ E chiar plăcut “, gândi Leonardo și merse la masa următoare. O tânără drăgălașă, suplă și binevoitoare  îi oferi un pahar de plastic, cu o băutură aburindă roșiatică și înmiresmată.

 - E din rooiboș, din Africa, îi dădu ea indicații.

Leonardo îl bău repede, deși și-a amintit că a citit undeva că acest ceai nu este comestibil, dar parcă apetitul de aceste stranii licori, abia i s-a deschis. Parcurse pe rând toate standurile. La sfârșit, ar mai fi dorit unul, dar bunul simț îi spuse să renunțe. Ieși pe ușa încăperii și observă că este amețit, de parcă ar fi băut alcool. Continuă drumul, ținându-se de clădirile de pe marginea drumului, ca o persoană în stare de ebrietate. “Măcar am servit ceva. Că la festivitatea cu scoțienii ... Ce  serioși și calmi au fost ! Exact așa cum se spune ! Au parcurs cântând, în clasicele lor costume caracteristice, traseul de la parcul Herăstrău până în fața Ateneului, deși era foarte frig. Organizatoarea programului, o localnică s-a arătat pentru câteva minute înfoiată, fiind însoțită de o mașină cu bucate, cu care trebuia să servească oamenii prezenți, așa cum anunțase în prezentare. După ce poză mașina, plecă însă tot așa de rapid cu mâncărurile, fără să servească niciun participant. Avea dovada că a fost cu meniurile la manifestare și nu mai trebuia să le și dea cuiva. Lăsă cu buza umflată mai mulți bătrânei veniți la eveniment, tocmai pentru acest motiv.

Scoțienii, cu calmul lor desăvârșit caracteristic se întruniră repede sub noua sculptură din piață – regele pe un cal, cu o coadă stanie, imensă, dreaptă și lungă, înclinată la 45 de grade, în sus. “Mai mult ca sigur că va cădea curând... nu era nicio șansă să reziste prea mult... “ gândi trist Leonardo.   

Pe străduța de alături, un târg cu alimente tradiționale: parizer, salam și prăjituri, cumpărate din magazine, dar vândute acum la prețuri triple.

-       Uite o bucată! Gustă! spuse un tânăr fetei ce-l însoțea, întinzându-i o minusculă bucățică de plăcintă. Să nu spui că nu te-am scos niciodată la o prăjitură!

Leonardo ajunse acasă repede. În fața ușii, băiețelul de trei ani al vecinei sale, se juca singur.

- Ce faci Giani? întrebă Leonard.

-  Mă gândesc la iubita mea, Suzana , spuse cu seriozitate copilașul.

- Ai iubită, Giani? întrebă Leonardo amuzat.

- Da, spuse băiețelul cu convingere. Și amantă, pe Sorana... când lipsește Suzana, de la grădiniță.

- Și voi ce faceți, ca iubiți? continuă tânărul conversația.

- .  Aaaa.. spuse peltic băiețelul. Am învăţat din filmele la care se uită mami şi tati.   Ne pupăm... și cu voce înceată, i-am arătat și ... și băiatul pronunță câteva sunete pe care Leonardo nu le înțelese, și nici nu se chinui să le înțeleagă., după care piciul continuă în șoaptă :

-       Și Suzana mi-a arătat-o pe a ei.... dar să nu mă spui mamei... trebuie să-i cumpere și ei tabletă. Mi-a promis, că mie mi-a cumpărat una și ea nu are, că este săracă.

Veni curând și ziua examenului. Leonardo  coborâ  grăbit scările.

În fața lui, o fetiță blonduță, mică de înălțime, pășea încet. Din tufele cu vegetație abundentă, năvăliră cu picioarele în sus, vreo zece-unsprezece câini cât vițeii, lătrând furioși. O acoperiră cu labele complet. Leonardo privi neputincios. Un bărbat apăru instantaneu și se răsti la câini. Ciudat, câinii ascultară și dispărură ca prin farmec, așa cum au și apărut. Din față, apăru însă vecinul, cu pitbullul dezlegat. Atunci Leonardo  se sperie mai tare. Cu inima cât un purece, trecu sfios pe lângă el.

Pe bulevard , ca de obicei, cerșetorul din intersecție se scărpina  în barbă și în păr, din când în când, omorând nervos câte un păduche, între unghiile sale lungi și murdare. Apoi își introducea capul în câte vreun  jeep oprit în intersecție. Indiferent dacă șoferul îi oferea sau nu ceva, el sigur era cel care primea ceva. Își dota astfel și cu vietăți, spațiul luxos al autoturismului.

 Leonardo ajunse în fața stației de mașină. Autobuzul sosi imediat, încărcat ca de obicei, cu pensionari. Majoritatea, având alături cărucioare uriașe. Mulți se plimbau de la orele cinci-șase ale dimineții.  Acasă se plictiseau…alții însă lucrează. Din pensie, își pot cumpăra postul mai ușor decât tinerii. Și apoi, au și transportul gratuit. În mașină au  căldură iarna și aer condiționat  vara. Și mai pot și socializa. Adică, să se certe cu tinerii și copiii. Și chiar să-și verse nervii… pot chiar să le mai tragă câte una la oase…sau chiar la organele interne… Și dacă nu plătesc transportul, ei , de ce să nu profite ?

 Leonardo încercă să urce cu mai mulți puștani, cu ghiozdane în spate.

- Nu , voi nu urcaţi ! zbieră la ei, o bătrână furioasă.          

- Dar noi… noi, mergem la școală! Ce ne facem? spuseră copiii în cor, disperați, bâlbâindu-se.

- Voi,  țipă bătrâna, accentuând cuvântul,  mergeți pe jos!

- Dar nu putem? Avem zece stații până acolo … spuseră necăjiți băiețeii. Am ajunge când se termină cursurile!

Și ușile mașinii se închiseră brusc.

După zece minute, apăru o altă mașină. O bătrână imensă coborâ, făcându-și loc cu coatele. Când ajunse în dreptul unei adolescente firave, care dorea să urce, femeia se chirci, își luă avânt și o lovi cu putere în piept, cu coatele. Fata se încovoie și schelălăi de durere. Reuși totuși să urce în mașină. Puștanii fiind mai mici, au fost împinși. Cel mai scund căzu și de abia scăpă de sub picioarele călătorilor indiferenți, printre roțile nemiloase ale cărucioarelor pensionarilor.

Copiii au reușit abia într-a patra mașină să urce.

Pe locuri, în autobuz, bătrâne și bătrâni, pensionari, însoţiţi de cărucioare voluminoase. Unii mai cară și elemente de mobilier, ghivece cu arbuști de apartament sau chiar animale de companie. Un tânăr palid, care de abia se ținea pe picioare, atinge fără să vrea un bătrân.

-          Ce, mă, nu te ții pe picioare? îi urlă acesta iritat.

-          Vin de la serviciu, domnule, lucrez de douăsprezece ore încontinuu, la patron. Am ajuns ca sclava Isaura ! spuse cu voce firavă tânărul. Și eu am plătit bilet!

-          Și ce, noi dacă avem călătoriile gratuite, nu avem dreptul? Noi o să trăim mai mult decât voi tinerii! N-o să prindeți voi, heeee… heee vârsta noastră! Așa vă freacă ăștia, de-o  să crăpați cu toții, de tineri! spuse bătrânul, cu răutate în glas.

Lui Leonardo îi erau familiare aceste vorbe. Auzise aproape zilnic câteun bătrân, care spunea exact același lucru. Alături de el, un tânăr îmbrăcat în zdrențe, nespălat , se scărpina de zor. Apoi, între unghii, sfărâma ce prindea. Leonardo încercă să se ferească, mai ales că, pe pielea de pe mâinile tânărului  observă niște exeme ciudate.  Iar mirosul ce-l emana era groaznic…nu prea avea însă, unde să se deplaseze. Alături, o fată avea și ea niște bube inestetice pe față. “Oare se iau? “  se întrebă tânărul. Din față, venea împingându-se printre oameni, o femeie cu o plancardă, să cerșească. Leonardo descifră scrisul cu litere  mari : “Bolnavă de plămâni“.  Leonardo încercă fără succes, să se ferească din nou. Un bătrân ce se îndrepta spre ușa de coborâre, trăgându-și căruțul. Îl lovi cu putere, pe Leonardo, la oul piciorului.

-          Dar babo, unde te duci așa de dimineață? întrebară doi bărbați între două vârste, pe o bătrână care abia se ținea pe picioare.  Noi mergem la serviciu , dar matale? Nu vezi că încurci lumea?

           Bătrâna se legănă cu greutate de pe o parte pe alta, abia deplasându-se.

-          Merg și eu la piață, muică! spuse femeia.

-          La ora asta? Dar piața nu este deschisă la șase dimineața.  Și de ce nu mergi la piața din apropierea casei, că te-ai urcat de vreo zece stații, spuseră râzând bărbații. Lasă copiii să meargă la școală, și oamenii la lucru …

-          No, uite c-așa vreau eu! spuse femeia cu năduf. Dac-avem gratuit, de ce să nu mergem, când și unde vrem?   

Din stație, urcară trei zdrahoni tuciurii. Își rotiră hulpav privirile și fixară o fată blondă, subțirică. O înconjurară și îi cerură răstit biletul. Fata se văicări încet. Se rugă de ei. Nu avea bilet..

Bărbații o traseră cu putere jos din mașină, urlând. Leonardo , la fel ca mulți alți călători, știa că indivizii nu sunt controlori. Dar nimeni, ca de obicei,  nu a reacționat...

O femeie rotofeie își taxează călătoria. Aparatul nu funcționează. Încearcă din nou.

-          Iar mi-a luat două călătorii! exclamă necăjită femeia.

Leonardo avea abonament. Știa însă că, atunci când cumpăra câteva călătorii, se păcălea  întotdeauna cu aparatul. Pentru o călătorie, consuma mai multe.

Un bătrân libidinos se frecă fără pudoare de o adolescentă. Fata încercă să se retragă, fără succes.

-          Ia uite-te la ea, nesimțita! țipară în cor două bătrâne. Se ia de omul serios! Fetele din ziua de azi…

Leonardo zâmbi când își aminti de articolul din ziar care povățuia în mod înțelept călătorii, să fie atenți la bătrânii, care de plictiseală, își găsiseră  drept ocupație să fure din buzunarele oamenilor istoviți de la muncă sau ale puștilor neglijenți în traseul lor spre școală. Simți însă imediat o mână pătrunzând delicat în buzunarul său. Părea că-l mângâie. Leonard se uită la adolescenta de lângă el. Dar nu era ea cea care-l căuta. Mâna se retrase într-un târziu, negăsind nimic.

Mașina se opri. Era stație.

-          Văleuuuuu ! Mi-a furat brânza și ouăleeee, începu să țipe o bătrână țărancă.

Și toți călătorii se uitară spre un bărbat negricios care fugea rupând pământul cu o găleată cu brânză într-o mână și în cealaltă cu una cu ouă.

Andrei, colegul de facultate, i-a spus că are câțiva vecini pensionari, care se trezesc la patru dimineața, își iau cărucioarele și pleacă de la capăt de linie cu autobuzul. Se mai întorc abia seara.

La uşa din faţă, un bătrân trăgea cu putere câteun pumn, în moalele capului, la fiecare călător care urca. Lovi întâi un tânăr, apoi o doamnă între două vârste, foarte elegantă şi doi copii cu ghiozdănele în spate. Toţi nu au reacţionat, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Probabil s-au gândit  că dacă ar fi spus ceva ar fi fost bătuţi măr de bătrân şi era posibil să-i mai sară şi alţii în ajutor, din spirit de solidaritate. 

Doi tineri jucăuşi îşi spuseră râzând, făcând haz de necaz, pentru că unul încasase deja o lovitură puternică :

- Acum nu se mai miră doctorii dacă le vin pacienţi ca tine, fără dinţi sau cu capul spart. Ştiu că din mijloacelele de transport în comun din Bucureşti, unde pensionarii merg gratuit, unii dintre ei, te caftangesc bine.

:Leonardo se gândi “Săracii pensionari! “. Pentru ei, o soluție mai bună era amenajarea unor spații în care să socializeze și să se încălzească iarna sau să se răcorească vara, că doar acestea erau motivele numeroaselor lor călătorii. Astfel nu deranjau copiii să mergă la școală și nici adulții să se ducă la muncă. “Săracii  copii! “, “dar și “Săracii angajați! “ gândi tânărul.

-          Dar domn’ șofer, e vară, sunt 35 de grade, de ce ai dat drumul la căldură? răcni un călător supărat. Iarna trecută nu prea funcționau instalațiile de căldură! Acum te-ai găsit să le dai drumul?

-          N-am ce să fac! S-a stricat instalația! răspunse șoferul țipând, pentru a fi auzit.

-          Și noi, ce ne facem până la capăt? spuseră în cor câțiva călători cu necaz.  Murim, în zăpușeala asta!

Căldura sufocantă îi făcu pe câțiva dintre pensionari, să renunțe la plimbările interminabile.

Era stație și deodată se auzi un țipăt sfâșietor.

-          Ce este? Ce s-a întâmplat? întrebă speriată o femeie.

-          Nu-i nimic, răspuse tacticos, cu voce tare,  un bătrân. S-a întâlnit fata cu iubitul!

Și toți călătorii își îndreptară privirile către peronul stației, unde o fată sărise pe un băiat și-l săruta flămândă, cu foc.

-          Și asta, după ce s-a sărutat cu altul, languros, în troleibuz, câteva stații… continuă bătrânul care-i urmărise indecent, amintindu-și de tinerețea sa. 

Din stație, urcă în autobuz tacticos, un maidanez uriaș. Oamenii îi făcură loc imediat, de parcă ar fi intrat o personalitate. Câinele era însă prea flămând și obosit de vreme și mai ales de vremuri...

La următoarea stație, urcară  în grup, câțiva muncitori de la salubritate, în uniforme portocalii, pătate și murdare, însoțiți de mături, lopeți și pubele pline ochi cu gunoaie. Unii călători încercară să se ferească, să nu se murdărească…  dar… fără succes… Știau că aceasta este ultima inovație a firmelor de salubritate. Circulă cu mijloacele de transport în comun ! Doar așa ies mult mai ieftin … și cu profit mult mai mare…

“Dar unde m-ai trimis , dragă? Am crezut că mă ajuți și-mi faci un bine, că mi-ai găsit un client, să câștig și eu niște bani! “ se auzi o femeie vorbind nervoasă la mobil. “Mi-ai spus că moșu’ are nevoie să-i fac niște injecții. Merg la bătrân și ce crezi că face acesta, când mă vede? Începe să se dezbrace… complet!. M-am speriat și am fugit. văzând cu ochii. “

Se auziră deodată nişte ţipete, de parcă autobuzul ar fi fost atacat de indieni. Opriră în staţie şi refugiul era plin de elevii unui colegiu de lux din capitală.

- Suntem Alcatraz Junior, ţipă unul obraznic, nu aţi auzit de noi ? zbieră un puşti obraznic,  vopsit blond platinat

Alături, o bătrână energică povestea de zor vecinei sale, aflată pe scaunul alăturat.

- Eu cumpăr de mâncare pentru toţi pensionarii din bloc. Vecina de etaj, doreşte din două în două zile câte un cremşnit. Pentru că în cealaltă zi tine post negru. Cele de la parter s-au grupat şi vor zilnic un hamburger, pe care îl împart frăţeşte între ele. Am luat şi eu acum două amandine, pe care le voi fragmenta pentru noi, cei patru membrii ai familiei. Am o vecină, profesoară, care spune că nu mănâncă nimic, nici ea nici fiica sa, studentă în Olanda. Salariul şi-l trimite fetei să plătească facultatea şi cazarea la cămin.

- Oricum, în România comparativ cu cei care nu au niciun venit, o duc bine pensionarii, pentru că au pensie şi multe facilităţi, cum este transportul gratuit. În supermarket-uri şi pieţe numai ei fac cumpărături... şi unii dintre cei care au un serviciu, chiar cu salariul minimum pe economie şi chiar dacă au făcut împrumut bancar pentru a-şi plăti postul. Că sunt proşti cu duiumul la noi, care, pentru a ocupa un post de intelectual, după ce şi-au cumpărat o diploma de licenţă, sunt în stare să lucreze gratuit toată viaţa, numai pentru a-şi plăti serviciul. O femeie de serviciu, o îngrijitoare, un portar, un cioban, dau oricât ca să profeze ca intelectuali! Iar cei deştepţi, care merită într-adevăr să lucreze,, râmân pe dinafară, continuă conversaţia femeia. Ai văzut la televizor şi în presă cât costă un post chiar de femeie de serviciu sau de infirmieră, la stat? Cincizeci de milioane!. Dar unul de intelectual!

- Despre cei mai mulţi, care nu au serviciu şi nu au bani, nu spune nimeni nimic. Deşi aceştia fac foamea, că nu primesc niciun ajutor de niciunde şi nu mănâncă mai nimic, îi explică femeia. Pe fiul meu mai mare, eu îl ţin, din pensie. Cel mic însă, îşi plăteşte postul de pompier, făcând pe taximetristul în timpul liber, explică cealaltă.

- Dar fiu tău nu are handicap la cap, că doar a făcut şi liceul special, întrebă femeia.

- Ce, eşti o babă comunistă de pe vremea lui Ceauşescu? exclamă contrariată cealaltă  Acum nu se mai angajează în armată pe modelul „înalt voinic ca bradul”. Colegii lui fiu-meu sunt toţi înrolaţi. Chiar fosta directoarea lor a declarat lucrul acesta pe postul de televiziune. Altele sunt cerinţele epocii.

- Într-adevăr, spuse femeia, fiul meu a găsit  pe una din profesoarele sale, de la Universitate, că presta pe un site porno arab, pe bani. Absolventă de română-arabă! Tot să-şi plătească postul! Iar secretara, vecină cu noi, fiind fostă femeie de serviciu la Universitate, şi-a făcut rost de diplomă de licenţă, fără să treacă pe la cursuri şi examene şi are şi ore ca profesor universitar acum. A făcut şi doctoratul, copiat de pe elev.ro, şcolar.ro, grădi.ro, creşă.ro cum este la modă! Chiar scrie şi la universitate numele ei cu specificaţia “Secretară Prof. Univ. Dr.”.

- Eu am văzut scris la vecinul de la Circulaţie rutieră, „Poliţist Prof. Univ. Dr.”, completă cea mai în vârstă Chiar este şi comisar şi cadru universitar!

- Există unii care au simultan zece servicii la stat, cu salarii enorme. Cum este vecina de la nouă, muncitoare înainte de revoluţie, turnătoare la Securitate, care a făcut seralul şi este acum profesor la două Universităţi, la trei licee şi două şcoli, este angajată la Institutul Educaţiei şi la Minister, la o editură educaţională şi mai este expert la vreo cinci proiecte POSDRU. Primeşte bani cu carul şi nici nu trebuie să meargă la serviciu sau să facă ceva. La fiecare loc de muncă spune că este la celălalt. Iar mâncarea o are asigurată gratuit, de la proiecte, bineânţeles, plus excursii în străinătate pe banii statului, adică ai noştri, ai tuturor, îşi argumentă femeia concluziile. Ce-o fi făcând oare cu banii, că se îmbracă de la second-hande? 

Leonardo se gândi că poate fi fericit acum, la final de călătorie, că nu are nicio vânătaie, nici haina mânjită de la pubelele cu gunoi transportate în tramvai, nici măcar un purec rătăcit, dăruit involuntar de vreun vecin de călătorie …

În faţă îi apăru o fostă colegă, Ina, care învăţa foarte bine, studentă la Medicină.

- Ce mai faci ? o întrebă Leonardo.

- Mulţumesc bine. Învăţ pe rupte, răspunse fata.

-  Dar vei avea satisfacţii, un serviciu bun, spuse tânărul.

- Da’ de unde. Cei care nu învăţau şi chiuleau de la liceu, dar treceau cu câteun cinci, acum, când sunt la facultate, nici nu mai dau pe la cursuri şi laboratoare şi primesc numai zece la examene. Ştii tu cum… ca în ziua de azi! Ei vor avea asigurate şi cele mai bune posturi, chiar dacă nu ştiu nici organele interne pe unde se află, pentru că nu au învăţat niciodată, răspunse Ina.

- Mi-a povestit o vecină, că a mers la medicul de familie şi doctoriţa dorea să-i asculte inima în partea dreaptă, spuse Leonardo.

- Iar mătuşa mea, asistentă, mi-a spus că un medic, proaspăt absolvent, dar mai în vârstă, fost brancardier - că astăzi mulţi încep facultatea la bătrâneţe - era să facă incizia pentru operaţia de apendicită în stânga, completă tânăra. Chiar şi mama lui Scăfârlie, fostul nostru coleg, infirmieră la spital, face “Medicina” .  Nu sunt la noi  cei mai mulţi licenţiaţi din toată Europa .

Dintr-un autoturism de pe stradă răsunară ecourile unui cântec recent lansat :  “Am copiat la bacalaureat la română şi la mate /  Şi acum mă aşteaptă acum destrăbălarea de la facultate / Fericire. fericire… “.

Leonardo şi fosta sa colegă se necăjiră când auziră textul cântecului. Pentru ei nu era nicio fericire. Ei învăţau pe rupte. Nu au copiat niciodată pentru că ei nu-şi plăteau examenele.

- Eu am luat foarte greu bacalaureatul, deşi am învăţat mult, ca şi tine, spuse Leonardo.  Numai pe noi au stat camerele video. Într-adevăr, pentru cei care plătesc examenele, bacalaureatul, facultatea, este foarte uşor să fie angajaţi. Competenţa cea mai cerută în ziua de astăzi - aceea de a-ţi plăti postul, adică serviciul, chiar dacă ai pregătirea precară - este superioară oricărei alteia existente. Eu însă nu o deţin.

 Ajunse târziu la examen. Era ultimul înainte de absolvire. Termină lucrarea rapid. Se pregătise intens, așa cum făcea el de obicei. Îi plăcea mult să învețe.

Când predă foile scrise profesoarei, aceasta îl întrebă:

- Și acum, când termini, ce gânduri de viitor ai?

- Plec din țară, doamna. Aici nu am ce să fac. Nu mă aștept la nimic bun. De la televiziune m-au dat afară. Șeful meu m-a înlocuit cu nepotul său, prostul satului, dintr-un cătun sărac din Moldova. A venit cu programul, cu acest nume. Noi, cei supradotaţi din punct de vedere intelectual  trebuie să migrăm pe meleaguri străine. Poate acolo avem totuși o șansă sau… măcar putem avea un vis. Atât ne-a mai rămas!  

Ieşi din clădirea Universităţii mulţumit de lucrarea sa. Intra în prima farmacie să şi cumpere medicamemte pentru că nu se simţea prea bine. Avea simptomele unei gripe. Era singurul client, la ora aceea.

- Serviţi din ceaiul nostru ! îl îmbie cu voce dulce farmacista. O recunoscu pe femeia cu fluturaşii de pe stradă pe care o refuzase şi care i spusese Ce bani buni aş fi luat pe tine !

Leonardo simţi cum îl pătrunde o mireasmă atrăgătoare, cunoscută. Era similară celor de la festivalul expoziţia de ceaiuri. Oooo ce aromat este ! îşi spuse tânărul şi simţi că simţurile sale o iau razna, totul se învârte în jurul lui.

Deodată, o femeie vânjoasă îmbrăcată în halat alb, venită din încăperea din spatele tejghelii împreună cu cele două matahale de pază, se repeziră să închidă uşa farmaciei. Se întoarseră şi îl împinseră cu toţii în spate. Leonardo era conştient că nu era capabil de a se opune. Simţurile sale erau atrofiate. Era parţial paralizat.. Şi în câteva minute gândurile sale deveniră un nor ce dispărea treptat în imensa zare…

Notă: Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu personaje, situaţii cunoscute este pur întâmplătoare.