PROF. DR. CORNELIA PAUN - SCRIITOARE, JURNALISTA A PRESEI INTERNATIONALE 4

Dr. CORNELIA PĂUN HEINZEL: “Îndrăgostit de-o ucigașă-n serie de pe INTERNET” sau „Iubire criminală” din cartea “ El cartero nunca más llama dos veces“ o “Sueños...sueños...sueños... “ / “Poștașul nu mai sună de două ori“ sau “Visuri …visuri ...visuri…“  

 

            Pe Eugen îl trecură fiorii la vederea omului cu masca metalică înfiorătoare, de călău. În dreptul ochilor, erau două globuri galbene luminoase, care aruncau raze roșiatice mișcătoare. Și sub mască, era ea, Consuelo, fata de care se îndrăgostise la nebunie, iubirea vieții lui. Răcni cu putere, atunci când razele îl atinseră, de parcă l-ar fi ars un fier înroșit. Și atunci se trezi. Era lac de sudoare... și era târziu. Ceasul arăta ora nouă. “Doamne, ce coșmar îngrozitor!” își spuse băiatul, frecându-și ochii cu palmele.

            Eugen își aduse aminte, că trebuia să vină pe la el, de dimineață, Manuel,                văru-său. Auzi soneria imediat.

-         Ce faci, măi, te-ai trezit? îl întrebă vesel, noul venit.

-         Da, vere! Te așteptam! răspunse adolescentul.

-         Ia spune-mi, cum e cu iubita ta? Mi-a spus tanti Jeni, care-i treaba...că nu mai ai liniște sufletească, că nu-ți mai dă pace! spuse băiatul.

-         Frate, așa fată romantică, nu am găsit la noi! Unii zic că este cam urâțică! Dar scrie fermecător. Cum să nu mă îndrăgostesc de ea? Sunt amorezat, la nebunie! Numai la ea îmi este capul! Toți care au văzut-o, mă întreabă ce am găsit eu deosebit la ea. Eu cred că sunt invidioşi... mie mi se pare foarte frumoasă, cântă şi dansează minunat, este atât de sensibilă... că nu mă pot gândi la altcineva...se destăinui Eugen. Ce pereche minunată am fi şi ce duet magnific am face...eu, împreună cu ea şi cu talentul meu de cântăreţ, şi al ei, bineînţeles! Fetele de la mine din liceu umblă cu toți. Nu e niciuna cuminte, care să aibă numai un iubit! Îi schimbă la două-trei zile, ca pe ciorapi. Și tu știi, că eu sunt o fire romantică ... continuă necăjit tânărul. Aș dori și eu una serioasă...dar unde găsesc așa ceva, vere?

         Înalt, atletic, cu părul negru, ondulat puțin, cu trăsăturile feței regulate, plăcute, Eugen a fost totdeauna de o sensibilitate și de o inteligență ieșită din comun, față de ceilalți tineri de vârsta sa. Deși era foarte sociabil, foarte greu își găsea interlocutori pe măsură. El însă vorbea cu toți. Chiar dacă gândeau complet diferit. Îi înțelegea și așa. Acum era cu Manuel, vărul său, cam prostuț, de fel, dar simpatic.

-         Tu nu vezi? Cu talentul şi cu inteligenţa, nu te poţi afirma în ziua de astăzi, în niciun domeniu. Sunt promovate în special nulităţile, peste tot. Şi cu fetele... aşa sunt ele în ziua de astăzi. Nu trebuie să te îndrăgosteşti de niciuna, ca mine. Vere, dar nu au venit cele mai mici, de-a noua? întrebă Manuel.

-         De-a noua? Ăstea sunt mai versate ca cele mari! Stau toată ziua în toaletă și așteaptă să prindă băieții! Știi și tu ce le fac! Au învățat de la gimnaziu, din revistele pentru fete, din filme, de la televizor! Sunt sofisticate! răspunse băiatul.

-         Și eu am găsit pe Internet una, care spunea că este milionară și face un film în care vrea să joc ca actor. Mi-a dat întâlnire pe Champs-Élysées, la un salon de artă al cărei proprietară era. Și ce să vezi? Surpriză! Când mă uit la date, femeia era născută în 1800, povesti Manuel. Iar mama găsește numai pușcăriași pe Internet, de la închisori de maximă siguranță, din SUA.

-         Cine, tanti Florica? întrebă Eugen curios.

-         Râde tata de ea, de nu mai poate! răspunse Manuel. Dar s-o vedem pe chilianca ta! Arată-mi și mie poeziile şi cântecele ei! Vreau să o văd dansând! Hai, deschide tableta și site-ul ei! Poate ai dreptate! Eu țin la tine, doar sunt vărul tău și-ți vreau binele! Bătrânii, văd întotdeauna altfel lucrurile! Uite, eu sunt de partea ta! Dar vreau să mă conving că, într-adevăr, ești pe calea cea bună! spuse Manuel.

-          Uite, ultima ei poezie, ultimul cântec. Nu este frumos? Așa îmi scrie ea în versuri! Ce romantic! Și ce voce magică are! Cum dansează! exclamă visător Eugen

-          Vere! Dar frumoasă limbă mai este spaniola! Te poți îndrăgosti de ea rapid! Chiar eu. care nu sunt atât de sensibil, sunt fascinat de ea. Poate omul să-ți scrie orice, chiar ceva rău, să te insulte, să te înjure și dacă este în spaniolă, totul sună atât de minunat, de melodios! Mă, tu nu cumva te-ai îndrăgostit de idiom și ți s-a părut că de o persoană. Ce-ți scrie, sună prea bine, prea feeric. Dar să vedem traducerea. Dă pe translater șă înțeleg și eu ceva! exclamă Manuel.

-          Uite ce-mi scrie aici: „Caut în tine dragostea ideală,/ Îți dăruiesc iubirea mea sinceră, profundă, nevinovată/ Te vreau, te doresc la nebunie,/ buzele mele vor să te atingă/, dinții mei albi și ascuțiți, abia așteaptă să simtă gustul tău./ Limba mea vrea să simtă fiecare bucată dulce din corpul tău/ te voi mușca adânc, până la ultima fărâmă,/ îți voi adulmeca cu nesaț pielea, pe toată suprafața ei/ Voi mânca buzele tale roșii,/ voi suge sângele din venele tale, până la ultima picătură/ și tot ce va rămâne din tine/ voi acoperi cu crini magici”. Nu este magnific? Așa scrie ea în versuri! Ce romantic! Și ce talent are! exclamă visător Eugen.

-          Eugen! Dar eu nu văd niciun romantism, nicio iubire în versurile acestea! spuse băiatul. N-oi fi eu prea deștept, dar de asta sigur îmi dau seama. Femeia îți spune clar: ”te voi mușca adânc până la ultima fărâmă, voi suge sângele din venele tale până la ultima picătură”. Ce, asta este dragoste? Mie, unul, nu mi se pare! Nu-s eu prea deștept, dar atâta lucru văd și eu! Eu cred că este numai o psihopată... doar o ucigașă poate scrie așa ceva...ce altă semnificație pot avea aceste cuvinte? Ce metafore, vere, să ascundă? Nu există nicio metaforă aici! Totul este clar ca lumina zilei! Nu este deloc poetă, iubita ta! Sau mai bine zis, ființa aceasta. Că nu știu cine sau ce este, în realitate. Nu scrie nicio poezie!. Ea scrie exact ce gândește, ce face sau ce a făcut ea, la modul propriu, spuse băiatul. Eu știu că tu ești băiat inteligent, dar și foarte romantic, cu o imaginație ieșită din comun. Și mai cred că tu, îți dorești să iubești. Iar imaginația ta a creat această fată perfectă de care te-ai îndrăgostit, folosindu-te de rețeaua de socializare în care ai intrat.

-          Manuel, eu știu, poate ai dreptate! Dar eu vreau să mă conving. Dacă totuși este sufletul meu pereche? O șansă ca aceasta, o ai o dată în viață, spuse trist Eugen. Sau chiar este o înșelătorie? Doamne, este posibil? Am dat peste o psihopată? Numai mie putea să mi se întâmple așa ceva! Și eu, care credeam că este un talent înnăscut, spuse trist băiatul înalt, brunet, cu trăsături frumoase. Că scrie metaforic... dar poate nu-i adevărat, poate fata scrie cu figuri de stil. Parcă aş  fi într-un fim science-fiction! Ba, chiar mai mult de atât! se tângui tânărul.

-          Vere, eu cred că totul aici este foarte clar! Nu este vorba de nicio iubire! Iubirea este în capul tău! Este ceea ce tu îți dorești! Se pare că foarte, foarte mult! Este ceva de care tu ai nevoie și care în societatea actuală este greu de găsit. Vorba șlagărului „iubire nu ai unde să găsești,/ poate doar în povești”. Fetele vor bani, băiete. Nu le interesează altceva. Îți spun eu, sunt pățit! Când nu mi-au mai dat ai mei bani, m-a părăsit imediat gagica! îi explică vărul, cu mândrie.

-          Dar eu ce mă fac acum vere, sunt îndrăgostit lulea de ea, spuse Eugen. Așteptam chiar să mă cheme în Chile. Îmi făceam planuri de viitor, că o să lucrez acolo, să cântăm împreună iar talentul meu va fi apreciat la adevărata valoare. Visam că vom avea succes amândoi  și că voi fi cu ea toată viața. Fata spunea că are studiou de înregistrări. Le-am arătat la toţi fotografiile trimise de ea.

-          Hai să văd și eu pozele ei, spuse Manuel, că m-ai făcut curios. Și privi cu interes fotografiile de pe tabletă.

-          Doamne, dar chiar este cam urâţică! Unde ai găsit-o? La mine în liceu, oricare fată este mai frumoasă decât ea! Și cred că, nu este aceeași persoană în poze! Privește atent configurația feței, osatura, ochii, elemente care nu se pot schimba niciodată!           Te-a înșelat, frate! Am eu un program, care verifică acest lucru. Stai puțin. Uite și confirmarea! Sunt fotografii de la persoane diferite! exclamă băiatul.

-          Mi-a trimis trei fotografii şi mie îmi plac. Mă fascinează incredibil! Mă atrage la nebunie! Și nu pot să-mi explic de ce. Poate admiram că mă iubește și cum îmi scrie. Eu credeam însă, că îmi scrie metaforic, poetic ... nici prin cap nu-mi trecea că, ea scrie exact ce gândește. Știi tu, eu sunt o fire visătoare, romantică. În România nicio fată nu mi-a spus sau scris vreodată asemenea cuvinte. Și             să-mi mai facă și versuri... şi cum cântă şi dansează, ca un înger. De fapt, știam că ea trimitea videoclipuri la mai mulți utilizatori. Mi-a spus acest lucru. Am crezut însă că este fata ideală, fata visurilor mele. Nu mi-am putut explica însă, niciodată, de ce uneori mi se părea foarte inteligentă iar alteori foarte limitată la minte. Cum poate fi un om în același timp și foarte deștept și foarte prost? Parcă ar fi fost două persoane. O fi avut personalitate multiplă? Dar cum, tu crezi că ea în realitate îmi povestea exact, ce vrea să-mi facă? Doamne, avea ură pe mine, dacă gândea așa, nu-i așa? Mă ura tare de tot... și eu sunt acum, atât de speriat. Cum o să-mi revin din șoc?.întrebă deznădăjduit  tânărul.

Manuel îi spuse atunci contrariat::

-          Păi, și ce, tu nu ți-ai dat seama de la început? Nu ți-a spus nimeni că greșești?

-          Ba da. Toți - colegii, prietenii rudele.Dar eu credeam că mă mint. Chiar eram supărat și pe mama și pe tata, că doresc să mă despartă de ea. Noroc cu tine... spuse Eugen și gândi “Și eu, care îl credeam prost... dar nu-i deloc... e chiar inteligent. El și-a dat seama din prima... e deștept băiat, văru-meu ăsta...” .

-          Stai, că aflu eu de unde este tipa asta a ta! spuse Manuel într-un târziu.

        Și începu să caute cu înfrigurare pe Internet. Uite am găsit, Consuelo a ta este la pârnaie! Iubita ta e pușcăriașă, în închisoarea de maximă siguranță din Pennsylvania.. Privește ce scrie aici! Pennsylvania Prison! Văd imediat și care este motivul pentru care este închisă! Putem să căutăm și în presa online de pe Internet. Uite, am găsit un articol cu ea. Ucigașă în serie! Asta este!

-          Nu se poate! exclamă Eugen. Iubita mea Consuelo? Atât de candidă, de nevinovată...atât de romantică, de sensibilă...

-          Da, Consuelo! Dar nu cred că este iubita ta deloc! Imaginea ei de la închisoare nu seamănă deloc cu pozele ce ți le-a trimis. Ia arată-mi acum fotografiile foștilor ei iubiți! spuse băiatul. Nu cumva sunt victimele ei? Sunt pozele lor în ziare.

        Eugen deschise fișierul cu fotografii, trimis de fată.

-          Băiete, ăștia toți sunt oameni morți! Sunt victimele iubitei tale! Programul meu pe computer nu minte! Dar, trebuie degrabă să-ți șterg orice legătură cu ea, să nu ajungi și tu printre ei. Scrie că, recent a evadat din închisoare. A înjunghiat un gardian și a reușit să treacă granița, spre Mexic. Ești în primejdie, dacă i s-a pus pata pe tine! Trebuie neapărat întâi, să te scot din rețeaua de socializare. Vai, dar ce ai prins tu în ea? Câteva mafii - japoneză, italiană, rusească - grupuri teroriste, religioase, ceva secte... toate sunt prezente la tine-n rețea, observă Manuel. Numai ție putea să ți se întâmple așa ceva, Eugen!

-          Dar eu am acceptat numai fete frumoase, suave, pline de romantism!, explică Eugen.

-          Singurul romantic erai tu, vere! Așa ți se păreau, dar dacă te uiți mai bine... crezi că angelicele stau pe rețele de socializare? Ufff! Uite că ăștia, nici nu vor acum să te șteargă! spuse Manuel necăjit.

-          Și ce rapid am intrat în rețea! exclamă Eugen. În câteva minute...

-          Uite însă că, dacă vrei să pleci, nu-ți mai dau voie! Dar reușim noi până la urmă! Încerc din nou! și băiatul se chinui în continuare. Nu merge! Dar nu plec de aici, stau până te scap de necaz! Cred că ai dat de dracu’, frate! De dracu’ în carne și oase, continuă el. Bine că-ţi merge Internetul. Al meu funcţionează numai când vor furnizorii... şi de obicei nu prea vor. Când existau firmele de cartier era bine. Aveam net permanent. Dacă ţi se defecta, veneau imediat şi remediau defecţiunea. Cu companiile mari însă, îţi iau banii, fac contract cu tine şi nu-ţi furnizează nimic. Mint că problema este la computerul personal.. Am mers la ei la sedii şi nişte tineri obraznici înloc să rezolve serviciul plătit, m-au dat afară cu nesimţire. Dar banii îi vor, pentru un serviciu pe care nu ţi-l asigură.

-          Poate sunt angajaţi fără carte de muncă. De aceea nu le pasă, explică Manuel.

-          Este posibil. Şi nu poţi vorbi cu nimeni din conducere. Au relaţii şi fac ce vor..., se plânse necăjit băiatul. 

                După câteva ore, de multe încercări nereușite, de ieșire din rețea se auzi dintr-o dată, vocea triumfătoare a lui Manuel:

-          Am reușit frate! Te-am scăpat de năpastă! Ți-am șters contul, din rețeaua de socializare, email-ul și toate scrierile, muzica, fotografiile trimise de ucigașă. Acum depinde de tine, ce vei face mai departe! Tu singur, trebuie să-ți ștergi din minte, din inimă, din suflet, diavolul ăsta de femeie. Și o să reușești, vere, că te cunosc eu, ești băiat deștept și tare! Nu o să te facă pe tine, așa o creatură! Am eu niște colege și dacă le inviți la o prăjitură, ale tale sunt! Arată beton! Să vezi că-ți trece imediat, dorul de chiliancă! Și pe Internet, vere, îți spun eu că, dacă cauți, găsești destule fete. Care se dezbracă, și-ți arată tot ce vrei și ce nu vrei!

             Pe holul blocului se auzi gălăgie. Adolescenții  ieșiră afară. Din lift ieșea un preot înjurând de mama focului:

-          De trei ore și jumătate stau în ascensor și nu mă scoate nimeni! Mama lui de lift!

-          Dar a mai trecut un popă astăzi prin bloc , îi spuse Eugen lui Manuel în șoaptă.

-          Concurența, Eugen. Concurența! explică Manuel tot cu voce înceată..

-          Tu crezi că a fost aranjată blocarea în lift ? întrebă tânărul.

-          Mai mult ca sigur, răspunse vărul său. Așa se procedează în ziua de azi, dacă vrei să faci rost de ceva bani.

      Zilele următoare Eugen se simți rău, foarte rău. Parcă ar fi fost grav bolnav. Îl dureau toate organele interne, toate membrele, avea amețeli și un rău inexplicabil îi inunda întreg organismul.

                 Băiat frumos, înalt brunet, cu trăsături plăcute, inteligent, umbla ca un drogat, fără să consume, în realitate, deloc substanțe halucinogenei.

                  Profesoarele liceului erau toate intrigate de comportamentul tânărului, încă de când acesta începuse să vorbească cu fata, pe rețea. Credeau că se droghează.

-          Mamă, mi-era rău de tot! Ce mă fac? spuse Eugen mamei sale.

-          Hai la medic! Poate suferi cu ceva! îi spuse mama, care era și cadru medical.

     Și Eugen s-a dus cu mama la medicul de familie. Doctorul l-a controlat și l-a rimis să-și facă analizele. Când  le-a terminat, după o săptămână, adolescentul s-a dus cu rezultatele, din nou, la acesta.

-          Nu am ce să-ți fac! Ești sănătos tun. Nu suferi cu nimic, spuse specialistul, după ce examină cu atenție rezultatele analizelor.

-          Și-atunci, care este problema? întrebă îngrijorată mama.

-          Nu știu, doamnă, nu știu. Există și fenomene inexplicabile, pe care medicina încă nu le-a elucidat, răspunse doctorul.

Au ieșit de la cabinetul medical și femeia îi spuse fiului său: 

- Mergem la mama. Poate te-a vrăjit cineva. Vom afla ce trebuie făcut în cazul acesta. 

 Bunica, auzind problemele nepotului său drag, rămase un pic pe gânduri.

-          Eugen trebuie să fie descântat de cineva. Dar cel mai bine, când îți este rău nepoate, să faci semnul crucii deasupra ta, în locul unde te doare și spui “Piei drace!” îl povățui bătrâna.

             Și băiatul  făcu întocmai. Constată cu uimire că răul îi trecea ca prin farmec. „Poate este numai o sugestie” , se gândi el. 

                Eugen era mereu necăjit din cauza problemelor din familie. Toată ziua existau certuri în familia sa. Tatăl, un bărbat priceput, un bun meseriaș, nu-și găsea de lucru. Dragostea față de chiliancă îl ajuta să uite de necazuri.

-          La bugetarii se angajează cu șpagă și ajung numai cei care nu cunosc meserie deloc, dar își plătesc postul. Și la privați s-a ajuns la fel. Peste tot, omul profesionist nu mai are loc de muncă. Incapabilul îi ia cu obrăznicie locul, dacă dă șpagă. Și cârpaciul este văzut și mai bine, chiar dacă face totul de mântuială. Foștii mei colegi de muncă, buni profesioniști sunt în aceeași situație. Ne mai consolăm doar atunci când ne întâlnim împreună, la un șpriț, Și ne aducem aminte cu nostalgie, de vremea când ne făceam meseria, eram respectați și aveam totdeauna o bucată de pâine pe masă, se plângea mereu tatăl său.

- Cu mâinile tare pricepute, harnic și cinstit cum ești, numai faptul că ești prea molâu, îi spunea soţia sa, te împiedică să-ți găsești un loc de muncă.

- Așa crezi tu. În ce epocă te crezi? se supără omul. Nu vezi că numai ticăloșii se

descurcă bine în ziua de azi, femeie. Nu are nevoie nimeni, în ziua de astăzi, de un profesionist, de un om cinstit, care își vede de treaba lui. Dacă tu ai avut noroc, ai putea să vezi și situația altora, că nu ești proastă deloc. Dar vorba aceea “Sătulul nu înțelege pe flămând niciodată”. Nu este spusă degeaba. Este zisă cu tâlc. Dacă ai ține puțin la mine, ai vedea realitatea! Așa cum este ea, crudă. Doar toți prietenii mei sunt în aceeași situație și ei o înțeleg corect. Nevestele lor sunt alături de ei, pentru că și ele sunt în aceeași situație, explică bărbatul, Ilie.

- Ce, crezi că eu nu am văzut și nu văd zilnic destule? îi spuse femeia, Jeni. Astăzi la operația de apendicită, noul medic s-a apucat să taie voios, în partea stângă.          L-am oprit eu. I-am spus: ”Ce faceți domnu’ doctor? Apendicul este în partea cealaltă! „. Vezi dacă locurile la facultăți sunt nelimitate și tot omul face facultatea, ce se întâmplă? Cel care nu are habar de specialitate și nu a învățat niciodată, dar plătește, se trezește în post și poate face moarte de om, dacă-i medic. Nici organele interne nu știe, pe unde sunt situate în corpul uman!  În curând, în ritmul acesta, nu o să mai avem, la cine să ne mai tratăm bolile...

- Parcă ar fi judecătoarea la care am fost astăzi şi căreia i-am povestit de zece ori cum s-a întâmplat accidentul, relată bărbatul. Şi cred că tot n-a înţeles!

- Nu era cumva Firfirica a lui Blegomanu, de la mine din sat? întrebă Jeni.

- Dar ea, nu este femeie de serviciu la tribunal? Şi bărbatu-său, nu e portar, tot acolo? continuă Ilie, şirul întrebărilor.

- A făcut şi ea, şi bărbatu-său Universitatea „Debilu Mind & Spirit”, împreună cu Lenuţa a lui Răgălie, care e femeie de serviciu la Primăria din sat. Firfirica, mai făşneaţă, a trecut pe post de judecătoare, dar bărbatu-său a rămas tot portar, spuse Jeni.

- Şi Lenuţa? întrebă, din nou, Ilie.

- Lenuţa, tot femeie de serviciu la Primărie a rămas, că era cea mai harnică şi nu bârfea. Învăţa chiar mai bine ca Firfirica. Dar să vezi, ce-am păţit eu astăzi! Am fost la coafor. Mi-au luat o groază de bani. Coafor de lux! Și şi-au bătut joc de părul meu! Le-am spus că nu-mi place ce mi-au făcut în cap și știi ce mi-au răspuns? “Mergeți să reclamați, că patronul are pile și nimeni nu-i poate face nimic!” 

        Mama lui Eugen, femeie bărbătoasă se descurca bine. Avea însă o profesiune care are totdeauna căutare. Ca asistentă medicală, la serviciu nu prea avea probleme. Acasă însă, se certa permanent cu soțul. Nu putea să înțeleagă cum de acesta nu-și găsește de lucru.

           Eugen, fiul lor, nu mai suporta însă discuțiile din casă. Îl înnebuneau. Iar la școală nu găsea satisfacția de care avea nevoie. El, băiat inteligent, nu era apreciat la justa valoare. Profesoara de limba română era fosta femeie de serviciu de la mama sa, de la spital. Nici să scrie corect nu știa. După revoluție, a urmat o facultate privată, de religie, situată într-o casă, fără să treacă pe la vreun curs, la Universitate. A mers doar atunci când și-a plătit taxele și diploma. Și acum, cu religia, poți preda româna! Așa specifică legislația! Una ca ea, care nu avea nicio carte în casă, care nu citea deloc cărți de literatură, pentru că nu-i plăcea, nu putea remarca talentul la scris al lui Eugen. Iar la matematică, la liceu, aveau ca profesoară pe vecina, fostă muncitoare, care făcea șuruburi la uzină pe vremuri. Dar la specializarea aceasta, la fel ca la fizică, chimie, geografie, biologie, nu mai existau prea mulți candidați la studenție de mult timp. Profesorii universitari erau bucuroși că, mai au o bucată de pâine și sunt mulțumiți cu oricine se înscrie la facultate. Eugen aflase că ultima invenție, în acest domeniu este înscrierea bătrânilor din aziluri, ca studenți. Iar absolvenții de liceu sunt lăsați acum, să-și pună dosare și la zece facultăți deodată și acestea toate le consideră, simultan, studenți la ele, ca să primească bani de la stat, chiar dacă ei rămân în realitate, numai la una. Când a mers în vară, cu vărul mai mare, să-și scoată dosarele, de unde dorea să se retragă, a constatat că, facultățile nu vroiau să-i dea drumul. În plus, îl înscriseseră și la specializările, la care acesta nu se înscrisese niciodată.

-          M-aș duce și eu în pelerinaj cu popa nostru cel frumos, zise într-un târziu Jeni, mama lui Eugen. Toate femeile vor cu el! Că este și om de afaceri și șofer de microbuz. Doamne, ce se îndrăgostesc toate credincioasele fanatice  de el! Ele spun că merg cu el la locurile sfinte, să se curețe! Dar, în realitate, pe popă îl vor. Și unele, mai rele, dacă nu reușesc, îl reclamă apoi pe preot, la Parohie.

                       Cineva sună lung la uşa apartamentului. Eugen deschise ușa.

-          Am venit cu verificarea centralei. Este obligatorie. Vă costă numai câteva milioane, spuse omul. Unde este instalația?

                  Și se apucă cu zel să o demonteze.

-          Acum trebuie să o montez la loc, spuse încurcat bărbatul. Se uită pierdut și încercă să asambleze două piese. Nu se potriveau deloc. Mai încercă câteva, fără rezultat.

-          Ce faci, nene, nu mai ști să o pui la loc, spuse Jeni.

-          Se pare că da, răspunse încurcat meseriașul.

-          Păi și noi ce facem? întrebă Ilie.

-          Nu știu, vă semnez că am făcut verificarea și sunteți în regulă, răspunse specialistul.

-          În regulă, pe dracu’! Noi, la ce ne mai încălzim? se supără femeia. Este iarnă!

-          Singur nu mă descurc, se destăinui meseriașul.

-          Lasă, că încercăm noi, după schema instalației, din prospect, spuse Ilie.

            După câteva ore de chin, familia reuși să-și monteze centrala la loc. Se așezară obosiți pe fotolii.

            Când Jeni şi-a revenit, se auzi din nou vocea sa groasă:

-          Eugen, lasă că îți găsesc eu acum ceva de lucru, să câștigi bani. Că tu găsești, să lucrezi numai gratuit – la fundații de caritate, la asociații, la partide...te exploatează toți, fără  scrupule. N-ai primit, nici măcar un tricou sau o șapcă. Au găsit în tine, fraierul perfect. La „KFC” dacă lucrezi, chiar dacă o faci toată ziua, măcar câștigi un ban. Îți dau ceva, nu te păcălesc ca ceilalți, spuse mama. Vrei?

-          Bine, acceptă băiatul, dezorientat de tot ceea ce i se întâmplase, nevenindu-i să creadă că, printre atâtea rele, există unele și mai și! Trebuie să lucrez, să-mi iasă din minte Consuelo! A pus stăpânire pe mine, pe inima mea, pe sufletul meu! Ce greu îmi va fi, să o șterg din memorie! O să muncesc mult de tot, să fiu atât de obosit, încât să nu mă mai pot gândi la nimic, deci nici la ea... ca acum...

                   Își aminti cu nostalgie  că, o cunoscuse pe fată pe Internet, în urmă cu un an, de sărbători. Era singur acasă și se jucă un pic. Intră pe rețele de socializare. Cunoscu astfel o japoneză simpatică, cu o poză drăgălașă, o turcoaică atrăgătoare, o chinezoaică fascinantă, o poloneză dulce și ...pe Consuelo, din America de Sud, din Chile...sau mai bine spus, așa zicea ea, că văru’ Manuel a găsit-o în Pensylvannia. În magia sărbătorilor de iarnă i se păru totul atât de romantic! Să cunoască o fată de pe tărâmul telenovelelor... aceste filme, la care mama și vecinele sale se uitau zilnic, cu atâta patimă! Și, vai, ce limbă atrăgătoate și melodioasă! Te poți îndrăgosti de persoana care-o vorbește de la prima vedere... chiar fără a înțelege prea mult din ea! Ce fermecătoare pot fi formulele de început, și   “Aja, ja; ja. ..”, onomatopeele ce par minunate! Folosite în scris, ca în vorbirea curentă!

                Manuel conversa la început cu Consuelo numai în engleză. Nu era o frumusețe, dar ce-i scria era atât de romantic... nu mai văzuse vreo persoană feminină care să fie așa, până acum. Era exact așa cum își dorea, era fata visurilor sale!  

                   Sărbătorile și Anul nou și le-a petrecut în extaz, felicitându-se reciproc. „Tú no sientos la magia que es entre nosotros?” îi scrisese fata un mesaj tulburător. Și tot atunci primi prima poezie de la Consuelo! Și ce versuri minunate! Ce senzuale erau! Şi când a cântat, a fost cucerit definitiv! Reciti prima poezie primită, pe care o învățase aproape pe de rost: “Si mirarás mi cara de chica/ y mi cuerpo sensual de mujer,/ si tocarás mi piel delicada / mis labios rosados y húmedos,/ sentirías mis susurros/ mis gemidos cuando sueño que me acaricias./ Si abrazarás el perfume de mi cuerpo/ y el aroma de mi piel de bebé,/ si pudieras besar los estremecimientos de mi cuerpo cuando nos amemos,/ y las vibraciones de mi corazón cuando esté contigo,/ entonces yo sería tuya/ para siempre, en tus pensamientos, en tus sueños… “. “Ce senzuală este fata asta! Așa ceva mai rar! “, gândi Eugen. Și de atunci, versurile ei nu i-au mai ieșit din minte. Și nici Consuelo.  Îl răscolea până în adâncul sufletului. Ajunsese să-l obsedeze. “O fată de o sensibilitate rară, care să scrie poezii! Ce putea fi mai minunat!”

                Poeziile erau de obicei însoțite de videoclipuri, cu melodii interpretate de ea și cu imagini care-l atrăgeau la nebunie. Se culca și abia aștepta zorii zilei să deschidă laptop-ul, să converseze din nou cu Consuelo. Toată noaptea numai pe ea o visa. Se îndrăgostise la nebunie! Nicio fată nu îl făcuse până atunci, să-i bată inima așa cu putere. Numai ce-i vedea poza pe internet și imaginația lui o lua razna. Se simțea beat de fericire... în extaz, că o cunoscuse pe Consuelo, îngerul vieții sale. Încercă și el să fie pe măsura poeziilor sale și îi răspunse cât se poate de romantic. Căută pe Internet și învăță pentru ea, engleza, mai bine. Dorea însă să converseze și în spaniolă. Așa părea mai romantic... “te quiero... abrazos...y besos..mi alma...mi corazon....” Erau cuvintele ce le folosea Consuelo cu amicii săi, cunoscători ai fermecătoarei limbi. Observă apoi că, un procent foarte mare din cuvintele din limba spaniolă, se asemănau mut cu cele din română. Uff! Îi era ușor să scrie și să se înțeleagă în această limbă! Trebuie și el să învețe acest idiom, să fie pe placul Consuelei, să înlăture concurența, gândi Eugen. Numai așa putea să-l placă fata...la fel de mult...ca pe cei, cu care împărtășea aceeași limbă. Timid, încercă să-i transmită câteva formule în spaniolă. Și a reușit de minune. S-au înțeles. Și a primit ca răsplată “abrazos” și „besos”. De la zi la zi, tânărul se perfecționa tot mai mult. Ajunse să cunoască minimul de cuvinte uzuale, cu care se puteau înțelege, de minune, chiar fără să folosească translater-ul de pe Internet.

                 Și Consuelo, fată romantică, îi trimitea regulat, în continuare, versuri. Poezii magnifice, de dragoste pură, curată, cum nu a crezut niciodată, că va întâlni vreodată!

                   Eugen era permanent în stare de extaz. Parcă plutea când mergea.   Ĩntr-o zi, chiar a şi căzut, într-o mare intersecție din mijlocul Bucureștiului și era să fie călcat de mașini. Ai lui, din casă, observară că se întâmplă ceva cu el. Dar cum tot timpul se certau, nu au dat prea mare atenție fenomenului.

                         Pozele Consuelei, imaginile transmise, erau permanent în fața ochilor lui Eugen. Muzica ascultată, ce i-o trimisese fata, îi suna permanent în urechi și alte melodii nu mai putea auzi. Consuelo devenise totul pentru el! Era pe culmile fericirii!

                          Colegii lui de clasă, care îl invidiau pentru inteligența sa, dar și pentru fizicul său, observând starea lui Eugen, au început să-l ironizeze:

-          Ce-i cu tine Eugen? Ce-ai pățit, frate? îl necăjeau ei, cunoscând cauza comportamentului ciudat al băiatului.

-          Stați, să vă arăt poza iubitei mele! le spuse Eugen mândru și deschise tableta.

-          Măăă, dar urâtă mai e ! exclamă colegul său de bancă, râzând. Unde ai găsit-o ? Una mai frumoasă, n-ai aflat? Că sunt multe, care arată mai bine ca ea!

-          Dar nu-i niciuna ca, Consuelo a mea! Ea e fata inimii mele. Este romantică și-mi scrie poezii! Vouă, vă scrie vreuna versuri?

-          Poeme îți trebuie ție? Ha, ha , ha! râse alt coleg. Mie îmi trebuie o fată în carne și oase, cu care să fac ceea ce trebuie. Ce, poezii!  Astea sunt pentru fete! Pentru fete prostuțe! Cred că ai luat-o razna, băiete! Ia uitați-vă ce iubită are Eugen! Şi chemă şi pe ceilalţi băieţi să privească fotografia Consuelei.

                 Eugen închise tableta mânios.

-          Sunteți niște răi! Şi invidioşi! Ca întotdeauna! spuse adolescentul necăjit.

                   Ajuns acasă, luă din nou contact cu Consuelo. Fata îi ceru să posteze și alte poze cu el. Eugen era un băiat deosebit de frumos, înalt, brunet, cu păr cârlionțat, cu ochii mari negri, gene lungi și întoarse, buze cărnoase și nas delicat. Trimise imediat o fotografie a sa Consuelei. Și fata îi scrise imediat. “Se vede rău de tot! Nu ești prea frumos. Dacă mă gândesc bine, ești cam urât”. Băiatului îi dădură lacrimile. Totdeauna i s-a spus că este foarte frumos. Nimeni nu i-a spus altceva. Și tocmai Consuelo, fata de care era îndrăgostit, să-i spună așa ceva! Încercă o altă poză. Fata îi răspunse după o săptămână Ei! Aici arăți mai bine”. Eugen își reveni. Și postă și ea una. “Nu prea semăna cu prima, dar tot cam urâtă este“, gândi Eugen, dar simțea față de ea o atracție imensă. Cum nu mai simțise pentru altă fată cunoscută! Nu mai avea liniște, nici noaptea. Adormea cu ea în gând, se trezea cu ea în fața ochilor și toată noaptea o visa. Era în reverie cu ochii deschiși, toată ziua, indiferent ce făcea. Pe drumul spre liceu, la ore, indiferent unde era. Consuelo era în mintea lui, în inima lui, în sufletul său şi în orice colțișor din corpul său... şi inima sa bătea pentru ea, respira pentru ea, sângele îi circula cu putere prin venele sale, pentru ea... problema gravă era că, nu se mai putea concentra să facă nimic altceva. Și era în ultimul an de liceu... trebuia să dea bacalaureatul. Dar parcă uitase complet de acest lucru...

                   Profesoarele din liceu observaseră starea de visare a elevului lor și au ajuns la concluzia că se droghează. Ca urmare, l-au lăsat corigent. Iar colegii săi de clasă își băteau în continuare joc de el:

-          E dus cu pluta Eugen, rău de tot! Sigur trage ceva pe nas, că altfel nu poate fi îndrăgostit de așa o urâtă! spuneau ei.

                  Adolescentul continua discuțiile cu Consuelo. Din când în când, aceasta obișnuia să-l facă să plângă. El, care era atât de masculin, de dur, de tare... fata asta știa exact ce să-i spună și să-l atingă în colțurile cele mai sensibile ale inimii sale! Lui Eugen însă, tot ce-i scria Consuelo, pozele, melodiile ce i le trimitea i se păreau fascinante, senzuale, atrăgătoare... nicio fată cunoscută nu mai exercitase până atunci, asupra lui, o atracție atât de mare... căci îl făcea să se simtă tot timpul, în culmea extazului. Toată viaţa sa se învârtea în jurul lui fetei. Trăia pentru ea, simțea pentru ea... ea era totul pentru el! Lângă poezii, fata îi posta și poze cu foștii ei iubiți... de fapt aşa gândi Eugen, că sunt...căci nu a întrebat-o niciodată...să n-o supere...

                 Deodată, într-un weekend, Consueo, îi transmise că va lipsi câteva zile: ” Plec câteva zile la mare. Sunt îndrăgostită la nebunie de soare, de plajă,de nisipul delicat şi fierbinte, de valurile albastre...pentru că este la țară și acolo nu au conexiune de Internet, nu voi comunica cu tine câteva zile.”

               Ce s-a mai frământat Eugen zilele acelea!

                  “Și-o fi găsit Consuelo pe altcineva? Tocmai în week-end să plece?  Desigur! Dar ce să fac? Ne despart mii de kilometrii și un ocean de apă. Și este și sânge iute, latin... ce pot pretinde de la ea, în condițiile astea!”, gândi Eugen.

                  Luni seara însă, se liniști. Primi mesajul Consuelei. Îi trimetea alături și o poză de pe plajă, cu un pudel în brațe “E cățelul meu! Îți place?” îi scrise ea.

Și atunci toate îndoielile lui Eugen se spulberară într-o clipă. “Cum putea să nu creadă îngerul ăsta de fată! Numai el este de vină, că pune la îndoială cinstea ei!”

             În săptămânile următoare, pauzele se repetară din ce în ce mai des și din ce în ce mai lungi. Pentru Eugen erau însă perioade de intensă suferință și frământări. Gândul că ar putea-o pierde pe Consuelo, nu îi dădea pace. Practic îi măcina sufletul... îi tulbura liniștea. Devenise un om chinuit.

            Ĩn casă, mama a fost cea care s-a alertat prima, observând starea lui Eugen.

-          Ce-i cu tine, băiete? De bolnav nu ești, că așa spune medicul. Dar atunci ce ai, mamă? Te-a vrăjit cumva, cineva? Cum ai ajuns în halul ăsta? Începi de luni să lucrezi la „KFS” și-ți iese drăcoaica din cap!

             Eugen începu într-adevăr lucrul la începutul săptămânii. De dimineață până seara! Iar toată noaptea, nu mai visa pe Consuelo. În cap, îi sunau acum toate comenzile ascultate repetat, în cursul zilei, la fast-food: ”Un meniu, aici! Aripioare picante!”

             A doua zi, din nou la lucru. Eugen auzi limba în care vorbeau câțiva noi clienți. O femeie tânără exclamă „I am from Chile! „.. Tânărul privi spre ea şi recunoscu speriat, poza de la închisoare. Ĩ
ncremeni pentru câteva minute... picioarele nu i se mai puteau deplasa. Și când își reveni, fugi în camera din spatele încăperii, unde se pregăteau preparatele.”Doamne, nu se poate! Chilanca! ”. Coșmarul său reîncepea... ”Oare voi scăpa de ea? Dacă ea a reușit să evadeze de la închisoare și să vină după mine...”, gândi speriat Eugen. ”Să fug repede, să nu ajung şi eu cântec şi poezie... ca ceilalţi”.

Dr. Cornelia Păun Heinzel: “Magia unei vechi fotografii”

 

Alexandru studia cu interes, în sala bibliotecii universitare, cursurile de geometrie diferenţială. Era student la “Matematică” şi se afla în sesiune.

Deodată, frunzărind cartea din care ìnvăţa, printre foi, găsi o fotografie. Era o poză alb negru, veche. “Este din epoca trecută, din socialism”, gândi tânărul, privind-o fascinat.

Observă că ceva în poză îl fermeca cu totul şi nu ştia ce anume. Cadrul, având în fundal Biserica Neagră - construită pe locul unei biserici romanice vechi, din secolul al XIII-lea, distrusă în marea invazie tătară din 1241, afectată apoi de multe cutremure şi de marele incendiu, datorită căruia a primit acest nume - statuia impunătoare a lui Johannes Honterus, atât de expresivă, încât îţi transmitea parcă personalitatea omului,  ca şi cum ar fi fost viu, de parcă ar fi grăit şi transmis mesajul său sau tinerii care se pozaseră, frumoşi, veseli, cu ţinută şi aspect de intelectuali.

Alexandru înţelesese imediat. Erau foşti studenţi ai Universităţii, care studiind aceleaşi cursuri ca şi el, uitaseră poza între filele cărţii.

Imaginea avea un farmec deosebit, încât Alexandru nu se mai putea opri a o privi, a o admira. Fotografia exercita asupra lui o atracţie inexplicabilă. Era surmenat, obosit, după câteva nopţi nedormite, în care învăţase pe rupte.

O toropeală plăcută, necontrolată, îi inundă trupul, Alexandru căscă prelung şi…

Auzi deodată o voce puternică, masculină, cu exprimare academică, elevată, cu o pronunţie specială, care marca anumite silabe: “Pânza Hiperboloidului…”.

Privi în faţă şi văzu pe domnul profesor universitar Gheorghe Atanasiu, un bărbat îmbrăcat într-un costum elegant, distins, slab, cu părul alb, des, cu frunte lată şi ochi albaştri pătrunzători, spre care uitându-te, aveai impresia că se cufundă ìn imensitatea mării sau a cerului, că privește infinitul despre care îţi vorbea în fascinantele lui cursuri. Profesorul ţinea prelegeri şi la Universitatea din Sorbona, unde era invitat periodic.

Alexandru avu senzaţia că l-ar asculta permanent. Şi studenţii din jurul său gândeau la fel, în timp ce îşi luau notiţele, cu mare atenţie. Era ultimul curs înainte de sesiune şi examenul la ALGAED era unul dintre cele mai dificile. Studenţii erau ìnsă selecţionaţi dintre foştii elevi de liceu cei mai buni la matematică, olimpici, care-şi petreceau multe ore pe zi, rezolvând cu pasiune probleme şi exerciţii complicate de geometrie, algebră.  

Peste şase zile era examenul. Toţi învăţaseră silitori, dar examenul era unul dificil.

Profesorul Atanasiu era un as al matematicilor, dar şi un profesor universitar sever, un om care aprecia adevărata valoare şi la care nu conta decât ceea ce cunoştea studentul la disciplina sa, indiferent fiul cui era sau de câţi bani dispunea acesta. Personalitatea sa respecta cu adevărat statutul de profesor universitar, ştiinţele matematicii şi învăţământul. Considera că, pentru un om de valoarea sa ar fi fost o înjosire să se preteze la lucruri necinstite şi nici prin gând nu i-ar fi trecut vreodată că    s-ar putea compromite a lua şpagă de la cineva, pentru trecerea vreunui examen. Aşa gândeau însă şi ceilalţi profesori universitari, colegii de catedră.

Era epoca socialistă şi mită luau, de obicei, doar secretarele unor instituţii, pentru a  urgenta eliberarea unor acte şi consta, de obicei, într-un pachet de ţigări străine sau cafea naturală. Se putea rezolva ìnsă problema și fără nicio șpagă.

Ziua examenului veni curând. Cerinţele şi nivelul de pregătire pentru a promova examenul de ALGAED erau foarte ridicate. Era necesar ca subiectele să fie cunoscute în totalitate de către studenţi. Nici nu se punea problema să înveţi numai o bucată din curs şi să treci.

Alexandru luă nota zece la proba scrisă a examenului. La fel şi un coleg de-al său, fiul unor securişti, dar care învăţa conştiincios şi lua pe merit notele. Un alt student primise nota opt, doi obţinuseră note de şase iar restul grupei picase. Urma proba orală. 

Examenul dura foarte mult, aproape o zi întreagă. Se înserase atunci când veni rândul lui Alexandru să tragă biletele. Nu existau subiecte pe care să nu le fi parcurs. Ca urmare obţinu zece şi la cele două subiecte de pe bilet - unul de teorie şi o problemă.

- E băiatul primarului, dar nu îi dau mai mult de cinci, auzi Alexandru vocea profesorului vorbind la telefon cu cineva. Și fiului Şefului Securităţii Municipiului nu i-am pus decât şase. De atât a ştiut, atât i-am dat. Nu mă compromit să fiu incorect.

De obicei, după un examen luat, toţi colegii de grupă, care promovaseră examenul, chiar şi cei care nu consumau băuturi alcoolice, mergeau împreună, să sărbătorească la „Groapă” - parte a complexului „ARO”, cel mai scump şi luxos din oraş – un loc amenajat ìn stil rustic, aflat la subsolul localului, unde se servea bere iar preţurile erau ceva mai mici, comparativ cu cele de la bar, frecventat în special de străini, pentru că se plătea în valută şi faţă de restaurant, unde se practicau preţurile cele mai mari din oraş, dar pe care totuşi, uneori, şi le putea permite oricine, pentru sărbătorirea unui eveniment deosebit. O altă variantă era “Gaura dulce”, din spatele restaurantului „Cerbul Carpatin”, de aceeași categorie cu „ARO” sau restaurantul „Cina”, mai acceptabil ca preţ, dar de nivel calitativ puţin mai scăzut.  

Acum însă, promovaseră prea puţini studenţi iar aceştia erau foarte obosiţi după efortul depus, dar încununat cu succes. Promovarea unei examen atât de greu îţi dădea o stare de fericire, de euforie de nedescris, pe care numai cel ce o trăia o putea ìnţelege, pentru că însemna încununarea unei munci asidue, dar era şi o confirmare a capacităţilor proprii de învăţare, a valorii pe care o aveai ca viitor intelectual. Iar acest lucru era admirat chiar şi de colegii care picaseră examenul, care fără pic de invidie, nu se sfiau să dea replici de genul: “Eşti tare, Alexandru! Ai minte de matematician!”.

Chiar şi vecinii, cunoscuţii, oameni simplii, fără pregătire superioară dar destul de inteligenţi respectau statutul de student, pentru că ştiau că puţini erau cei care-l aveau, adică doar 2 % din absolvenţii de liceu iar selecţia era dură şi corectă. Însemna să ai calităţi pe care puţini oameni le aveau şi care erau respectate şi admirate de toţi ceilalţi.

“Eşti băiat deştept, Alexandru! Ce mândrii trebuie să fie părinţii tăi de tine!”  îi spuneau ei când îl întâlneau.

.......................................................................................................................................

Alexandru se trezi de dimineaţă. Era în prezent, în epoca actuală. Ajunse la facultate în jumătate de oră, exact înainte de începerea cursului de „Geometrie diferenţială” al domnului Plutiş, o matahală de om, care se chinuia din greu să-şi susţină cursul. Ca de obicei, se încâlcea în demonstraţiile începute, fără ca vreodată să poată finaliza vreo rezolvare. Săptămâna următoare era examenul. Consta numai din teorie, la fel ca toate celelalte examene de la „Matematică”. Seminarul îl făceau cu asistenta, doamna Purcelea, la fel de bună specialistă în tainele matematicii ca şi şeful său, domnul Plutiş, care devenise după revoluţie direct profesor universitar, la fel ca mulţi alţii, selectaţi dintre cei care de abia treceau examenele, la cursurile fără frecvenţă - cu care ìn epoca anterioară rămâneai tot pe postul de muncitor, fără a putea fi promovat intelectual.

Alexandru nu înţelegea de ce nu se cer probleme la această facultate de matematică. El intrase printre primii, la Universitatea din capitală, dar se transferase aici, pentru a fi acasă. A realizat de abia acum, că făcuse o mare greşeală. Printre actualii colegi de grupă erau: o elevă de la şcoala unde mama sa era profesoară, care luase doi la matematică la examenul de intrare la liceu și de abia trecea clasa, un fost coleg de gimnaziu, care era muncitor la turnătorie, o femeie de serviciu de la facultate, toate secretarele facultăţii, împreună cu administratorul, bibliotecara şi portăreasa.

Era în primul an după revoluţia din 1989 şi puţini oameni aveau o facultate absolvită.

Alexandru dorea să-şi verifice cursurile, să le completeze, pentru că lipsise de la un curs. O rugă atunci pe Alina, studenta care avea numai zece pe linie la toate examenele, să-i aducă cursurile.   

Tânăra i le aduse a doua zi. Alexandru se bucură şi începu să caute cu nerăbdare printre foi. Dar rămase stană de piatră.  Cursurile constau în înşiruiri indescifrabile de semne ciudate, din care nu puteai înţelege o iotă. Şi fata lua numai zece ! Atunci Alexandru înţelese tot ce se întâmpla. Părinţii fetei îi cumpărau examenele! Tatăl, fost şofer în socialism, îşi făcuse o firmă de transport profitabilă. Lucrase drept colaborator al Securităţii Comuniste şi acum era recompensat, avea facilităţi, relaţii să se descurce în hăţişul corupţiei.

 Alinei, profesorii îi aduceau omagii indecent de elogioase. Alexandru gândi că el s-ar simţi ofensat dacă cineva i-ar fi spus ceea ce ìi spuneau cadrele didactice tinerei, dar pentru a ìnţelege acest lucru trebuia să dispui de un anumit nivel de inteligenţă. “Este o caracteristică a epocii actuale!” îşi spuse el în gând. „Să cauţi o persoană cu intelect cât mai scăzut, cât mai josnică cu putinţă, pe care să o promovezi  exagerat, să o elogiezi indecent, fără nicio jenă, de parcă ar fi o minune a naturii, dar care în acelaşi timp, pare a fi o prezentare în bătaie de joc la adresa omului respectiv”.      

Veni curând ziua examenului. Plutiş dădu subiectele şi se aşeză la catedră.

Alexandru începu prezentarea acestora, adică a teoriei expuse de profesor... eronat....

Colegii lui îşi scoaseră cu curaj cursurile şi copiau fără nicio jenă. Plătiseră examenul şi nu aveau nicio frică sau reţinere.

Alexandru era dezamăgit. Acesta era modul de desfăşurare a examenelor în noua epocă şi constată necăjit, că nu va mai vedea decât astfel de probe. Finaliză lucrarea şi o predă profesorului, trist, simţind un gust amar.

După o oră, s-au afişat şi rezultatele. Primii erau colegii care îşi cumpăraseră examenul, scriși în ordinea sumei plătite. La sfârşitul listei era şi Alexandru, singurul care luase examenul numai pe baza cunoştinţelor sale de matematică.

Unii dintre colegii săi s-au revoltat.

-      De ce promovează și Alexandru, dacă el nu a dat niciun leu pentru examen? spuseră supăraţi lui Plutiș, câţiva dintre studenţi.

-      El este singurul care a ìnvăţat, trebuia să-i dau și lui examenul. I-am dat cea mai mică notă, este ultimul clasat, spuse șoptit profesorul.

-      Eu, unul, nu vă mai plătesc nimic dacă ìl mai treceţi la vreun examen, se răsti unul nervos. Ce, eu dau banii de prost ce sunt ?

Urma proba de oral. Alexandru selectase biletul şi se aşeză în bancă. Colegul său care avea numai zece tocmai răspundea. Era venit dintr un sat de lângă Galaţi. Părinţii săi primiseră pământ și scoteau bani buni din recolte. Tânărul se chinuia să vorbească, dar nu putea decât să scoată din gâtlej niște sunete indescifrabile.

Atunci Alexandru a înţeles tot. „Deci acesta este studentul eminent, elogiat de toţi!”  

„Trebuie să gândesc pozitiv, că aceasta reprezintă o victorie, în epoca actuală”, gândi el. „Să iei un examen, fără să dai şpagă, ìn ziua de azi este o mare victorie! Dar rămân cu un gust amar, foarte amar, dar nu atât de amar ca cel simţit de colegii mei care au primit note mari, dar au rămas cu buzunarul gol... la fel de gol ca şi capul pe care – tot plătind mereu pentru examene și concursuri, fără să ìnveţe ceva - şi l-au păstrat la fel cum îl aveau, de obicei.... 

Epilog

Alexandru se afla în tren spre Braşov. Veniseră doi controlori de bilete, un bărbat şi o femeie între două vârste.

- Vrem să vedem şi carnetul de student, spuse cu ton obraznic femeia.

Tânărul începu să caute documentul. Avea reducere la biletul de călătorie ca student.

Femeia deveni nerăbdătoare.

- Aveţi sau nu? ìntrebă ea pe un ton răstit.

- Am sigur că am, doar sunt student, adică sunt serios, spuse Alexandru. Sunt la facultate !

- Facultate ? spuse femeia râzând puternic, ironic. Acum toată lumea are facultate! Şi eu, şi colegul meu, controlorul, acarul şi femeia de serviciu care spală toaleta vagonului. Nici nu mai cunosc pe cineva fără, completă rânjind muierea, acompaniată de râsetele bărbatului ce o însoţea. Chiar la mine în cătun, din fundul Moldovei, nu a scăpat nimeni fără licenţă! De la douăzeci la optzeci de ani, toţi au făcut facultatea sau sunt acum studenţi. Aşa că a fi student în ziua de azi, nu mai e nicio grozăvie! Unii s-au înscris chiar la doctorat acum... de când se poate copia fără problemă, de pe site-uri de Internet gen elev.ro, scolar.com, gradi.ro sau bebe.com. 

...........................................................................................................................................

Ca de obicei, în zilele următoare, Alexandru se plimbă prin oraşul natal. Trecu prin faţa corpului „Facultăţii de matematică”. Se opri visător să citească nişte anunţuri. Constată că fostele lui colege, administratorul şi femeia de serviciu erau acum profesori universitari de succes. Numele lor figurau pe liste. Secretarele promovaseră mai sus, în funcţii, chiar la Rectoratul Universităţii. Una dintre ele ajunsese  la Serviciul doctorate...

Pe bulevard, Alexandru se întâlni cu altă fostă colegă, care lucra anterior, la curăţenie.

- Ce mai faci ? o întrebă bărbatul.

- Sunt profesoară în oraş. M-am titularizat imediat ce am terminat facultatea, spuse femeia. M-a costat ceva, dar merită. Am schimbat mătura cu catalogul! Mi-am făcut împrumut la bancă, dar am timp toată viaţa să-l plătesc. Când eram mică, râdeau toţi de mine la şcoală şi spuneau că sunt bătută în cap, că nu pot învăţa nimic. Uite că poţi deveni în ziua de azi cineva şi aşa! Eu plătesc, dar le arăt tuturor, că pot fi înaintea celor deştepţi, care au învăţat mult şi nu fac nimic cu asta! Îmi pare rău că nu am fost elevă în epoca actuală. Mami ar fi plătit şi aş fi luat de mică numai zece, nu mai râdea nimeni de mine că sunt proastă. Aş fi râs eu de colegii care învăţau şi care ar fi primit note mai mici ca mine, pentru că nu ar fi dat bani pentru note şi examene, crezându-se deştepţi.   

- Şi foştii noștri colegi ce fac? continuă Alexandru seria întrebărilor.

- Şi ei sunt profesori de matematică în judeţ, răspunse femeia. Elevă cu doi la matematică ìn timpul școlii preda la un colegiu de elită din municipiu. Părinţii ei, foști muncitori la Steagu Roșu, ìși dădeau toată pensia pentru a plăti examenele și concursurile fetei lor. Să o vadă profesoară, pe fata lor, de care toţi ziceau că are intelect scăzut. Acum, ìn societatea actuală, cu banii puteau compensa acest neajuns.

Alexandru se gândi atunci la vecinul său, elev în clasa a noua, la un colegiu din oraş, care venise cu ecuaţiile rezolvate greşit de profesorul său, în clasă. Nu se miră însă. Era un profesor la fel de pregătit, ca foştii săi colegi. „Cred că nu mi-ar plăcea să mai fiu elev sau cadru didactic în această epocă, cu astfel de profesori” , gândi trist Alexandru.

Deschise radioul şi... surpriză! La ştiri era prezentată ca model de profesor Adina, colega cu retard, care nu putea scrie corect, nici literele demonstraţiilor cursurilor de matematică. Ajunsese cadru didactic titular la Colegiul de Informatică al municipiului.

“Deci tatăl, patron la firma de transporturi, i-a cumpărat şi o titularizare, la un Colegiu de elită aproape de casă”, gândi bărbatul.

Pe ușa corpului unor facultăţi tehnice citi un anunţ. Asistenta lui Plutiş, doamna Purcelea reuşi în sfârşit acum, când se dăduse drumul nelimitat la doctorate, să facă şi ea unul. Dar nu în Matematică, aşa cum ar fi trebuit, ci în Mecanică, la ingineri. La universitari însă în epoca actuală, nu contează specializarea absolvită şi nici în ce îţi dai doctoratul. Poate fi şi în Chiromanţie, cum chiar şi l-au dat unii dintre ei ! Numai să fie !

Profesorul Plutiş decedase de mult timp în urma bolii incurabile de care suferea. La fel  şi conferenţiarul Zbenghe, care muri ìn sinea lui, se pare împăcat.

Înainte cu o lună de deces, se întâlni cu Alexandru şi îi spuse cu regret:

- Iartă-mă, te rog, iartă-mă, pentru tot ce ţi-am făcut!

Atunci, Alexandru nu înţelesese mesajul. Se tot gândi, se gândi și până la urmă l-a descifrat. Zbenghe era conştient de tot ce făcuse şi îl mustra conştiinţa, spre deosebire de celelalte cadre universitare din facultate. El era dintre puţinii care predaseră și ìnainte de revoluţie. Nu era dintre cei făcuţi peste noapte universitari. Ĩn conștiinţa lui, ìi părea rău că lui Alexandru şi tuturor celor care cunoşteau matematică, abia le dădea note de trecere iar celor care erau plută şi plăteau examenele, numai note mari...

Ĩn faţa blocului, Alexandru întâlni pe fiul vecinului de apartament.

- Ce faci, Iliuţă la zece dimineaţa ? Acum te-ai trezit ?

- Merg la facultate. Cursurile au ìnceput la opt, dar azi-noapte am fost la club, răspunse cu un aer plictisit băiatul, căscând. Abia m-am trezit și acum, la ora aceasta.

- Ești la facultate ? Dar, ţie, parcă ţie nu-ţi plăcea învăţătura, spuse Alexandru.

- Nici acum nu-mi place, nene, răspunse tânărul.

- Şi atunci, ce cauţi la facultate ? ìntrebă Alexandru mirat.

-Îmi place să fiu student, adică să merg la la chefuri, la petreceri nocturne interminabile,  la beţii, la ìntâlniri cu fetele, la discotecă... distracţie continuă, la maximum !

-Şi cu învăţătura, cu matematica cum stai? continuă Alexandru.

-Aaaa cu matematicaaaa, nu-i nicio problemă ! La curs se ceartă profesorul de ALGAED singur cu tabla. Că noi, nu înţelegem niciunul nimic. Ĩn timpul cursului râdem, ne jucăm, dăm cu ghemotoace de hârtie unul într-altul...  distracţie, nu glumă, că aşa-i în studenţie! Vorba noului şlagăr „Am copiat la bac la mate şi mă aşteaptă distracţia la facultate, viaţă de noapte, viaţă de noapte... / Fericire... fericire...”.

Notă: Aceasta este o povestire. Asemănările cu persoane, locuri, situații cunoscute sunt pur întâmplătoare.
de, să nu ajung şi eu cântec şi poezie... ca ceilalţi”.