PROF. DR. CORNELIA PAUN - SCRIITOARE, JURNALISTA A PRESEI INTERNATIONALE 3

DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL : “Labirintul enigmelor“  

 

Iulian deschise ziarul şi citi plictisit articolele. Unul dintre ele îi captă atenţia. O frumoasă şi renumită cântăreaţă româncă, care performa la Opera din Viena, fusese găsită moartă în baie, cu o pungă de celofan pe faţă. În text, scria că soţul acesteia, nu lucra, dar trăia din banii ei, se distra prin cluburi şi avea numeroase aventuri cu femeile. Rămăsese acum singur cu averea impresonantă a soţiei. „Se consideră că ar fi sinucidere”, scria în continuare în articol.

Andrei, fiul său luă hulpav şi el ziarul. Citi şi el articolul, cu satisfacţie.

......................................................................................................................................   

Iulian, soţia sa Alina şi fiul lor, Andrei, circulau cu viteză pe autostradă spre

München. Tocmai ieşiseră din tunel.

-       Opreşte puţin, spuse Alina, soţia. Trebuie să merg undeva. Am băut de dimineaţă prea multă apă minerală  ceai şi cafea.

- 

Iulian opri autoturismul brusc. Alina coborâ şi se duse pe câmp. Se întoarse după cinci minute. Era în spatele autoturismului şi vroia să-l ocolească. Dorea să ajungă la locul său, de lângă conducătorul autoturismului, din faţă. Deodată, Iulian dădu fulgerător în spate cu maşina. Alina a fost acroşată rapid, fără nicio şansă de supravieţuire. Din spate, tocmai venea un tir gigantic, care călcă trupul aruncat,                 într-o secundă. Şoferul acestuia opri vehiculul speriat, coborâ rapid şi veni la Iulian:

-       Was habe ich gemacht? War jemand auf der Strase? întrebă bărbatul german.

-       Meine.... meine Frau...  îngăimă difuz Iulian.

Poliţia locală apăru cu repeziciune şi după ea, maşina salvării. Alina a fost luată de

brancardieri. Iar Iulian a rămas să explice cele întâmplate.

Andrei, fiul lor, era însă cel mai şocat. Rămase privind fix tot ce se întâmplase.Îşi iubea nespus mama şi nu a înţeles ce s-a întâmplat. Ştia numai că rămăsese fără ea. Plecase cu maşina salvării .

- Trebuie să-ţi revii, Andrei! Fii tare! îi spuse Iulian. 

Apoi îşi sună pe mobil socrul, care ţinea foarte mult la fiica sa. Avea nevoie de bani pentru a aduce cadavrul Alinei în ţară.

-       Sunt Iulian. Am ajuns lângă München, dar am avut un mic accident neprevăzut. Şi Alina a ajuns victimă.

-       Este în spital? Dau oricât să o salvez! spuse bătrânul speriat.

-       Nu a supravieţuit! Este la morgă deja. Şi nu am bani să o aduc în ţară. Trimite-mi te rog prin bancă ceva bani. Costă destul de mult, explică Iulian..

-       Dar băiatul, Andrei, el, ce face? întrebă socrul, şocat de cele întâmplate.

-       Este bine. Nu a păţit nimic, răspunse Iulian.

..............................................................................................................................   

Iulian visa fericit. Ajunsese idolul femeilor cunoscute – al studentelor de la Universitatea unde era lector, al vecinelor sale, al tuturor cunoştinţelor sale feminine. Aşa slab, înalt, neras, cu puţină barbă lăsată, cu figura de om aflat în permanentă suferinţă, după iubirea vieţii sale, Alina, soţia decedată, găsea consolare la orice persoana feminină întâlnită. impresionată că mai există încă, în această epocă, astfel de bărbaţi, care să iubescă cu atâta intensitate o femeie... ca în filmele clasice, vechi, de dragoste...      

În cabinetul său de pictură, intră Andrada. Blondă, cu părul lung, lins, suplă, îmbrăcată în iegări roz, transpareţi, cu un tricou magenta cu modele decupate. Fata îi aruncă o privire languroasă, clipind des din genele sale false, exagerat de lungi şi dese.

- Am venit la laborator, domnu’ profesor! spuse tânăra cu voce melodioasă.

- Trebuie să mergem mai departe cu cunoştinţele. Dar colegele tale unde sunt? spuse bărbatul.

- De unde să ştiu eu? răspunse studenta Eu sunt foarte conştiincioasă de obicei. Vreau să învăţ cât mai multe... de la dumneavoastră, spuse tânăra femeia, accentuând ultimele cuvinte rostite.

Uşa se deschise brusc şi apăru Andrei.

- Bună tată! Am terminat orele mai devreme astăzi! Nu am făcut istorie, ne-a dat drumul profa.

- Dar aşa v-a dat şi săptămâna trecută, spuse Iulian.

- Dar, aşa fac la noi la Colegiu toţi profesorii, că doar e german. Dar este o profesoară foarte severă, completă explicaţia băiatul, că-i absolventă de vestita „DebiluMind&Spirit” University. Trebuie să dea şpagă mare, cine vrea să treacă la ea. Că doar şi ea a procedat la fel să-şi obţină diplomele şi postul de profesoară. Ne-a spus că a făcut împrumuturi la bănci pentru toată viaţa.   

- Aşteaptă-mă, te rog, să termin seminarul, spuse Iulian.

- Nicio problemă, îmi place la tine în laborator. Mai învăţ şi eu câte ceva... despre pictură. Mă pregătesc pentru când voi fi şi eu student aici, spuse băiatul. Dacă voi deveni vreodată... dar tu mi-ai spus că la secţia aceasta, de „Pictură religioasă” este uşor de intrat, chiar dacă nu prea ai talent artistic. Doar şi tu ai absolvit-o uşor.

Se întunecase. Trebuiau să plece împreună. Iulian cu Andrada ieşiseră primii din clădire. Andrei îi urma tăcut..Păşiră cam o sută de metri.

- Aici stau eu, spuse Andrada. Nu urcaţi la mine, în garsonieră? spuse tânăra. Vă rooog, spuse ea cu un glas de nerefuzat. Serviţi o cafea, o prăjitură făcută de mine...

-Dar, sunt cu Andrei, spuse bărbatul încurcat.

- Lasă tată, eu merg singur acasă. Am crescut mare, spuse băiatul.

- Oare e bine? Este periculos la ora aceasta, continuă Iulian nedecis.

- Mergi! Mă descurc sigur! încuviinţă Andrei. Pa, tată. Ne vedem curând acasă.

Iulian privi spre tânără.

- Haideţi, stau la patru. Urcăm scările pe jos. Liftul este defect.

Casa scării degaja un miros închis, neplăcut, de varză murată. Urcară scările pe întuneric.

- Aceasta este locuinţa mea, spuse Andrada, deschizând o uşă inestetică, din PFL, vopsită în alb. Şi se repezi cu braţele în jurul gâtului bărbatului, sărutându-l pătimaş.

...................................................................................................................................

Iulian ajunse târziu acasă.

Andrei îl aştepta nervos.

- Ce-i cu tine, ce s-a întâmplat? îl întrebă bărbatul. Mai bine veneam cu tine.

- Nu-i nimic. Sunt bine! spuse tăios băiatul, în timp ce se spăla pe mânile din care se scurgea necontenit un lichid roşu. Hai la culcare.

.......................................................................................................................................

Era dimineaţă. Iulian deschise postul de radio. Era ora de ştiri.

„Aproape de Universitatea de Arte, într-o garsonieră, a fost găsit trupul unei tinere studente, moartă prin axfisiere în baie, cu o pungă de plastic pe cap”, se auzi vocea prezentatorului. 

Luă ziarul de pe masa din bucătărie şi un articol îi atrăsese atenţia. Un milionar a murit într-un accident nautic. Era cu amanta sa, care a scăpat, ca prin minune, nevătămată. Şi care i-a moştenit imperiul financiar devenind astfel regina cârnaţilor. Omul fusese chelner înainte de revoluţie, dar cu activitate intensă la Securitate. Lucrul acesta l-a ajutat să cumpere aproape gratuit fosta fabrică de mezeluri, socialistă, din oraşul de reşedinţă şi să întreprindă afaceri profitabile, folosind  fostele relaţii ce şi le făcuse printre securişti. De soţie a divorţat şi a ajuns cu una dintre fostele chelneriţe, colege de serviciu, actuala amantă.

Andrei îi ceru şi el ziarul.

- Vreau şi eu să-l citesc! spuse băiatul ochind articolul citit de tatăl său.

De la Piaţa Romană, unde aveau apartamentul, ajungea repede la Universitate. Era vineri şi se apropia weekend-ul.

Pe hol, Iulian se întâlni cu noua asistentă, o brunetă filiformă, mereu cu zâmbetul pe buze.

- Merg cu barca pe Dunăre. Nu veniţi şi dumneavoastă, domnule Ginică?  întrebă tânăra pe frumosul său coleg, mai vârstnic. veşnicul trist - neconsolat după moartea soţiei sale.

Bărbatul se gândi că nu avea niciun program special pentru zilele următoare.

- Trebuie să am grijă de  fiul meu. Ştiţi că sunt văduv, explică Iulian convingător.

„Ce bărbat fidel şi sensibil!” gândi tânăra impresionată de comportamentul profesorului.

- Poate să vină şi el, spuse tânăra. Mergem cu autoturismul până la Călăraşi. De acolo sunt eu. Familia mea are barcă. Vâslim pe Dunăre. Este atât de frumos....

- Bine, dar cu maşina mea, spuse Iulian. La ce oră doriţi să vin să vă iau ?

- Ar fi bine cât mai de dimineaţă. Să avem timp suficient pentru tot programul, răspunse femeia.

La Călăraşi au ajuns repede. Drumul nu a fost prea aglomerat la ora aceea matinală.

- Oprim la ai mei, să luăm barca, cortul – pentru că rămânem pe insulă noaptea - şi încărcăm mâncare din belsug. Mama ne-a pregătit numai bunătăţi. Am vorbit cu tata şi ne-a pregătit tot ce ne trebuie pentru excursie.

- Poftiţi, poftiţi, domnule profesor. Adela ne-a vorbit atât de frumos de dumneavoastră! spuse mama acesteia. Fiica mea vă admiră mult. V-aţi iubit mult soţia şi îi sunteţi încă fidel... aveţi grijă, cu atâta dragoste, de fiul dumneavoastră... Dar serviţi micul dejun - o cafea cu prăjituri... de casă... şi o omletă cu şuncă şi caşcaval. Am cules din grădină cîteva roşii proaspete, castraveţi, ardei, ceapă verde, frunze aromate de busuioc şi v-am făcut o salată regească.

- Nu doresc să vă deranjez prea mult, sunteţi atât de amabilă...  spuse bărbatul.

- Dar nu este niciun deranj. Chiar ne face plăcere. V-am făcut prăjituri delicioase şi pentru drum, spuse femeia bucuroasă.

- Iar eu v-am pregătit barca, cortul şi tot ce aveţi nevoie pentru mica excursie, spuse tatăl Adelei, un bărbat îndesat, cu barbă deasă. Să aveţi grijă. Pericole sunt peste tot!

- Ne descurcăm noi, spuse tânăra. Doar am mers de mică, cu voi pe insulă şi am trecut Dunărea cu barca, de nenumărate ori.

Tatăl Adelei i-a condus aproape de braţul Dunării, unde avea ancorată barca.

- Trebuie să vâsliţi cu toţii, dacă vreţi să aveţi randament. Char şi băiatul poate, spuse bărbatul, în timp ce împingea în Dunăre barca, în care depozitase cele necesare excursiei.

Iulian, Adela şi Andrei au sărit bucuroşi în barcă. Era ceva inedit pentru ei.

Adela luă vâslele şi începu să le manevreze cu putere.

- Aşa se vâsleşte! Uitaţi-vă cu atenţie la mine! le spusew ea.

Femeia era îmbrăcată complet în alb, cu tricou şi pantaloni scurţi. Era foarte bronzată şi pielea ciocolatie i se părea lui Iulian atrăgătoare. Părul lung legat într-o coadă de cal era acoperit de o şapcă cu cozoroc albă.

- E cam greu, spuse Andrei în timp ce încerca să vâslească, fără succes.

- Dacă nu loveşti apa mai cu putere, nu mai ajungem pe insulă, spuse Adela.

Curând ajunseră în mijlocul valurilor liniştite. Peste tot, în jurul lor apă. Pământul se afla la mare depărtare. Nu mai era demult timp vizbil. Nu aveau însă timp să admire peisajul. Trebuiau să vâslească, să înainteze pentru a ajunge la destinaţie.

- Am obosit. Cât mai avem de mers? se plânse Andrei.

- Mai avem destul, răspunse tânăra. Ce te-ai plictisit? Nu-ţi place? Totul este atât de atrăgător, de fascinant!

Vâsliră din inerţie, din ce în ce mai mult. Uscatul nu se mai ivea.

- Parcă ar fi fata Morgana! Mai ajungem vreodată, pe insulă? întrebă Iulian epuizat.

- Imediat! Mai este puţin! îi încurajă Adela. Vâsliţi mai cu putere. Doar sunteţi sportivi!

Când se văzu ceva verde la orizont, Iulian întrebă vesel:

- Acolo, ce este ?

- Aaaa, am ajuns! Este pădurea de pe insulă, spuse veselă femeia.

Cu ochii la oaza de verdeaţă, parcă puterile le reveniseră. Solul nisipos ce mărginea întinderea de apă îşi făcu curând apariţia. Şi imediat, la câţiva metri, era pădurea deasă, cu vegetaţie abundentă, ca în junglă. Părea un loc enigmatic, în care imposibilul părea posibil, în care pădurea şi plaja se întâlneau, unde ziua şi noaptea se atingeau pentru o clipă, soarele şi luna îşi întâlneau privirile pentru o secundă...

Descărcară bagajele şi Adela începu să monteze undiţele.

- Nu ştiu să pescuiesc, spuse Andrei.

- Nu-i nimic. Înveţi acum. Am luat undiţe pentru toţi. Astăzi vom mânca peşte prins de noi.

Femeia adusese şi o plasă mare de pescuit. 

- Vino să mă ajuţi să o montez, spuse ea lui Iulian. Singură nu pot să mă descurc.

După ce o întinse în Dunăre, le arătă celor doi cum să manevreze undiţele.

Stăteau de jumătate de oră, fără să vorbească. Adela le spuse că nu trebuie să sperie peştii.

- Mişcă, mişcă ceva în undiţă, spuse deodată Iulian.

- Trage de ea, îi spuse Adela.

- Uite, s-a prins un peşte mic, spuse bărbatul.

- Este o roşioară! O punem pe grătar şi o mâncăm. Dar să mai prindem câte ceva. Nu ne ajunge peştişorul la toţi trei.

Curând prinse şi Adela un peşte, ceva mai mare. Părea o scrumbie. Apoi unul mai mititel.

- Eu de ce nu prind nimic? se necăji Andrei.

- Ai răbdare, o să vină şi la tine. Stai numai liniştit, nu mai vorbi atat de mult. Şi nu te mai agita. Peştii te simt când eşti nervos, explică Adela.

-Uite, mişcă, mişcă spuse Andrei şi trase de undiţă. Dar ce-i ăsta? Un şarpe! spuse supărat băiatul.

- Este un ţipar! Tot peşte. Este foarte bun, îl linişti Adela. Eşti un pescar grozav, ai reuşit din prima. Bravo! Ne oprim acum, spuse femeia în timp ce mai scoase din Dunăre cu undiţa sa, un peşte mare.

- Acesta ce este? întrebă Andrei curios.

- Nu ştiu cum se numeşte. Dar este bun. Am mai mâncat cu ai mei aşa ceva, răspunse Adela. Facem focul şi pregătim grătarul. Eu pregătesc sosul pentru peşte, din roşii, ardei, piper, busuioc şi ceapă. Să vedeţi ce delicios este! spuse Adela.

Pe Iulian îl lăsă să răsucească peştii pe grătar.

Iar Andrei se juca pe malul Dunării. Arunca pietre în apă şi alerga fericit prin nisip.

- Să nu te depărtezi, să nu păţeşti ceva. Şi nu intra în pădure. Nu ştim ce pericole pot exista în ea! spuse Iulian.

Adela luă ceaunul şi turnă apă şi mălai. Reuşise să facă focul cu ajutorul lui Iulian.

- Să vedeţi ce mămăligă grozavă, o să vă fac! spuse femeia. N-aţi mai mâncat niciodată una atât de bună!

Şi lui Iulian şi Andrei chiar le păru prânzul incredibil de delicios.

- Mă simt de parcă aş fi Robinson Crusoe, exclamă Iulian

- Ce buuun e peştele meu! Dar nu mă pot sătura cu el. Noroc că voi aţi prins peşti mai mari, spuse Andrei Adelei şi tatălui său.

Se însera şi trebuiau să monteze cortul pentru înnoptat. Nu era modern, nici prea sofisticat, aşa că operaţiunile erau destul de simple.

- Dar încăpem toţi în cort? Cum o să dormim? întrebă Iulian.

- Noaptea se face foarte frig pe insulă, spuse femeia. Dormim unul într-altul, îmbrăcaţi, pe saltele. Pe Andrei îl punem la mijloc, să-l protejăm. Deasupra punem pufoaicele de fâş. Am şi geaca mea de piele să ne acoperim.   

......................................................................................................................................

Era dimineaţa şi radioul emitea ştirile zilei: „O tânără şi-a găsit sfârşitul în Dunăre într-un accident nautic neprevăzut.”

Iulian luă jurnalul şi-l citi, ca de obicei cu atenţie. O vedetă talentată si cunoscută a fost găsită în vila sa, moartă. Cauza se crede a fi otrăva ingerată. Era singură în casă. Se consideră a fi sinucidere din depresie. Soţul era cu alta, în acele momente.

- Mi-l dai şi mie, să-l citesc, după ce termini, spuse Andrei, cerând ziarul.

- Desigur, aşteaptă puţin, spuse bărbatul. Trebuie astăzi să vin pe la tine, pe la şcoală. Profesoara ta de germană vrea să vorbesc cu ea. Nu ştiu ce vrea să-mi comunice.

- Ce să-ţi comunice ? Cred că te place tată! îi zburdă ochii când te vede, de parcă sunt nişte licurici în noapte, spuse băiatul.

Iulian nu avea decât două ore de seminar. De la Universitate la Colegiul lui Andrei nu era prea mult drum de făcut. Ajungea într-un sfert de oră.

- Vai domnule Ginică, ce bine că aţi venit! exclamă încântată profesoara. Aveţi un copil grozav. Trebuie însă să se pregătească mai mult. Mă ofer să fac eu ore cu el, acasă la mine, gratuit.

- Doamnă, dar nu trebuie să vă deranjaţi, spuse Iulian politicos.

- Dar nu este niciun deranj pentru mine, când este vorba de dumneavoastră... şi de Andrei, bineânţeles.

Profesoara, între două vârste, era domnişoară. Simpatică, cu părul vopsit negru, pielea foarte albă, fină, dar ridată de vârstă, avea o burtică, nefiind totuşi prea grasă.

- Veniţi să-l aduceţi la mine. Stau pe bulevard, în blocul cu “Mega” din colţ, spuse femeia cu mândrie. Vă aştept mâine, la orele şaisprezece. Nu accept niciun refuz.

Iulian ştia că socrii săi, părinţii Alinei, cunoşteau bine limba germană şi se ocupaseră totdeauna de băiat, ca acesta să înveţe foarte bine limba. Dar nu putea refuza dorinţa profesoarei... doar Andrei depindea de ea la note, şi mai ales la examenele de trecere de la gimnaziu la liceu şi apoi la bacalaureat. Aşa că îl duse pe băiat la meditaţii.

.....................................................................................................................................

Iulian deschise televizorul să asculte ştirile de la prima oră. O profesoară a fost găsită moartă în apartamentul său din Bulevard. Locuia singură şi se presupune că s-a sinucis. Ştirea zilei este însă uciderea unei fete, în plină stradă, cu cuţitul, de către fostul iubit, gelos.

Bărbatul bău cafeaua, îl conduse ca de obicei pe Andrei la Colegiu şi de acolo, rapid ajunse la Universitate. Avea ore multe astăzi. Cu pauze, aşa zisele ferestre, dar termina programul seara.

La orele sale veniseră incredibil de mulţi studenţi. Aproape toţi. Se apropia sfârşitul semestrului. La sfârşitul laboratorului, rămase Irina, o roşcată înaltă, cu ochi albaştri, limpezi.

- Doresc să vă întreb cum trebuie să arate lucrarea pentru notă. Iulian rămase să dea explicaţiile, deşi era târziu.

- Plecăm împreună, este periculos pe străzile acestea, la ora asta, spuse Iulian. Şi ieşiră împreună din clădirea Universităţii. În faţă le apăru Andrei.

- Dar ce cauţi, aici, la ora aceasta? întrebă bărbatul.

- Am venit după tine, răspunse băiatul. Să nu stau singur în casă.

.............................................................................................................................

Iulian se trezi mai târziu decât de obicei. Deschise laptop-ul şi citi ştirile zilei. Se anunţa a fost găsită o tânără înjunghiată pe o străduţă de lângă una dintre clădirile Universităţii de Arte.

La ora prânzului, bărbatul a mers ca de obicei, să-l aştepte pe Andrei, de la Colegiu, să meargă să mânânce la ASE. Acolo a fost profesoară soţia sa, înainte de accident. Ştia că se mănâncă bine şi ieftin. El nu prea ştia să gătească şi nu prea avea de gând să înveţe. Dacă dorea ceva mai deosebit, mergea la masă la mama sa. Sau la una dintre admiratoarele sale, care şi-ar fi etalat cu bucurie talentele gastronomice pentru a-l cuceri. Cum era profesoara de istorie a lui Andrei. Îi invitase duminică la ea, la prânz. Dar acum, de la masa din faţă, o tânără studentă de la ASE - blondă, fiiliformă, cu ochii mari şi priviri pătrunzătoare, îi arunca ocheade voluptoase, dându-şi agale ochii peste cap, închinzând din când ochii parcă pentru a-şi etala genele exagerat de lungi şi dese, ţuguind-şi buzele. Termină rapid prânzul şi apăru la ei la masă, păşind ca pe un podium la o prezentare de modă.

- Sunteţi profesor la noi? întrebă fata, păstrând cu insistenţă contactul cu ochii bărbatului.

- Sunt profesor, dar nu aici, la Arte. Fosta mea soţie a fost lector la ASE, răspunse Iulian cu voce stinsă,

Studenta se emoţionă mai puternic. Reacţia bărbatului îi depăşise aşteptările.

- La Arte, ce frumos! spuse tânăra visător. Sunteţi deci artist ! Şi eu aş fi dorit să merg acolo... la design vestimentar. În timpul liber sunt model. O să vă invit la o prezentare de modă şi tânăra le întinse două cartonaşe.

- Este fiul dumneavoastră ? continuă studenta cu întrebările, în timp ce-l studia cu interes. Băiatul avea ceva în el care-i dădea fiori pe şira spinării. Părea un bărbat de peste patruzeci de ani, cam urât, cu părul excesiv, crescut pe faţă printre coşuri mari cu puroi, părul capilar crescut din abundenţă, cu fire aspre, netuns, de un şaten deschis, apoape blond, îndesat şi înalt cât tatăl său, cu care nu semăna fizic deloc. .  

- Da, răspunse scurt Iulian.

- Şi soţia dumneavoastră? continuă şirul întrebărilor fata.

- A murit într-un accident, pe autostradă în Germania. S-a dus să facă pipi şi când  s-a întors a călcat-o un tir, explică ca de obicei, când era întrebat de cineva, Iulian.

Studenta îl studie cu atenţie. I se păru că este cam ciudat cu aceste explicaţii. “Poate s-a şocat de la accidentul produs. Probabil ţinea mult la soţie”, găsi ea explicaţia, după ce se gândi că bărbatul din faţa sa, arată superb. Mult mai bine decât toţi colegii ei de an. Ba chiar decât cei din anii mai mari sau mai mici...

- Ne vedem la prezentarea de modă, săptămâna viitoare. Eu sunt Andra, se recomandă tânăra.

- Ginică Iulian, spuse bărbatul. Vom veni cu siguranţă.

Fata pleca unduindu-se lasciv, în timp ce Iulian o privi până ce silueta acesteia dispăru complet din raza privirii sale.

Terminase de mâncat, când observă pe masa lor, un ziar de ştiri. Iulian îl luă să-l citească,, până termina şi Andrei masa. Ştirea zilei era găsirea unui cadavru, tăiat în bucăţi, al unei tinere femei.

- Dă-mi şi mie să-l citesc, spuse Andrei trăgând din mâna tatălui său ziarul. Şi-l citi cu sete.

Era vineri. Se hotărâseră să se odihnească şi să stea numai pe computer pe reţele de socializare. Iulian avea o mulţime de admiratoare şi trebuia să le răspundă, mai ales că era week-end. Era atractiv şi distractiv în acelaşi timp. Dar crea dependenţă... nu mai reuşea să se dezlipescă de computer odată ce făcuse pasul acesta.

Duminică, Iulian se îmbrăcă elegant, ca de obicei, cu cămaşa sa albă şi blugi. Andrei însă, orice ar fi îmbrăcat, tot ciudat părea cu faţa şi aspectul său de om bătrân. Părea mai în vârstă chiar decât tatăl său.   

Profesoara se gătise şi se aranjase exagerat. Se vedea clar că doreşte să-l impresioneze pe Iulian. Iar cu meniul pregătit se întrecuse pe sine. Iulian şi Andrei  s-au simţit răsfăţaţi cu deliciile culinare oferite de simandicoasa doamnă.

- Am fost din nou cu elevii să-l vizităm pe rege, povesti ea cu mândrie, de parcă ar fi căpătat şi ea în acest mod, ceva din nobleţea regală.

Andrei îşi aminti zâmbind cum au râs toţi colegii când profesoara ţinu un discurs pompos, tremurând în faţa fostului suveran. Pentru ei a fost o distracţie de zile mari, deoarece considerau că un rege era ceva de poveste sau din filele istoriei, care nu avea nimic în comun cu actualitatea.

- Am strâns ajutoare cu elevii pe care le-am distribuit în numele regelui, copiilor săraci din satele vecine, continuă femeia relatarea, încântată. Dar acum vream           să-mi încercaţi tortul. Sunt maestră la cel de ciocolată cu frişcă.

...............................................................................................................................

Ştirile de dimineaţă se auziră din autoturismul din faţa apartamentului, în care radioul era dat la maximum.

“A fost găsită o profesoară între două vârste, în apartamentul său de pe bulevard, tăiată bucăţi. Se pare că ucigaşul intenţiona să o transporte în alt loc, dar nu a mai reuşit” spuse prezentatorul şi continuă:

„În pădurea Ciolpani a fost găsită, o tânără moartă prin strangulare, din care se pare că animalele pădurii reuşiră parţial să se înfrupte. Este considerată a fi sinucidere”.

- Mergem joi la prezentarea de modă, tată întrebă Andrei. Nu am mai văzut aşa ceva. Cred că va fi super!

- Este interesant, îl corectă tatăl său. Mi-ai promis că vei vorbi corect şi frumos.

..................................................................................................................................

Deşi se îmbrăcaseră elegant, Iulian şi Andrei realizară că faţă de cei prezenţi la manifestare, păreau demodaţi. Iulian însă arăta bine, ca de obicei, încât acest lucru putea fi trecut cu vederea.

Pe podium urcară rând pe rând frumuseţi care-ţi luau ochii... lumină... culori, muzica... totul era atât de fascinant, încât părea ireal.

-       Uite-o şi pe Andra! spuse băiatul înmărmurit. Ce frumoasă e tată! Minunată! Parcă ar fi un înger!

 

Iulian şi Andrei ar fi dorit ca să nu se mai termine niciodată spectacolul.

La final, Andra veni la ei.,

- Acum mergem la club să sărbătorim, spuse tânăra, fluturându-şi cu mâna, în joacă, eşarfa roz de la gât. Haideţi!

Iulian nu mai fusese până atunci la un club de noapte. Banii ca profesor universitar îi ajungeau, dar gândea că într-un asemenea local se pot cheltui foarte mulţi bani şi doar cei cu bani nemunciţi şi-ar putea permite să arunce cu banii pentru aşa ceva. Nu o putea refuza însă pe Andra. Şi era şi el curios cum este acolo.

- Dar Andrei? Nu poate rămâne singur, spuse el. El nu are acces acolo.

- Andrei? Nicio problemă! Eu îi cunosc pe băieţii de la intrare. Vin mereu aici. Iar băiatul pare destul de mare ca vârstă. Aşa că nici nu-l va întreba nimeni dacă are optsprezece ani, spuse tânăra.

Iulian nu mai dansase de la moartea soţiei. Acum îşi aducea aminte de studenţie. Iar cu Andra totul părea atât de uşor. Parcă ar fi avut energie nelimitată şi trebuia să o consume imediat. Dansul era o soluţie minunată. Mai greu era pentru Andrei. Cu structura sa, părea un urs, care încerca să se mişte.

...........................................................................................................................

Dimineaţa, Ginică intră în cabinetul catedrei.

- Aţi auzit  spuse o profesoară mai în vârstă. O studentă de la A.S.E. a fost găsită ştrangulată cu o eşarfă roz, la ieşirea dintr-un club din centrul capitalei.

Se lăsă linişte în incăpere.

- Nicio problemă, la noi în Berceni, au găsit o prostituată incendiată. La ştiri spuneau că şi-ar fi dat foc singură, continuă alt profesor.

..........................................................................................................................

Veniseră Rusaliile. Iulian şi Andrei merseră, aşa cum obişnuiau, la biserică. Şi, ca de obicei, Iulian era asaltat de femei, care doreau să-l consoleze după moartea soţiei. Scăpă cu greu, rând pe rând, de fiecare. Clementina, o femeie de vreo patruzeci de ani, cu ochelari cu dioptrii şi părul strâns într-o coadă de cal nu-l lăsă de niciun fel. Veni după Iulian şi-i invită acasă la ea.

- Am nişte prăjituri grozave. O să vă placă cu siguranţă.

Bărbatul şi copilul se supuseră. Intrară în casa femeii.

.............................................................................................................................

Dimineaţa, îi sună la uşa apartamentului, vecina.

-       Aţi auzit Au găsit-o pe Clementina arsă complet. Şi-a dat foc locuinţei. Ce-o fi fost în capul ei? Doar era femeie credincioasă... spuse femeia, continuând repede Iar o polţistă s-a accidentat mortal cu o tiroliană. Vrea şi Ina, fiica mea să se dea cu aşa ceva!

-       Nicio problemă ! Mergem duminică în parcul de distracţii de lângă Bucureşti. Vin şi cu Andrei. Ne distrăm bine. Ne dăm şi noi, spuse Iulian.

-       .................................................................................................................................

Ginică şi Andrei nu mai văzuseră un parc de distracţii până atunci.

- Vrem să ne dăm cu tiroliana! spuseră cele două. Haideţi şi voi!

- Parcă nu mă prea atrage. Şi nu vreau să risc să-l las nici pe Andrei. Mergeţi voi. Noi vă aşteptăm aici, la punctul de plecare.

Fata şi femeia îşi montară echipamentul cu dexteritate. Se vedea că mai veniseră aici, Pentru ele nu era prima dată. Şi părea că aveau chiar experienţă, după cum au pornit şi cum se deplasau cu uşurinţă, de parcă zburau deasupra apei..

Deodată se auzi un ţipăt sfâşietor.

-       S-a rupt cablul! Ne prăbuşim!

  Şi în clipa următoare, Iulian şi Andrei văzură cum cele două căzură, dispărând rapid rapid în valurile apei.

Se dădu alarma şi un echipaj veni la faţa locului. Doi tineri cu structură atletică săriră în apă.

Unul dintre ei apăru cu fata în braţe. Înotă spre mal. Încercă să-i facă respiraţie gură la gură. Fata nu-şi reveni. Încercă din nou. Tânărul continuă manevrele de resuscitare. Dar fără rezultat.

Cel de-al doilea căuta în continuare. Mama fetei nu era de găsit. Dispăruse în mod miraculos în apele adânci.

Un bărbat se apropie de locul unde se afşa Iulian şi Andrei.

- Dar aici a tăiat cineva cablul! spuse omul mirat.

- E accident! Aveam o presinţire sumbră de dimineaţă, îi spuse Iulian. Le-am spus şi femeilor dar nu m-au ascultat. Bine că noi nu ne-am aventurat. Dacă şi poliţista de săptâmâna trecută a păţit-o. .Am auzit la ştiri...

“Chiar şi un cioban a murit în timp ce păzea oile fiind atacat de un roi de albine sălbatice”.

Andrei a ajuns mai devreme la Colegiu. Colegul lui, Manuel, din satul Glina din apropierea Bucureştiului, îi spuse în şoaptă:

- Vino să-ţi arât ce-am adus în ghiozdan Am un roi de albine. L-am găsit în pădure.

- Aruncă-l!  N-ai văzut că a murit un cioban muşcat de albine? spuse Andrei speriat.

- Da’  de unde! Poveşti! Ne putem juca cu ele! răspunse băiatul.  

- Le ducem astăzi profesoarei de pian, când mergem după orele de şcoală, la meditaţii, propuse Andrei. Dau ghiozdanul tatălui meu, să-l ducă în apartamentul profesoarei.

.......................................................................................................................................   

Iulian veni de la Universitate şi ca de obicei, după masă, trecu la laptop. Citi curios ştirile zilei. Dar parcă aceasta ar fi profesoara de pian al lui Andrei, glăsui el mirat privind poza postată. Ieri am văzu- o când l-am dus pe Andrei la ea la meditaţii şi era bine.,Femeia a fost găsită plină de muşcături ale unor insecte. Făcuse şoc profilactic.

Bărbatul petrecea câteva ore să converseze cu admiratoarele sale de pe Internet. Avea tot atât de multe în viaţa virtuală, câte avea şi în viaţa reală. Totuşi una dintre ele îl fascina cu totul. Pozele, imaginile, scrierile erau incredibil de atrăgătoare. Putea să converseze cu ea în engleză, franceză, spaniolă sau germană. Ajunseseră să vorbească chiar amestecat. Şi tot se înţelegeau... atât de bine... „sau aşa mi se pare mie”, gândi Iulian. Conversaţiile cu femeia îi creau o stare de extaz inexplicabilă. Exprimările ei poetice erau îmbibate într-un romantism, care atrăgea chiar un bărbat cu inima de piatră. „Fata asta ştie ce zice, sau mai bine spus, ce scrie”, medită Iulian. Ar fi dialogat cu ea tot timpul, dar nu era posibil. Ajunsese chiar la orele de seminar să-şi ia laptop-ul cu el şi din când în când să-l acceseze, spre a citi sau a primi un mesaj de la misterioasa străină  Andrei devenise chiar gelos pe ea.

- Ce, ai uitat de mama? îi spuse odată el, supărat.

- Cum să uit ? Trebuie însă să rezistăm mai departe, amândoi... răspunse Iulian.

Manuela ajunsese drogul lui de fiecare zi, căci aşa se numea tânăra.

- Trebuie să ne întâlnim! îi spuse el de mai multe ori. Vreau să ne vedem, să ne cunoaştem şi în realitate .

Şi într-o zi se întâmplă minunea. Femeia îi răspunse la mesaj.

„Ne întâlnim în vacanţa de vară la Nisipurile de Aur, în Bulgaria. Verişoara mea a fost acolo de Paşti şi nu s-a mai întors de acolo. Nu mai avem nicio veste de la ea. Trebuie să o caut. Să aflu ce s-a întâmplat cu ea. Ţinea foarte mult la familia sa şi nu ar fi părăsit-o fără să dea vreun semn de viaţă. Şi eu o iubeam mult. Era cea mai apropiată şi de încredere prietenă a mea”.

Din ziua aceea Iulian nu mai avu linişte.

Se gândea numai la întâlnirea cu Manuela. Cum va fi, cum va decurge, unde se vor întâlni. Probabil pe plajă. ”Da””, gândi bărbatul, „”acolo ar fi locul ideal, sub razele arzătoare ale soarelui de vară, lângă valurile ce se sparg în nisipul fin, necontenit, la mal în timp ce nările noastre dilatate, vor inhala miraculoasa esenţa marină”.

..............................................................................................................................

Era 1 octombrie. Şeful de catedră, Domnul Tochitură întrebă pe profesorii din jurul său..

- Care ştie ceva de Ginică? Nu a venit la Universitate. A început anul universitar. Domnule Cucuruz, parcă eraţi prieteni, doar veniţi din acelaşi sat..

- Nu ştiu nimic. Întrebaţi la şcoală la fiu-său. Sau pe Preşedintele „Asociaţiei de Proprietari” a blocului în care locuia.

Secretara catedrei, doamna Păsat, formă telefoanele. La Colegiul unde învăţa fiul lui Ginică nu a aflat nimic. Andrei nu se prezentase la şcolă de când începuse anul.

- Domnule Turturică. Suntem de la Universitate. Nu ştiţi ce este cu domnul Ginică?

Unde este, ce face...

- Nu mai ştiu nimic de el şi de fiu-său de la începutul vacanţei. Nici întreţinerea nu  şi-a plătit-o. Dar la serviciu nu a anunţat nimic?

- Nu, nu ne-a anunţat. Dacă aflaţi ceva, să ne daţi de veste, spuse femeia.

- Frusino, cred că ne mai facem cu un apartament, spuse Turturică nevestei sale. Ginică cu fiu-său nu se mai întorc... mai mult ca sigur. Cel al vecinei de sus l-am rezolvat, că am internat-o la azil şi de acolo nu se mai întoarce niciodată. Iar pe domnul Petrescu, ce bine că l-ai cucerit. Copiii lui sunt în străinătate şi nu se mai revin aici niciodată, că doar nu sunt proşti. Nu le mai trebuia casa bătrânului. L-ai făcut să-ţi dea apartamentul pe numele tău şi apoi i-ai făcut de petrecanie. Nu ştie nimeni ce-i dădeai în mâncare moşului. Toţi au crezut că a făcut infarct de la boală. Pe scara cealaltă am fost isteţi. Le-am pus otravă prin conducta de apă potabilă, că acum nu mai controlează nimeni nimic. Au găsit-o moartă pe fata lui Precupeasca, care a murit anul trecut. Şi nu a ştiut nimeni cauza. Numai al dracului Romanescu nu a consumat, că bea numai apă minerală cumpărată. Acum am aflat însă că se dă şi o lege tocmai bună pentru noi. Vom putea intra şi în casa lui Romanescu, la care nu am reuşit să ne băgăm până acum, oricât am încercat. E isteţ bătrânul! Dar n-o să-i mai meargă mult cu şmecheria. Va fi obligat chiar cu legea să ne deschidă oricând vom vrea să-l vizităm. Ne vom plimba prin apartamentele tuturor ca în casa noastră proprie. Şi vom putea să-i facem şi lui, de petrecanie în sfârşit...

 

 

 

 

 

  Dr. Cornelia Păun Heinzel: „Iubire canibală

 

 

          La ușa apartamentului se auzi soneria. Erau doi miliţieni, cu uniforme albastre - unul     înalt, brunet, cu păr creţ, mai închis la ten și celălalt mai scund, rotofei, cu păr rar, blond.

          Ly deschise ușa și oamenii legi au fost puternic impresionaţi de prezenţa falnică și uriașă a bărbatului negru, din faţa lor, cu ochii sângerii și aliură sălbatică.

-       Suntem plutonierii Ilie Ghidoveţ și Vasile Tocană de la Miliţia Capitalei. Am venit în urma apelului primit din casa dumneavoastră! spuseră bărbaţii, în timp ce prezentau politicoși legitimaţiile de serviciu.

-       Poftiţi, vă rog, le spuse Ly. Eu am sunat.   

Miliţienii au intrat uimiţi de spaţiul, ce le apărea în faţa ochilor, caracterizat printr-un  lux ostentativ, cum nu mai văzuseră până atunci. Nu mai admiraseră la nimeni în casă, mobilier sculptat în lemn masiv, picturi valoroase și sculpturi, multe oglinzi și candelabre, plante exotice ce crescuseră ca în junglă. Trupul alb, perfect, din ghips al zeiţei Venus le atrase atenţia… și capul lui Hefaistos, acoperit abundent de cârlionţi, aflat pe birou.  Au privit apoi șocaţi bucăţile de carne și sângele răspândit prin camera. Ochii li se îndreptară instinctiv către fotografia unei blonde superbe, cu faţa de păpușă, ochii albaștri și ten de porţelan, ce îi privea zâmbind candid, din rama de pe o comodă.

-       Este soţia dumneavoastră, Violeta? ceru lămuriri unul dintre ei.

-       Da! răspunse Ly.

-       Și , acum…acum, unde este? întrebă atunci celălalt.

Ly nu scoase nicio vorbă câteva secunde. Apoi făcu semn cu degetul spre stomac.

Miliţianul mai înalt se albi la faţă. Ĩnţelese mimica bărbatului, care confirmă întocmai cele anunţate la telefon. Era clar acum, că nu a fost o glumă și că cele relatate s-au întâmplat în realitate. Cel scund a început să vomite și s-a îndreptat grăbit spre toaletă. 

 Ly se gândi fără să vrea la ziua când a cunoscut-o pe Violeta. Prima senzaţie pe care a avut-o, a fost că ar mânca-o toată, că ar savura-o ca pe o prăjitură delicioasă, ca pe o portocală parfumată, ca pe o banană africană înmiresmată, ca pe o delicatesă unică, aromată, de pe masa unui rege bogat…

Lunganul se apropie de telefon și întrebă:

-       Ĩmi daţi voie? Pot să sun? Trebuie să-l anunţ pe tovarăşul Comandant.

-       Desigur, răspunse Ly politicos.

-       Tovarăşu’ Ciolan, sunt eu, Ghidoveţ. Confirm cele sesizate. Așa este… cum a relatat persoana cu apelul telefonic.

-       Fă urgent raportul și vino repede la sediu! Trebuie să-mi anunţ superiorii ! Singur nu pot lua decizii, într-un caz de o asemenea anvergură. Doar este vorba de fata ministrului de la noi și băiatul unui conducător african. Ce caz uluitor! se auzi o voce groasă. Nu știu cum trebuie rezolvat...

Miliţianul mai înalt a început să scrie raportul. Mâna ii tremura și cu greu o stăpânea. Se grăbea însă. Nu mai putea să stea prea mult în acest loc. Avea senzaţia că, ar trebui să fugă cât îl ţin picioarele.

-       Mai ai mult de scris? întrebă blondul. Hai, Ilie, mai repede!

-       Imediat, Vasile, mai am puţin! Termin, imediat! răspunse colegul său. Ce, nu mai ai puţină răbdare?

Băbaţii ieșiră șocaţi din apartament.

- Măi, ce frumoasă era tipa! Ce-o fi găsit una ca ea, la ăsta? Avea bani, avea de toate! exclamă Ghidoveţ. Am înţeles că și el e fiu de mare șef de triburi de la ei, de acolo, de pe pământurile Africii. Dar ea nu avea nevoie de bani.  

-       Poate de altceva avea nevoie. Câteodată, de prea mult bine, faci greșeli incredibile! Eu cred că era foarte răsfăţată. A trăit în puf, toată viaţa! Singura fiica a ministrului! Și nu era deloc proastă! Era la facultate! Studentă! răspunse Tocană.  Nu oricine este student la noi, în epoca aceasta! Trebuie să fi inteligent, să ai minte cu adevărat! Copiii proști ai securiștilor nu pun piciorul în Universitate, chiar dacă au pile! Selecţia este foarte severă și corectă.

-       Totuși, cred că putea să-și găsească unul de pe la noi! spuse Ghidoveţ.

-       Ce ești șovin! Nu știi că negrii sunt mai dotaţi și mai virili ca albii? îl mustră Tocană pe colegul său.

-       Ei, dar și românii noștri sunt foarte buni! Nu sunt chiar de lepădat! exclamă Ghidoveţ.

-       Da, dar probabil fata dorea ceva diferit, ceva ieșit din comun! Gândește-te că toată viaţa i-au fost satisfăcute toate poftele! Ca unei prinţese răsfaţate! spuse Vasile. Eu, unul, mă mulţumesc cu orice! Nici la mâncare, nici la femei, nu sunt prea pretenţios! Numai să fie!

-       Mie imi plac blondele frumoase, ca aceasta! Și logodnica mea e drăguţă! Cred că o   să-i spun să se vopsească! I-ar sta bine platinată! spuse Ilie gânditor.

- Nu-i stă rău nici șatenă, cum e! confirmă Vasile. Blondă? Vezi să nu o pierzi! Ţi-o fură altul! Ca vânzătoare, cum are mulţi clienţi, nu se știe niciodată. A mea are pielea mai închisă la culoare. Nu se poate blonzi! Ar arăta ca dracul! Dar îmi place, că e creaţă! Nu trebuie să-și facă părul permanent! Ies mai ieftin așa, cu ea ! Nu mă mai costă coaforul!

………………………………………………………………………….…………………..

Ly iși puse capul intre mâini. Cu socrul său nu putea acum să dea ochii. N-ar fi rezistat tensiunilor. Tatălui său i-a povestit însă totul. Și acesta a rămas bineinţeles, șocat. Totuși, ceva dinăuntrul lui, din inima lui de tată iubitor l-a înţeles. Ca întotdeauna când făcea fiul său o năzdrăvănie. Era doar fiu de căpetenie războinică și i se permite orice! Așa erau legile junglei. Acum, însă, Ly rămase singur, numai el, cu conștiinţa lui.  “Cum o să dorm singur în noaptea aceasta? Fără să-i simt corpul în braţele mele, lipit de al meu, să-i aud respiraţia“, gândi bărbatul. “De când ne-am căsătorit, am dormit totdeauna împreună. Un somn fără Violeta alături, mi se pare de neconceput. În fiecare noapte, adormeam îmbrăţişaţi, după ore de amor sălbatic. Teoria conform căreia contrariile se atrag, se dovedea din plin în cazul nostru. Atracţia existentă între noi era explozivă, ca o furtună în deşert. Aş fi făcut dragoste cu ea neântrerupt. Când ne priveam unul pe altul în ochi, nimic nu mai putea să ne oprească. M-am simţit atras de ea din prima clipa în care am văzut-o. Albul pielii ei delicate, cu miros de bebeluş, părul lung, lins, blond deschis mă atrageau la nebunie. Fiecare silabă rostită de Violeta mi se părea o licoare magică, dulce, care pătrundea în sufletul meu, şi topea inima mea sălbatică. Aş fi dorit să o ascult tot timpul. Timbrul vocii ei, atât de melodios, mă mişca până în adâncul fiinţei mele de războinic bantu”.  Ly se întinse pe pat şi se gândi “ În clipa aceasta, cel mai frumos lucru care mi       s-ar putea întîmpla ar fi să-i aud vocea cristalină, liniştitoare. Toate grijile, spaimele mele   s-ar îndepărta ca printr-o vrajă. Violeta era atât de delicată, de lipsită de apărare încât aveam senzaţia că trebuie să o protejez permanent. Să o apăr de tot ce este rău. Pentru ea aş fi luptat cu oricine, oricând… şi mi-aş fi riscat chiar viaţa proprie. Ce mult îmi plăcea să o ţin în braţe… întrega noapte… parcă pentru a o apăra de vreun duh al întunericului, fermecat de fiinţa ei.  Am iubit-o la nebunie pe Violeta,,, cum nu am mai iubit vreodată o femeie…și o mai iubesc, încă… deși poate nimeni nu ar înţelege asta. Ce voi face fără ea?  De când ne-am cunoscut, nu a existat zi în care să fim despărţiţi. De când ne-am căsătorit, nu a fost noapte în care să nu fim împreună. Numai cu Violeta mă simţeam a fi  întreg. Era pentru mine sufletul pereche, care mi-a fost hărăzit pentru totdeauna. Una ca ea, nu va mai exista în viaţa mea! Şi nici în vieţile viitoare! “. 

Atracţia  irezistibilă pe care a simţit-o când a văzut-o prima dată, atunci la “Balul bobocilor“ de la “Academia de Studii Economice“ era încă vie în inima lui, în sufletul lui, în fiecare părticică din corpul său.

”La mine, la “Politehnică“, nu prea sunt fete. Și acelea, puţine ca număr fug de mine, ca de dracu…ce proaste! Ce, le mănânc? ”, gândi Ly . A.S.E.-ul era însă plin de studente! Care mai de care mai frumoase! Și nu cu fiţe, ca politehnistele!  ”.

Atunci, pe podiumul sălii de festivităţi, când a apărut Violeta și a fost declarată “Miss Boboc ASE“, Li a avut senzaţia că vede un înger din ceruri care a coborât pe pământ, printre muritorii de rând! Nu mai văzuse o fiinţă atât de dulce, de atrăgătoare… 

”Dar oare se va uita la mine vreodata zeiţa aceasta?” se întrebă atunci Ly, visător.

Când Violeta se strecură în ringul de dans, Ly o întâmpină cu atitudinea sa mândră de conducător de triburi sălbatice, ca și cum ar ataca o gazelă din jungla sălbatică… și fetei  i-a plăcut mult abordarea aceasta neobișnuită. De obicei, toţi știau că-i fata ministrului și i se gudurau în jur, ca niște căţeluși speriaţi, să-i satisfacă toate voile…

Bărbatul acesta, însă, era altfel decât cei cunoscuţi de ea. Era sigur pe el, curajos…  și lucirile din privirea lui sălbatică, ca a unui tigru sângeros, aveau în ele ceva fascinant, ceva deosebit…

Fata nu a regretat deloc alegerea sa. Tânărul negru dansa incredibil. Mișcările acestuia, de felină aveau ceva din elasticitatea arcuirilor și a săriturilor unei pantere agile, dar și din fineţea extensiilor delicate ale antilopei hăituite de feline, prin jungla africană, de vreun animal de pradă. Simţi apoi, că Ly avea mâinile calde, ca nisipurile africane, dogorâte de arșita soarelui înfierbântat și le cuprinse pe ale ei, delicate, albe și reci, aşa cum le avea ea de obicei. Avu impresia că şi inima bărbatului african pârjolea totul in jurul său, ca razele solare arzătoare în deşert. ”Cum oare putea iubi omul acesta atât de înfocat ?” se întrebă ea.

-       Este şeful de promoţie din an! îi explică Violetei Ba, prietenul și compatriotul acestuia, cu care venise în România și care-l însoţea de obicei, peste tot unde mergea… mai puţin la cursuri.

Ba era însă copilul unor oameni săraci, din popor. Partidul socialist din ţara sa l-a trimis, la învăţătură, pe cheltuiala statului și el trebuia să se întoarcă în patria sa, cu diplomă universitară și să practice cele invăţate, adică meseria. Era mai mic de înălţime și extrem de slab, ca negrii subnutriţi din ţările africane subdezvoltate, aşa cum erau prezentaţi la diferite televiziuni, la emisiunile de ştiri sau în filmele documentare. Cunoștea foarte puţin limba română și nici la învăţătură nu era prea bun. Nu îl atrăgea deloc. Noroc cu Ly, care îl ajuta întotdeauna. De obicei, lui Ba îi cam plăcea să tragă chiulul de la orele de curs…

La Universitate, când se făcea prezenţa la cursuri și profesorul striga numele Ly, acesta răspundea întotdeauna cu ”Da! ”. Apoi cadrul didactic striga numele lui Ba, care de obicei nu era prezent. Și studenţii, colegii de grupă spuneau în cor ” Ba! ”, pentru a confirma lipsa lui dar și să glumească cu jocul de cuvinte care se forma printr-un astfel de răspuns.

Ly avea aproape doi metri, structură atletică, câteva tatuaje care reprezentau poziţia sa în cadrul colectivităţii ce o conducea, realizate conform tradiţiei sale strămoșești, rămase din cele mai vechi timpuri și la care niciun urmaș nu renunţase până acum. Mai era însă ceva, care te făcea să te gândești. că el este un om special, un conducător, o căpetenie - modul său de comportare, poziţia corpului, felul de abordare…

Și când Ly se duse și cumpără un trandafir roșu, ca sângele și-l oferi Violetei, totul îi păru fetei extrem de romantic… și unic… întrucât gestul contrasta teribil cu figura sa dură, sălbatică…

Amândoi au fost atât de impresionaţi unul de celălalt, încât senzaţia reciprocă a fost de iubire la prima vedere.

Ly era încântat că era în sfârşit apreciat la adevărata sa valoare, de o persoană și nu de oricine! De cea mai minunată fiinţă feminină pe care o văzuse vreodată! O adevărată Marlyn Monroe din Romînia actuală, prezentă în carne și oase, pe care însă o putea vedea faţă în faţă, în realitate, nu într-un film sau vreo fotografie și care părea mult mai dulce, mai apetisantă, decât cea din poze sau pelicule… să o mănânce, din cap până în picioare…

Bărbatul se gândi că trebuie să se poarte cu Violeta cât mai delicat cu putinţă. Era obișnuit ca, studentele de la Politehnică, colegele lui de grupă, și cele de an, dar chiar și cele din anii mai mici, să îl respingă imediat… se speriau întotdeauna de înfăţișarea lui sălbatică. Și se mutau imediat din bancă, dacă se așeza cumva lângă ele. Iar altele, cu care dorea să converseze puţin, nici măcar nu-i răspundeau la întrebări. Se făceau că nu înţeleg ce glăsuiește. Atitudinea și reacţia Violetei l-au încântat pe Ly. Fata nu avea complexe că vorbește cu un negru. Mai ales că, unii oameni aveau multe prejudecăţi legate de acest lucru. Existau două mituri legate de acest subiect. Dacă o femeie avea relaţii cu un negru, era imediat considerată frivolă și devenea etichetată drept ușuratică. Se spunea că, după o relaţie cu un negru, despre care se știa că sunt mai dotaţi din punct de vedere fizic, femeia nu mai ar putea avea relaţii cu un alb, deoarece nu mai putea fi satisfăcută de acesta. Nu se știe cine lansase aceste concluzii. Dar probabil tocmai cele care au fost și au cunoscut această situaţie, au transmis aceste explicaţii, deoarece o persoană din exterior, nu putea cunoaște aceste lucruri atât de intime.

Tatăl lui Ly îi trimitea permanent lădiţe cu fructe exotice din Africa.  Ĩn România, nu se prea găseau în comerţ, decât foarte, foarte rar. Chiar Violeta, ca fiică de ministru, făcea destul de greu rost de asemenea delicatese. Așa că Li consideră că, foarte romantic ar fi să-i ducă fetei niște banane din patria natală, niște nuci de cocos uriașe sau portocale dulci și aromate.

Ĩntâlnirile lor erau cât se poate de romantice. Trăiau amândoi un vis feeric, cu ochii deschiși, o poveste de dragoste unică. Deveniseră dependenţi unul de celălalt... nu mai puteau trăi unul fără celălalt...

Ministrul, tatăl Violetei, deși s-a împotrivit vehement de la început relaţiei dintre tineri, își iubea prea mult fiica și ca urmare i-a organizat o nuntă conform rangului său, cea mai fastuoasă posibilă, în condiţiile regimului socialist.

Nici familia lui Ly nu a fost prea încântată de veste, dar nu se puteau împotrivi hotărârii fiului lor. Decizia era déjà luată și faptele consumate. Se văzuseră în faţa faptului împlinit. Nu se mai putea împotrivi nimeni căsătoriei lor şi unei așa mari iubiri.

………………………………………………………………………………………………

Trebuia să sosească echipa de la criminalistică, să preleveze probele. Nu putea aranja nimic în apartament. Trebuia să păstreze locul faptei intact. Așa i s-a spus. Ly era frânt de oboseală. S-a cufundat în fotoliul de plus, pufos și adormi rapid.

……………………………………………………………………………………………….

Era cu Violeta pe tărâmul Africii, pământul natal și erau împreună atât de fericiţi… nimic care să le umbrească viaţa nu exista în jurul lor…

Soarele care ardea cu pasiune pământul, vegetaţia și vietăţile sălbatice, parcă intensificau iubirea lor unică, dogoritoare.

Violeta era fascinată de peisaj, de natură și nici animalele sălbatice africane nu o speriau deloc. Privea pericolele cu inocenţă, candid, ca pe ceva imposibil. A venit fără frică cu el și cu ceilalţi bărbaţi, la vânătoare. Și nu a speriat-o deloc leul fioros care a venit în apropierea sa, atras irezistibil de mireasma pielii ei delicate. Dacă Ly nu l-ar fi împușcat rapid, femeia ar fi fost victimă sigură a animalului sângeros. Iar șarpele impresionant, care se încolăcea pe trunchiul copacului secular i-a plăcut Violetei atât de mult, încât s-a apropiat inconștient de mult de el, să-l admire. Ĩi părea o apariţie fantastică … dintr-un basm pe care-l citise în copilăria sa…

-       Ai grijă Violeta, pitonul nu e o jucărie! Ești o pradă ușoară pentru el ! Ferește-te și dacă-ţi place, admiră-l de la distanţă! îi atrase atenţia Ly.

-       Dar ce frumos este! Nu mă mai satur să-l privesc! spuse femeia încântată de fascinanta reptilă.

Acolo, în jungla africană, ea părea a zeiţă a pădurii, care înţelegea și iubea miracolul naturii, de parcă ar fi trăit în mijlocul acesteia dintotdeauna. Era zâna arborilor seculari, prinţesa gingaşelor antilopelor și a zebrelor tărcate, regina leilor fioroși și a girafelor gigantice…

Printre tufișuri se auzi un scâncet ciudat și Violeta se îndreptă instinctiv, în acea direcţie. Descoperi surprinsă, printre crengile încolăcite și în frunzele cu margini înţepătoare, un drăgălaș pui de leu.  ”Cea care m-a atacat, era deci leoaica. Ĩși apăra puiul”, gândi ea. Și luă micuţul leu în braţele sale. Din momentul acela, acesta deveni prietenul ei cel mai bun, mai apropiat, din continentul african.

Nopţile africane îi păreau Violetei adevărate feerii ale naturii. Trăia totul ca într-o poveste… părea totul atât de romantic…ea, în braţele lui Ly admirând imensitatea cerului gri-albastru cu reflexe rozulii-sângerânde și ascultând sunetul unic al misterioasei junglei africane, străpuns din când în când de un urlet, care departe de a părea înfiorător, dimpotrivă, se armoniza perfect cu mediul sălbatic al continentului.

Deodată, Ly simţi dogoarea unor flăcări imense, ce spulbera vegetaţia din jur. Animalele fugeau înspăimântate. Focul îi înconjura pe el și pe Violeta.

-       Ai grijă! și se repezi să stingă flăcările ce cuprinseră hainele și părul Violetei.

Ly se trezi speriat. Totul îi părea încă atât de real...flăcările, fumul… focul și frica…  spaima incredibilă…

”Nu sunt în Africa! Dar ar fi fost mai bine dacă rămâneam amândoi acolo…”, gândi bărbatul.

Aici, în România, s-a simţit totdeauna frustat. Pe stradă, în mijloacele de transport era văzut ca o ciudăţenie. Apariţia lui era o raritate. Şi în orice loc de pe pământ, cel mai greu este de luptat cu prejudecăţile. Oamenii se fereau… se mutau de lângă scaunul pe care se așeza lângă ei în metrou sau în tramvai. Fetele de la facultate nu vorbeau cu el. Se fereau ca de ciumă. Nu găsea femei decât dacă plătea. Și el bani avea, din belșug. Doar tatăl său era în ţara natală, printre primii oameni din stat. Problema cea mai spinoasă era că prostituţia în ţară era interzisă și legea se respecta exact cum era scrisă. Fiind socialism, nu existau șomeri, persoane care să vrea să muncească și să nu aibă loc de muncă. Femeile mergeau toate la serviciu, cu excepţia celor întreţinute de soţi şi a pensionarelor. Dacă era găsită o persoană fără lucru, era imediat luată de Miliţie și trimisă la muncă. Așa că, femeile care prestau această activitate erau în număr extrem de mic și o practicau ferite de ochii autorităţilor. Astfel Ly trebuia să plătească foarte mulţi bani pentru așa o prestaţie.

”Româncele sunt frumoase”, gândi Ly. ”Dar Violeta este cea mai minunată dintre ele…sau mai bine spus, era. Ea a fost singura care m-a plăcut și m-a admirat întotdeauna, fără niciun interes, fără a fi atrasă de banii mei, de poziţia mea. Pentru că și ea avea bani destui. Tatăl ei, ca ministru, putea să-i cumpere orice… bineânţeles în limitele pe care le prevedea regimul socialist… care nu permitea nici securiștilor de frunte, un lux ostentativ. indecent”.

”Cel mai frumos revelion din viaţa mea a fost cel petrecut cu Violeta și cu grupul ei de prieteni, la Tușnad”, îşi aminti Ly.

Staţiunea era minunată atât iarna, cât și vara. Avea locuri cu păduri desprinse parcă din basmele fascinante ale lui Andersen, cu peisaje de poveste, încât aveai impresia că dintre copaci îţi poate apărea oricând o zână magică, spiridușul sprinţar al pădurii sau chiar o fioroasă Baba Cloanţa.

”Am fost cazaţi la hotelul cel mai luxos din oraș. Dar și celelalte locaţii erau superbe. Petrecerea de Revelion a fost fantastică. Și meniul mi-a plăcut, deși era imposibil să servesc din tot ce era pe masă - antreurile, grătarul de porc și friptura de curcan, consomé-ul, păstravul la cuptor, cu garniturile aromate corespunzătoare și bineânţeles deliciosul tort de ciocolată cu frișcă, profiterolul, salata de fructe exotice și clătitele cu dulceaţă ”.

Cu grupul Violetei, cu tineri foarte glumeţi s-au distrat și-au dansat nebunește toată noaptea. 

A doua seară, în local s-a organizat un Carnaval ad-hoc. “Pentru că nu aveam haine pregătite pentru așa ceva, eu și Violeta am făcut schimb de haine. Era singura soluţie să putem participa. Atunci i-am lărgit cusăturile de la rochia ei de gală. Aproape  i-am rupt-o. Cred că nici nu a mai purtat-o de atunci. Era mult mai subţirică decât mine”, își aminti Ly. ”Dar ce mult mi-a plăcut concursul de dans! Trebuia să dansăm, ţinând în gură o lingură pe care stătea un ou. Ce distractiv! Oul trebuia să nu cadă pe jos, în timpul dansului, care consta dintr-un mixaj din melodii de diferite ritmuri, de la cel delicat al valsului și al romanticului tango, la cele sălbatice de samba, salsa, fox… am rezistat până aproape de final… ”. 

Zilele cât au fost în staţiune, au dormit numai câteva ore pe noapte. Căci după masa de seară de la restaurant, care se închidea la orele unsprezece, aşa cum permitea regimul socialist, mergeau într-una din camerele de hotel și jucau cărţi toată noaptea. Tot grupul lor fuma, mai puţin Violeta. Ĩncercă și ea, pentru a se conforma cu ceilalţi. Pufăia numai ţigările. Din când în când, Ly și Violeta dispăreau în camera lor.

-       Ce-aţi făcut acolo, șmecherilor? îi întrebau prietenii la întoarcere.

Curând, se obișnuiseră toţi ca, în timpul activităţilor ce le desfășurau în grup, din când în când, perechea de amorezi să dispară cât mai des. Și nici nu mai întreba nimeni de ei. Nici măcar în glumă…

Ĩn zilele următoare au vizitat pădurile și izvoarele staţiunii, în mare parte, sulforoase. Gheaţa transparentă ce învelea frunzele de diferite configuraţii și crengile copacilor oferea ochilor privitorilor un spectacol incredibil, ireal. Izvoarele, cu formaţiunile tip stalactite și stalacmite de apă îngheţată în jur erau fermecătoare. Faptul că nu erau singuri era benefic. Deoarece să te plimbi iarna prin pădure liniștit, nu o poţi face decât într-un grup, dacă nu vrei desigur, să ai parte de întâmplări neplăcute, neprevăzute.

Ĩntr-una din zile a fost organizată o plimbare la lacul din apropierea staţiunii. Drumul prin păduri a fost plăcut, deși era foarte frig. Iar lacul îngheţat avea farmecul lui propriu, deși nu se asemăna deloc cu cele cunoscute, africane, nici ca aspect, nici din punct de vedere al vegetaţiei ce-l străjuia…       

Ly și Violeta s-au căsătorit la sfârșitul lunii aprilie. Ministrul, tatăl fetei a avut grijă ca nunta lor să fie minunată și fastuoasă, în limitele permise de regim. Apoi, tinerii au plecat imediat la mare, în staţiunea Neptun. Dar nu singuri. A venit și grupul Violetei. Era oarecum plăcut cu prietenii. Studenţii nu-i deranjau și cu ei nu se plictiseau deloc, se puteau distra tot timpul.

Atunci, Ly, văzu o altă mare, diferită de cea din patria sa natală. Ĩn mai, nu se putea face baie în ea, temperatura era prea scăzută, dar peisajul marin putea fi admirat în voie. Căci întinderea de apă își exercită atracţia sa irezistibilă, indiferent de locul în care există. Fiecare mare te vrăjește în modul ei propriu, te farmecă în maniera ei unică…

Staţiunea Neptun devenise de 1 mai  o staţiune a studenţilor, un tărâm al tinereţii veșnice. Mulţi dintre ei, dintre cei care erau printre primii la învăţătură, primiseră bilete gratuite de la Uniunea Tineretului Comunist.  De când intrai în oraş, se auzeau acordurile muzicale ale ultimelor șlagăre internaţionale lansate. Și tinerii își mișcau corpurile ritmat, oriunde se aflau, pe străzi, pe plajă, în gară sau localuri…

Ly era primul din an, la Universitatea Politehnică, dar nu a solicitat bilet gratuit. ”Sunt facilităţile pentru săraci”, gândi el. A cumpărat bilete pentru el și Violeta, pe aceeaşi filieră cu cea a grupului ei de prieteni, pentru a-i face pe plac iubitei. Amicii fetei nu prea îl admirau, chiar îl ironizau și glumeau pe seama lui uneori, când nu era de faţă. Iar Ly i-a surprins nu o dată, făcând acest lucru. Îi tolera însă, pentru Violeta. Dorea ca aceasta să fie pe deplin fericită, să nu ducă lipsă de nimic, așa cum totdeauna, în copilărie și adolescenţă ei, tatăl ei, i-a satisfăcut toate dorinţele. Nu vroia ca Violeta să regrete vreodată faptul că s-a căsătorit cu el.

……………………………………………………………………………………………….                                                                 Trecuse un an de la căsătoria lor. Un an minunat, fără probleme! 

Petrecerea la care au fost invitaţi de Paști, a fost însă cea care le-a adus nenorocirea în familie. Ca să nu meargă lumea la Biserică, toate discotecile erau deschise. Funcţionau în această noapte, permanent.

A doua zi de Paști, Ly își aminti că a fost cu grupul de prieteni ai Violetei. Și ea era sufletul petrecerii. Toţi bărbaţii erau atrași de delicateţea și veselia tinerei femei, de frumuseţea ei neobișnuită. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra ei, când dansa, când povestea, când zâmbea… parcă doreau cu toţii, a lor să fie! Și lucrul acesta îl îngrijora pe Ly! Cu toate că știa că, Violeta nu s-ar fi uitat la alt bărbat decât la el. Numai pe el îl iubea. Avea deplină încredere în ea. Și totuși, privirile acelea cu tupeu, îl înnebuneau… parcă toţi ar fi dorit femeia lui. La el, în Africa, nu s-ar fi întâmplat așa ceva… dar aici, în Europa…

Oboseala cu dansul neîntrerupt din discoteci, din noaptea de Paști, ritmurile asurzitoare și petrecerea finală, i-au fost fatale… Simţi, deodată că nu mai este el, Ly cel actual, era complet altul, unul dintr-o altă viaţă, anterioară, din misterioasa junglă africană, în care el era un sălbatic neânfricat al tribului său de războinici, cu obiceiurile şi ritualurile specifice moştenite cu sfinţenie, din moşi-strămoşi... Parcă ar fi băut o licoare aducătoare de nebunie. Și toate frustrările sale, le-a revărsat atunci pe biata Violeta, cum au ajuns în apartamentul lor din Piaţa Romană. A luat-o în braţe aprig, a sărutat-o patimaș și buzele        i-au ajuns pe sânii ei, înmiresmaţi, rotunzi ca niște grepfruit-uri rosé. Și atunci mușcă din ei cu putere, cu dinţii săi puternici, ascuţiţi și extrem de albi. Femeia ţipă de durere. Instinctual, pentru a o potoli, o mușcă de gât, de vena jugulară. Acesta a fost doar începutul. Petrecerea la care a fost prezent, trezise în el sălbaticul, imposibil de oprit. Nu se mai putea controla. Parcă nu ar fi fost el, Ly cel din prezent. Părea că ar fi unul din altă viaţă, din alt timp, o epocă în care ceea ce făcea el acum, părea cu totul și cu totul normal. Simţea că o mai făcuse și de alte dăţi, chiar dacă nu mai înfulecase carne atât de dulce și albă…  nu era pentru el, prima dată când savura așa ceva. Parfumul cărnii si aroma sângelui l-au făcut să acţioneze ca un leu înfometat, ce se arunca vijelios asupra prăzii… ca un animal sângeros, care nu mai avea în el nimic uman…  

Realiză ce făcuse, abia după ce era prea târziu. Parcă se trezise dintr-un coşmar. ” Nu am fost eu cel care am făcut aşa ceva”, gândi Ly. ” Violeta era totul pentru mine, era femeia vieţii mele, nu puteam să-i fac vreodată ceva rău. Și, totuşi, ce s-a întâmplat, cu mine? ”.    

O iubea la nebunie şi ea era atât de îndrăgostită de el. Doar a luptat cu toţi pentru el. Cu severul său tată, ministrul, cu mama sa, cu agenţii de la Securitate, care nu au văzut cu ochi buni aceasta uniune… cu răutăţile colegelor ei, invidioase… cu glumele prietenilor. Și el, cum a răsplătit-o… a pedepsit-o pentru decizia luată. Ea, Violeta și-a plătit iubirea pentru el, cu sângele său…

Primul care a aflat ce a făcut Ly, a fost tatăl său, pe care l-a sunat imediat.

-       Eu ţi-am spus că nu o să iasă bine. Ţi-am zis să–ţi iei o soţie de la noi, o negresă de-a noastră, așa cum fac și au făcut, toţi din familia noastră. Lasă că te scap eu de năpastă. Te aștept curând în ţară. Pleacă cât mai repede de acolo. Tatăl Violetei ţine la ea foarte mult și este în stare să facă moarte de om pentru ea. Cum aș face și eu pentru tine, dacă ai păţi ceva rău, spuse bărbatul.

-       Aştept decizia autorităţilor. Nu pot pleca acum, pur și simplu, spuse Ly.

      Și dădu telefon la Miliţie să anunţe cele întâmplate.

      La început, miliţianul care a ascultat convorbirea, nu i-a venit să creadă urechilor cele auzite. A crezut că este o glumă. Datorită Securităţii, care monitoriza totul, crimele se întâmplau foarte rar și erau aspru pedepsite de lege.

…………………………………………………………………………………..……………….         La ușă se auzi soneria și apoi niște bătăi puternice în ușă.

Ly deschise ușa. Erau doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume sobre și elegante.

-       Suntem de la Securitate, domnii Făcăleţ şi Codeaţă. Vă rugăm să vă faceţi urgent bagajul. Avem sarcina de a vă însoţi până la aeroport. Aici aveţi biletul de avion. Și pașaportul cu viza. Odată urcat în avion, direcţia Africa, plecaţi și nu vă mai întoarceţi aici, niciodată! spuse unul dintre ei. Și astfel, nu veţi avea problem.

Ly avea déjà bagajele pregătite. ”Deci aceasta a fost decizia”, gândi el. ” Nu voi fi închis. Probabil pentru că doresc, să se menţină relaţiile diplomatice fără inconveniente. Din cauza aceasta nici nu s-a dat publicităţii, nu s-a mediatizat cazul…” continuă Ly șirul gândurilor,  ”dar pe Violeta eu am iubit-o, ca pe nimeni alta și cum nu voi mai iubi așa niciodată vreo femeie, în viaţa mea. Voi rămâne totdeauna, cu o profundă durere în suflet, când mă voi gândi la ea. Poate pământul miraculos al Africii, oamenii ei, îmi vor da puterea necesară să merg mai departe, mă vor ajuta să trec peste aceasta amară suferinţă...”.

DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL :  “Destine intersectate“

din  cartea  “ El cartero nunca más llama dos veces “  o “Sueños...sueños...sueños...“ / “Poștașul nu mai sună de două ori“ sau “Visuri… visuri... visuri…“

 

Adolescenții intrară în încăperea de la demisol, plină cu legumele ce trebuiau curățite pentru masa de prânz. Nu au fost atât de norocoși ca ceilalți colegi, care au rămas la servit și preparat mâncarea. Era o cameră întunecoasă și umedă, stranie... razele soarelui pătrundeau cu greu printre ferestrele minuscule, garnisite în colțuri cu mici pânze de păianjen răzlețe. Peste tot, în jur, saci cu cartofi, morcovi, ceapă, câteva ligheane și cuțite pentru curățit legume.

Vechimea clădirii, creea o atmosferă stranie. Misterele ascunse între zidurile sale, sensibilizau persoanele ce pătrundeau în interiorul lor, de parcă ar fi dorit să fie descoperite și cunoscute de acestea. Poate într-un alt timp, într-o altă epocă acesta era un loc special, în care secretele tuturor erau dezvăluite în totalitate. Spațiul atingea instantaneu coardele sensibile ale oricărei ființe omenești care-l pătrundea...  în fiecare suflet prezent, înmugurea o stare unică, magică, care îmbia inexplicabil la confesiune. Și parcă, între toți cei prezenți se înfiripa o legătură tainică ...

-       Ce ghinion, că personalul de la bucătărie nu a reușit să sosească în tabără. Datorită accidentului de pe autostradă și furtunii trebuie să ne gătim singuri prânzul, spuse o fată, scundă și slăbuță. Suntem izolaţi aici şi trebuie să ne descurcăm. Dar este greu pentru noi să facem așa ceva! Doamne, ce vijelie înspăimântătoare a fost azi noapte! Aţi văzut? A fost grindină! Cădeau bucăţi de gheaţă cât oul de prepeliţă! Ce fulgere imense, sclipitoare despicau cerul întunecat! Ziceai că vine sfârşitul lumii! Chiar şi râul din apropiere a ieşit din matcă. Iar dimineaţa nu s-a mai auzit concertul păsărelelor din crâng, pe care-l ascultam zilnic. Furia vântului a scos copacii din pământ cu rădăcini. Şi le-a rupt crengile. Am văzut tot ce s-a întâmplat de la balconul vilei...  

-       Domnule profesor, dar ce a fost în acest loc? Pare atât de straniu, atât de misterios... am senzaţia că nu suntem numai noi în încăpere... că nu existăm numai noi aici, singuri... şopti un băiat înalt, brunet şi subţirel.

Profesorul, un bătrânel înalt, cu figură comică, simpatic, cu părul și mustățile albe afișă un zâmbet ironic, pe fața sa lungă și roșie şi explică:

-          Aici a fost un cămin de copii. Ĩntr-un bombardament, din timpul războiului, o bombă a căzut pe clădire. Copiii se adăpostiseră la subsol. Nu a rămas niciunul în viaţă...

-          Ce tragedie! exclamă cu tristeţe o adolescentă blonduţă şi delicată.

-          Mai bine uitaţi cu toţi de tristeţe! Cine este ghinionistul care taie ceapa? întrebă râzând un băiat brunet, cu un ciuf ondulat în faţă şi ras chel de-o parte şi de alta a capului, ultima modă de tunsură la adolescenți.

-          Tu, cu frizura ta de pudel! Tragem la sorți! răspunse altul, blonduț, înalt, cu părul dat cu gel, în forma unor țepi lungi, drepți, parcă apretați. Nimeni nu are asemenea plăcere.

-          Și tu cu coafura ta, tip mochetă! Bine! Facem biletele! Iar restul curățăm cartofii, răspunse brunetul.

Mariei, o fetiță grăsuță și drăguță, îi picase biletul cu ceapa. Ghinion... pentru ea...

-          Ai de curățat un kilogram! Ce o să mai plângi! spuse râzând Fernando, băiatul brunet cu frizura modernă. Fără să vrei!

-          Ceilalți treceți în jurul ligheanelor, la cartofi și morcovi! exclamă o adolescentă înaltă și brunetă, autoritară, Adina. Să terminăm repede!

Copiii se aranjară repede în jurul sacilor cu cartofi, pe scăunele de lemn. Și începură să îi curețe încet, rând pe rând.

-          Și acum, să nu ne plictisim, fiecare să-și spună povestea! Cine începe primul? întrebă Fernando.

-          Tu! Chiar tu, că ai fost cu ideea! spuse tare o adolescentă blondă, filiformă, Lorena.

-          Ok! Dacă așa vreți. Eu am dus-o foarte bine în copilărie. Mama, tata, surorile mele mă iubeau și eram cu toții fericiți. La școală aveam o învățătoare minunată și îmi plăcea să învăț. Eram printre primii în clasă. Mergeam în tabere și excursii, la toate activitățile extrașcolare! Făceam sport și cântam la chitară. Dar veni și ziua nenorocirii mele. Clipa în care toată viața mea s-a întors pe dos pentru totdeauna! La ora două, când s-a întors tatăl meu de la serviciu, a găsit un bilet pe masa din sufragerie. L–a citit și a făcut infarct instantaneu. L-au luat imediat cu salvarea. A murit la spital în următoarele ore. Din ziua aceea nu l-am mai văzut ...

-          Și pe bilet ce scria? întrebă Serena, o fetiță blonduță, mică de înălțime, curioasă.

-          Mama lăsase un bilet de adio. Pleca la muncă în Spania. Doar surorile mele mai mari știau acest lucru. Dar nu au spus la nimeni, pentru că mama le lăsase niște bani la plecare. Eu și fratele meu mai mic, am fost luați imediat de “Protecția copilului” și duși la „Centru”. Atunci eu am făcut o criză nervoasă puternică și am stat câteva luni în spital. Nu puteam să-mi revin! Nu credeam că este adevărat ce mi se întâmplase! Aveam senzația că este un coșmar, unul din care trebuie să mă trezesc şi totul o să fie ca mai înainte. Acum trăiesc numai din amintirile mele... sunt totul pentru mine. Numai în ele mai îmi găsesc liniștea și fericirea de care am nevoie...

-          Și la “Centru”, cum e? întrebă un băiat cu părul făcut țepi, cu gel, Leonardo.

- Îți dai seama că nu este ca acasă, cu mama, tata, surorile și frații mei. Oamenii străini nu pot fi ca ei! Nici nu le pasă de mine! Vor numai să ia bani pe mine! Parcă am trecut din Rai direct în Iad. Niciodată nu voi mai fi fericit! spuse băiatul cu necaz. Acasă aș fi fost mulțumit și numai cu pâine goală. Doar să fiu cu familia mea!

- Dar te-am văzut pe stradă, de mână şi... de gât, cu pedagoaga de la Centru, completă Leonardo. Mergeaţi la biserică. Este femeie de treizeci şi cinci-patruzeci de ani!

- Ce treabă ai tu cu asta? îl repezi Viorel, un băiat bruneţel. Şi eu mă iubesc cu pedagoaga. Mă căsătoresc cu ea, când devin major. Atunci când eşti îndrăgostit de cineva, în ziua de azi, nu mai contează nici vârsta, nici sexul şi nici măcar tipul de fiinţă. Iubirea e mai presus de toate. Ce te interesează pe tine ce fac alţii. Aşa e acum! Fiecare se descurcă cum poate.

-          Acum, spune tu, Violeta, povestea vieții tale. Doar ești cea mai inteligentă și mai frumoasă dintre toate fetele din clasă. Așa spun toți profesorii, continuă băiatul.

-          Viața mea a fost o tragedie, chiar de la început. Tatăl meu a murit la vârsta de treizeci și cinci de ani, otrăvit. L-au găsit la autopsie, cu esofagul și mațele arse complet.

-          Și mama ta? întrebă Leonardo.

-          Mama a fost călcată de tren. A făcut depresie după tata, a băut și s-a aruncat în fața acceleratului. Pe mine, spuse frumoasa adolescentă, subțirică, cu trăsături delicate, cu ochii negrii scânteietori și gene lungi, răsucite, m-au înfiat niște oameni. Dar și-au bătut joc de mine în ultimul hal! Se distrau pe seama mea. Le plăcea chiar să mă ardă cu țigara! Am fugit însă de la ei! În stradă! Mie nu mi-e frică, să stau în boscheți! M-am obișnuit de mică, cu greul. Trebuie să lupt pentru viața mea!

-          Așa este, cu oamenii străini nu ți-e bine! confirmă un băiat șaten, bondoc, Marius. Adrian este crescut de părinți cu bani mulți, dar mai bătrâni, au peste șaizeci de ani. Aparent, totul pare bine. Are bani și își cumpără tot ce vrea. Dar ceva se întâmplă ce el. Cu noi nu prea vorbește. Nu are niciun prieten. Este nervos, la ore nu poate sta locului. Este violent și lovește tot timpul pe cei din jur, fără motiv. Voi, n-ați observat acest lucru?

-          Da, și pe mine m-a bătut! spuse Cerasela, o fată blondă și gingașă.

-          Mai bine să-și continue Violeta povestirea! Cum este la “Centru”? De ce absentezi atât de mult de la școală? Pierzi mult! Mai ales că ție îți merge mintea, remarcă Marius.

-          Nu mă duc pedagogii. Îi duc pe cei mici la școală, iar la mine nu mai ajung. Eu stau într-un apartament, dat de ei. Iar singură, nu mă lasă să vin, continuă fata.

-          Păcat! A spus profa de română că ești deșteaptă! spuse un băiat roșcovan. Tu ești cea care pierzi!

-          Dacă tata era om, eram bine acum... continuă adolescenta cu durere în glas. Aveam de toate! Străbunica ne-a lăsat un apartament de patru camere și ea s-a retras într-o garsonieră. Dar bunica a fost forțată de bunicul, să vândă apartamentul. Și toți banii obținuți din vânzarea lui, i-a cheltuit. Bunicul era tată vitreg pentru tatăl meu. Se purta violent cu el. Îi vorbea urât, îl bătea și-l alunga din casă. Și cu bunica se comporta rău. Îi reproșa permanent că are un fiu. Și atunci, ca bunica să nu mai sufere, tatăl meu s-a sacrificat pentru ea și a plecat pe străzi, singur. Așa a crescut! Acolo, de supărare, a început să bea, a învățat să se drogheze. Și-a distrus viața! Era un bărbat frumos, blond cu ochii albaștri... frățiorii mei, mai mici îi seamănă perfect. Dar nu mai știu nimic de ei și nu cred că voi mai afla vreodată. Au fost înfiați, imediat după moartea mamei: doi în străinătate, unul în Europa, celălalt în Statele Unite. Al treilea este undeva într-un sătuc din România. Am putea afla unde anume, dacă am merge la o emisiune de televiziune. Bunica însă nu vrea să se intereseze, să afle ce s-a întâmplat cu ei. Spune că nu vrea să știe lumea, să nu se facă de râs în cartier, că a dat copiii la străini. Cu noul soț, ea a mai făcut doi copii, două fete - una de douăzeci de ani și alta de douăzeci și cinci. Au și ele copii, la rândul lor. Bunicul vitreg însă a murit, în urmă cu un an și bunica poate acum să se ocupe puțin și de mine. Că el era cel care nu o lăsa. Mi-a promis că mă ia la ea, în casă. Cât mai trăiește. Dar dacă moare, vin fetele ei, mă dau afară și ajung din nou pe străzi. Totuși, mie nu mi-e frică! Știu să lupt pentru viață! spuse frumoasa fată, hotărâtă.

-          Dacă ți-ar lăsa ție apartamentul ... glăsui un adolescent, Andrei.

-          Nu se poate! Au dreptul și fiicele ei la el. Bunica are însă mustrări de conștiință, pentru ce s-a întâmplat cu tatăl meu. Acum, la bătrânețe vrea să-și spele păcatele și să mă ajute... deşi este cam târziu! continuă fata, cu tristețe în glas.

Se făcu liniște. Timp de câteva minute, nu se mai auzi decât fășâitul sec al cuțitelor ascuțite,  ce sfredeleau cojile corpurilor de diferite dimensiuni și rotunjimi ale cartofilor.

-          Cine continuă? sparse tăcerea Fernando. Eu v-am spus tragedia vieții mele!

-          Eu nu vreau, să vă povestesc nimic! țipă violent, o fată cu pielea închisă la culoare, cu sprâncene stufoase, împreunate şi o mustăcioară fină deasupra buzelor. Eu am părinți, dar am fugit de acasă! E mai bine la „Centru”! Acolo am de toate! Îmi dau de mâncare! Și primesc cadouri de sărbători – mâncare, îmbrăcăminte, orice îmi doresc. Ne pun pe toți să scriem, pe hârtie, ce vrem și ne dăruiesc tot ce-am enumerat! şi-l trase pe Fernando peste ea, care se așezase comod, ca într-un fotoliu pufos, cu capul în brațele fetei şi cu corpul sprijinit pe picioarele acesteia.

-          Dar, de ce să nu ne povestești? Toți am făcut-o! se înfurie Leonardo.

-          Nu vreau! Nu doresc și gata! Vrei să te bat ca pe Anda? Am bătut-o de-am spart-o! Am tras-o de păr și am lovit-o! Am învinețit-o. Ai văzut cum arată? se răsti fata. Şi apoi, mie îmi e mai bine decât cei din clasa vecină, cu părinţi, dar care mânâncă o dată la două-trei zile. Părinţii lor nu au serviciu şi niciun alt ajutor. Trăiesc de azi pe mâine. Se mai descurcă doar cei care au măcar unul dintre părinţi pensionar sau  şomer sau decedat - că primesc atunci pensie de urmaş şi au din ce trăi... mai bine decât dacă părintele ar fi în viaţă şi n-ar avea serviciu!

-          Cred şi eu că cei care lucrează dau ortul popii. Te freacă acum la serviciu şefii, ca pe sclava Isaura. Şi Kunta Kinte o ducea mai bine... am ajuns sclavi pe viaţă cu toţii... fără drept de protest... neregizat, completă Fernando.

În cameră apăru un băiat șaten cu o oală uriașă, Gelu.

-          Lingeți ciocolata rămasă! Noi am preparat-o! Este delicioasă! Ne-am gândit și la voi, ca niște buni colegi!

Vasul uriaș avea interiorul tapetat cu un strat gros de ciocolată, de aproape un centimetru. Copiii începură să scobească cu lingurile, cu plăcere, în conținutul dulce.

-          Uuuuu! Ce bună eeeeeeeee! exclamă încântat Leonardo.

-          Dă-te la o parte! Lasă-mă și pe mine puțin, îi spuse o fată din spatele său.

-          Ce vă tot plângeți atât! Eu nu am decât mamă și este plecată la muncă în Italia, începu discuţia un băiat mai plinuţ. Stau singur acasă și mi-e bine. Mama îmi trimite bani mulți și-mi cumpăr tot ce-mi doresc: șaorma, hamburgheri, fast-food, pizza... și merg când vreau și la păcănele...

-          De aceea ești atât de gras! îi spuse Negruța, o fată cu pielea închisă la culoare, ca o mulatră. Și începu să fredoneze încet, refrenul unei melodii de dragoste.

-          Și ce dacă! Sunt frumos! răspunse adolescentul. Mă plac fetele!

-          Cred că, mai degrabă, iubesc banii tăi! completă fata.

-          Dar nu trebuie să le dau nimic! Vin la mine gratuit! În ziua de azi, găsești câte vrei, disponibile, peste tot. Să fiu sincer, eu, nici nu prea am chef de fete! completă adolescentul. Mie îmi place să mă joc pe computer. M-aş juca tot timpul... dacă ar fi posibil...

-          E mai bine de tine! Mama mea s-a recăsătorit cu un zugrav, care este tot timpul beat. M-a lăsat cu el. Şi acesta cheltuie banii mamei, îşi cumpără tot ce doreşte şi mă bate tot timpul, povesti o adolescentă cu păr scurt şaten şi cu o vânătaie la ochi; Simona. Mie nu îmi dă nici mâncare, nici alte lucruri necesare nu-mi cumpără...

-          Și eu am rămas singură, fără părinți! completă o fată cu părul lung, cu forme rubiconde, grăsuță comparativ cu colegele ei filiforme. Mama a murit și tata este la pușcărie. A furat niște alimente dintr-un magazin, că nu aveam ce mânca. Tata a vrut să lucreze, și-a căutat peste tot, serviciu, dar nu l-a angajat nimeni, deși este harnic și priceput. Și acum stau la bunica. Are ea grijă de mine.

 

-          Mie mi-e rău, am amețeli, spuse încet o fată drăguță, cu codițe, blonde, vorbind peltic. Ieri tati a bătut-o pe mami, rău de tot. Și eu am stat și am tremurat tot timpul. Nu mai am putut merge după aceea. Nu mi-am mai revenit de atunci...

-          Știu cum e, îi spuse cu ton înțelegător altă fată, brunetă, grăsuţă, cu păr creţ, strâns într-o coadă de cal. Ai mei fac la fel, mereu.

-          Păi, n-ați văzut la televizor, la știri, că 80% dintre femei sunt bătute de bărbați? spuse Negruța.

-          Și cele nebătute or fi cele singure, adică restul de 20%, completă Violeta ironic.

-          Eu am pățit-o cu o fată, rău de tot! spuse Claudiu, accentuând ultimele cuvinte. Am mers la o petrecere în vecini. Nu nu am mai fost niciodată cu vreo fată, până atunci. Una mai negricioasă, se tot lipea de mine și mă tot săruta. Pentru mine era ceva nou. Nu m-am mai sărutat cu o fată niciodată. Și când a început să mă mângâie,  m-am pierdut cu totul. După o săptămână, mă trezesc cu lovituri în ușa apartamentului. Mă uit pe vizor și văd o șatră întreagă, cu săbii lungi și ascuțite, ca cele care se vând la noi în piață. Mama deschide ușa și se sperie. „Argentina noastră a fost fată mare. Sau plătiți 10.000 de Euro sau băiatul se logodește cu fata” spune un tuciuriu imens, cu burtă mare şi voce groasă. Și ai mei, cum nu au bani... a trebuit să mă logodesc.

-          Dar cum ai rezolvat, că acum nu mai ești logodit, întrebă Fernando.

-          Ei, acesta-i secretul meu! Nu-l spun la nimeni, explică Claudiu.

-          De aceea a trebuit să schimbi liceul, nu-i așa? accentuă Alina spusele sale, ca o concluzie.

-          Mai bine să vă spun ce am pățit eu cu filmările, spuse o fată cu pielea închisă la culoare, încrezută foc. Mama m-a înscris la cursuri de modelling. Să mă facă vedetă! A plătit mulți bani pe cursuri și mi-a cumpărat multe, multe haine. Să arăt ca un star de cinema! Când s-au finalizat cursurile, organizatorii ne-au chemat, să facă filme cu noi. Mama a luat toaletele luxoase  pregătite şi mergem amândouă în clădirea stabilită. Vine un nene, ne cere buletinele... şi ale mamelor și ale fetelor... şi telefoanele mobile. Le ia și pleacă cu ele. Spune că nu avem nevoie de așa ceva. Apoi ne închide cu cheia, în clădire. Când am văzut, ne-am înspăimântat toate de moarte. Am început să țipăm, să urlăm... noroc că, celelalte femei aveau niște voci, puternice, de puteau dărâma construcția. Atât de mult am zbierat, până ne-au dat drumul. S-au speriat probabil că ne aude cineva. Când ne-au dat drumul, am fugit care-ncotro rupând pământul. Și nu ne mai trebuie modelling la niciuna, câte zile vom avea!

-          Dar tu, cum crezi că ajungi vedetă? Așa simplu? întrebă Eduard obraznic. Eu cunosc un bărbat, vedetă de televiziune care mă ajută, îmi dă bani... spune că mă va face star! completă discuția un adolescent frumușel, cu ochii, negrii, mari și cu frizură modernă, gesticulând ca o femeie. Am învățat să pensez sprâncene, să fardez! Ca un make-up artist!

-          Aaaa! El îți dă bani de parfumuri scumpe și de cosmetice? întrebă Violeta cu voce mieroasă.

-          Dar pe tine ce te interesează? Ia spune, mamele măcar arătau bine? completă seria întrebărilor adolescentul.

-          Cea mai bătrână avea treizeci și cinci de ani. Tu ce crezi, că staruri vroia să ne facă nenea? Dorea să ne vândă! Vii sau moarte! Poate de organe! Și nu mai conta atunci frumusețea! explică adolescenta.

-          Eu am ambii părinți. Nu se bat, dar se ceartă toată ziua. Mama zice că lui tata nu-i mai merge și și-a găsit pe alții, la biserică, mai virili. Tata îi reproșează că umblă și mama mă ia pe mine, să fiu de față între ei și jură pe biblie, că ea este cuminte. Dar eu știu că minte! Tata are și el, pe vecina de deasupra, pe Daniela! O brunetă focoasă cu forme apetisante! E buuuună, bună! Parcă ar fi desprinsă dintr-o revistă cu staruri porno! Și știe de toate! Cu ea, i-a trecut bătrânului meu impotența! Mi-ar plăcea și mie de ea... dar îl preferă pe taică-meu! Chiar că arată bine! Este înalt, brunet și bine făcut. Mama se supără pe el, că-l pârăsc vecinele din bloc. Sunt invidioase pe ea, că are un bărbat atât de frumos! Tata mă ia pe mine, biblia și jură pe ea, că el este bărbat serios, că nu se uită la alte femei. Dar eu știu că nu-i adevărat! Că l-am văzut când merge la Daniela. A girat chiar cu apartamentul nostru, pentru un împrumut bancar al ei. M-a lăsat fără casă, pe mine şi pe mama, pentru ea. Și eu am astfel, acasă, circ zilnic! Nu știu cât mai rezistă ai mei împreună!  

-          Părinții mei chiar sunt serioși, spuse Iliuță. Necazul meu este că mă bateți voi, colegii, că învăț cel mai bine din clasă și că nu vreau să chiulesc de la ore. Eu merg la școală, să învăț! Dar voi? Trebuie să încasez zilnic pumni și palme! Numai în cap îmi dați! O să mă tâmpesc și eu! Voi fi ca voi și nu veți mai avea, de la cine să copiați la teze!

-          Lasă, măăăă, că nu ai numai zece, îi spuse Fernado.

-          Da, că în ziua de azi elevul şi studentul deştept, care învaţă este bătaia de joc a colegilor săi, care nu doresc să înveţe şi nici nu le duce capul la aşa ceva dar şi a profesoarelor care au fost tot astfel de elevi ca voi, pentru care învăţătura este ceva străin, dar s-au făcut cu o diplomă. Aşa cum o să vă faceţi şi voi, chiar dacă sunteţi plută la toate, că sunt acum locuri cu duiumul la Universităţi, pentru toată lumea. De aceea şi cei care ar putea să înveţe ceva, nu o mai fac, în ziua de azi, că nu mai trebuie. Cel care este cel mai slab la învăţătură într-un liceu industrial şi de abia trece clasa, la facultate ajunge student eminent.  La limba română avem pe fosta femeie de serviciu leneşă şi guralivă, de la birou de la mama. A făcut o Religie la o Universitate particulară, situată într-un apartament de lângă mall. S-a dus numai să-și plătească diploma și apoi postul! N-a învățat niciodată, în viața ei ceva, răspunse Iliuță. Nu înţelege nici lucrurile simple, de gândire. Când îmi scrie observații, mănâncă din litere... şi nici să vorbească corect gramatical nu poate. Ce să învăţ eu de la ea? De fapt şi vărul meu, student la “Litere” are unii profesori pentru care cartea este duşman şi au  chiar funcţii la facultate. Secretara de acolo, fostă femeie de serviciu este simultan şi conferenţiar, că şi-a făcut rost de diplome şi de licenţă şi de doctorat, tot lucrând cu cartoanele. Iar altă profesoară, să-şi ţină postul la Universitate, prestează pe site, pe internet, activităţi sexuale. I-am vizionat şi eu postările. Altele funcţionează chiar pe stradă. Le-am văzut cu tata, la colţul străzii, la noi în cartier. La „Matematică” au ajuns astfel profesori, cei care nu înţelegeau niciodată la şcoală problemele elementare de geometrie şi algebră. Mi-a spus vecinul meu, student acolo. Nu le ies rezolvările problemelor pe care le încep la începutul cursului.

-          Şi la mine, la fosta şcoală, cu noua lege dată în învăţământ, tot personalul auxiliar - secretara, administratorul, îngrijitoarele, femeile de serviciu, paznicii au cumul de funcţii şi predau şi ca profesori. Dar tu nici la matematică nu ai zece, îi spuse Leonardo.

-          Pentru că profa nu înţelege rezolvările mele corecte. Era muncitoare în turnătorie  cu tata, pe vremea lui Ceauşescu. Mâinile îi mergeau, dar capul nu prea. Habar nu are matematică! Când s-a desființat Uzina, s-a dus să facă la bătrânețe, facultatea. La cincizeci de ani! La multe sunt locuri libere nelimitat. Nu mai merge nimeni acum, că le faci degeaba. Au ajuns ca privatele. Nu trebuie să știi nimic. Mergi și copiezi. Și eu pot să promovez acolo. I-am ținut anul trecut locul, la examene, în sesiune, lui văru-meu, la facultate, la Construcţii, că el lucrează în străinătate în timpului anului. Mi-a spus să merg cu cursurile și să copiez cu nesimțire. Ce credeţi? Am luat note mai mari ca el! Povesteau colegii lui, că a luat licenţa la ei şi unul care nu ştia nici tabla înmulţirii, dar avea bani. Profesorii universitari în ziua de astăzi, se bucură numai dacă te înscrii la facultate, că au și ei o bucată de pâine. Am auzit că, recent au mers la azilurile de bătrâni și  i-au înscris pe toți, de acolo, fictiv, bineânţeles. Iar fratele meu, când s-a înscris anul acesta la facultate, și-a pus dosarul la zece specializări. L-au înscris la toate, că acum, locuri pentru studenți sunt mai multe decât doritori.

-          Așa este, spuse Alina. La țară la bunici, în Prostovăţu din Vale, din fundul Moldovei, tot cătunul a făcut facultatea. Și barmanița de la bodega din sat, și chelnerițele de la restaurant, chiar paznicul de la “Căminul Cultural” şi nătângul de cioban al satului, Mujdei care acum a fost selectat în programul „Prostul satului” şi i s-a propus chiar un post de conducere la oraş, peste intelectuali. Femeia de serviciu de la “Primărie” a făcut “Dreptul” și avea note mai mari decât colega ei de grupă, care este acum judecătoare la oraș. Iar îngrijitoarea de la dispensar a făcut aceeași facultate ca şi doctorița de la „Cabinetul medical” din sat.

-          Şi mama lui Alin, infirmieră la Spital este studentă la Medicină. Când termină, trece imediat ca medic. Că aşa a făcut şi unchiul meu care a fost brancardier. Dar tu, Liviu, ce-ai pățit, de ce-ai lipsit de acasă? întrebă Negruța curioasă.

-          Eu? Nu am lipsit! răspunse  adolescentul, sărind de pe un picior pe altul.

-          Cum, că a venit mama ta plângând, că nu ai venit trei zile acasă! spuse Alina.

-          Aaaaaa! Am lipsit o săptămână. M-au răpit studentele din cămin! E criză mare de băieți! De băieți virili, ca mine! spuse el mândru. Am dus-o ca-n sânul lui Avram! Am mâncat numai bunătăți! Ce au adus fetele de la țară, de unde sunt ele! Și m-am distrat de minune, povesti Liviu, cu figura sa comică, pus ca întotdeauna pe giumbușlucuri, de parcă toată lumea ar fi fost a lui.

-          Vezi, măi, să nu iei ceva! Ca  Alex, când a fost la „2 Mai” de Paști. Au venit unii și ne-au făcut instruire la liceu, că-i epidemie de Sida în „Complexul studențesc”, îl sfătui Fernando. Ce-i cu buboiul tău de pe obraz, cu puroi.

-          E un coş. Eu am făcut-o treaz. Alex a băut, că nu știa de el. Nu știa, nici cu cine a fost pe plajă. Poate și cu vreo băbătie, urâtă...  râse Liviu. Săracul face şi acum tratament... nu i-a trecut...

-          Dacă ești deștept ca mine, povesti Radu, te faci și cu laptop. M-a chemat vecina de sus, să-i pun becul. Are vreo treizeci şi cinci de ani, dar arată beton. Îi mai repar câte ceva prin casă, că-i singură... şi mi-a făcut cadou un Toshiba, nou, nouț...

O fată, Adriana cu fața plină de coșuri cu puroi, cu iegări roz, împinse pe băiatul care stătea cu capul între picioarele sale, Cosmin.

-   Cum stai cu Irinel, pe care ți l-am prezentat luni? întrebă adolescentul, curios.

- Acum sunt cu Flaviu! spuse Adriana.

- Tu, de ce-i faci cunoștință permanent cu iubiți? întrebă Fernando. Cred că a avut peste o sută, anul acesta.

- E „sora” mea și am grijă de ea. Ĩmi povestește apoi, tot ce face cu ei! spuse Cosmin. O protejez, să nu pățească ca mine. Că m-am șocat de când m-au ars ăia cu ţigara pe fața.

- Ai pățit-o, că te bagi întotdeauna, unde nu trebuie. Şi înţelegi și greșit totul! explică o fată, Negruța şi ȉncepu să fredoneze o melodie, fermecător.

-          Negruțo, dar tu ce-ai pățit cu impresarul? ȉntrebă Fernando, curios. N-ai mai povestit nimic. Tu ai o voce minunată!

-          Am fost la el și n-am rezolvat nimic. M-a chemat când era singur acasă. Lipseau şi copiii lui, și soția, povesti fata. Şi nu a fost bine deloc.

-          Dar unde şi cum l-ai găsit? ȉntrebă Alina.

-          Pe Internet. Am aflat întâi telefonul lui. Cum am intrat în casă, mi-a spus “Drăguţă”! și a început să mă pipăie extaziat și...

-          Şi...  spuseră în cor adolescenţii curioşi aşteptând cu gura căscată relatarea.

-          Şi... nimic. Nu vă mai povestesc nimic. Trebuie să găsesc acum alt impresar. Nu mă las. Chiar dacă Nevastuică mi-a spus ca n-am talent deloc, spuse Negruța. Şi eu chiar m-am îndrăgostit de el...

-          Dar are peste cincizeci de ani, nevastă şi trei copii, completă indignată Alina.

-          Mie mi-a cumpărat tata un studio de înregistrări. Mi-a angajat oameni care să se ocupe de filmările mele - regizor, impresar... și s-a făcut chiar casting pentru a angaja copii ca figuranţi, spuse o brunetă cu părul lung, creţ, cu figura răsfăţată şi nasul în vânt.  Ce epocă magnifică trăim! Ca-n poveşti! O ducem minunat, putem să ne cumpărăm orice ne trece prin cap, să ne facem vacanţele în cele mai exotice şi luxoase locuri de pe pământ, nu ca-n epoca trecută, când nu existau milionari, ca ai mei şi era foarte rău!

-          Da, spuse Fernando, tatăl tău lucrează la Minister și are bani cu nemiluita, se ştie cum. Dar mulţi trăiesc la limita sărăciei, nu au nici ce mânca, nici unde sta. Culmea este că unii dintre ei parcă ar fi bătuţi în cap. Chiar li se pare că sunt fericiţi, dacă se uită toată ziua la televizor la ştiri, la emisiuni şi filme cu tematică sexuală şi găsesc alimente de cumpărat. Aşa ca mulţi dintre pensionari, care trăiesc tot în epoca precedentă. Li se pare totul minunat, că numai cine nu vrea nu are loc de muncă, iar acum au în plus emisiuni, filme sexuale şi mâncare.

-          Aşa sunt ai mei, parcă au creierul spălat. Cred tot ce văd la televizor şi nu poate nimeni să-i convingă de contrariu Sunt paznici la Tribunal. În vară au fost la Băi şi au venit de acolo cu câteo licenţă în Drept şi un împrumut bancar. Că ei cred că este ca pe vremuri, când doar cei care aveau minte făceau o facultate. Mama a trecut imediat ca judecătoare, dar a trebuit să mai facă încă un împrumut la Bancă. Îşi scoate însă ea banii... aşa ne spune. Tata a zis că el nu dă niciun ban şi a rămas tot paznic, povesti un băiat scund, şaten, Mihai. Acum chiar o ducem mult mai bine.

-          Mama mea este directoare la o „Agenţie publică”. Iar eu fac deja prezentări intr-o emisiune de televiziune, spuse Larisa, o fată brunetă, subțirică, cu păr lung, lins. Deja sunt vedetă, că mama a investit în mine enorm! A dat bani la toţi, peste tot!

-          Eu am vrut să câştig bani, singură, spuse Angela o fată cu pielea mai închisă la culoare și vopsită blond platinat. Am numai mamă, care lucrează, dar câștigă foarte puţin. Nu ne ajunge mie şi frăţiorilor mei. În ziar am citit un anunţ. Scria că se plătesc fete de companie pentru străini. Am sunat și eu, și m-au chemat imediat.  M-au trimis imediat cu un italian, mai în vârstă, la masă, la un restaurant de lux.        Mi-a plăcut mult. A fost mâncare din belșug. Am savurat o friptură delicioasă, paste carbonara, am băut şampanie și wisky. Am mâncat chiar și o salată de fructe cu înghețată. După ce am terminat, italianul mă cheamă la el în cameră. Atunci m-am speriat. În anunț scria de companie, nu de altceva...  

-          He, he, heeee spuse Fernando. Ce credeai tu? Cine îți dă ceva, astăzi, degeaba?

Conversaţia se întrerupse brusc. În cameră intră un bărbat de aproximativ treizeci și cinci de ani, înalt și bine făcut.

-          Andreea, am venit după tine, se adresă el unei fete slăbuțe, cu păr blond, lins și ochi albaștri. Eram îngrijorat pentru tine, cu furtuna aceasta incredibilă. Îmi era teamă să nu fi păţit ceva rău. Te aştept în autoturism.

-          Mă bucur că ai venit. Dar nu am terminat încă lucrul aici. Mai așteaptă-mă, te rog, o oră, răspunse ea. Vii şi tu cu noi, apoi, la masă.

-          Bine, mă învârt și eu puțin pe afară și vin mai târziu, spuse bărbatul ieșind din încăpere.

-          Cine este? întrebă curioasă Negruța.

-          Prietenul meu, răspunse fata. Locuiesc la el.

-          Părinții tăi ce spun? întrebă curioasă Violeta. Ai numai șaisprezece ani!

-          Nu am decât mamă. Dar nu-i pasă de mine! Aduce tot timpul bărbați străini în casă. Și ei, când mama nu-i acasă, se iau de mine. I-am spus mamei, dar nu mă crede! Nu am mai suportat. L-am cunoscut pe Adrian, care s-a îndrăgostit de mine, de la prima vedere. I-am povestit situația mea. A fost impresionat de ea. Și mi-a propus să stau cu el, la mama sa. Astfel nu voi mai fi în pericol și nu voi trăi tot timpul cu spaimă.

-          Dar cu mama lui, cum te înțelegi? întrebă Alina.

-          Foarte bine! Îi place de mine. Eu spăl rufe, fac mâncare și curățenie, răspunse fata.

-          Păi, ce ești slujnică? Te-au pus la muncă? întrebă Fernando revoluționar. Te exploatează!

-          Nu! Eu singură m-am gândit că trebuie să ajut cu ceva. Dacă oamenii mă țin în casă, îmi oferă condiții, îmi dau de mâncare, se poartă frumos cu mine ... trebuia să mă revanșez cumva, explică Andreea.

-          Bine că Adrian este un om bun, glăsui încet Maria, o fată slăbuță, șatenă. Să vă spun ce am pățit eu cu Răzvan, roșcatul. Are bani foarte mulți, locuiește într-o vilă mare și luxoasă. Tatăl lui este director la o firmă de IT și stă de dimineață până seara la serviciu. Nu-și vede fiul decât rareori. Când pleacă la serviciu, acesta doarme. Iar când vine, Răzvan e în lumea viselor de mult timp. Mama lui Răzvan, doctoriță pe Salvare, și-a mai luat norme, la încă trei firme medicale, așa că tot timpul nu-i acasă. Numai în vacanțe merg împreună, toată familia. Dar atunci, mi-a povestit Răzvan că tatăl său bea tot timpul cu prietenii și este mai mult beat decât treaz. Iar maică-sa stă cu femeile la bârfe. Așa că el, tot singur rămâne. Își caută câte ceva de făcut. La Moieciu, unde au fost în ultima vacanță, a dorit să repare computerele din pensiunea la care erau cazați, că nu funcționau prea bine. Și le-a stricat pe toate, complet, de nu se mai pot repara în vecii vecilor!

-          Eu am văzut de mult timp, ceva ciudat la băiatul ăsta! Invențiile lui îmi dau fiori! concluzionă o fată șatenă.

-          Ce bine de Răzvan, spuse un adolescent visător. Are bani să-și cumpere, tot ce vrea...

-          Așa m-am gândit și eu, spuse fata. Ai mei nu-și găsesc de muncă și mai am trei frați. Trăim din alocații, de azi pe mâine. M-am gândit că poate Răzvan, dacă mă place, mai îmi dă și mie un bănuț să-mi cumpăr ceva de mâncare. Așa că i-am făcut ochi dulci și el m-a invitat imediat acasă la el. Tot este singur tot timpul și nu are nici cu cine conversa. Vroia să-i acorde cineva puțină atenție. Nu are frați sau surori, nici prieteni. M-am bucurat mult de invitație. Am vizitat vila și am mâncat pe săturate numai delicatese. Parcă eram în Rai. M-am gândit că o să mă tot invite mereu. Răzvan îmi propuse apoi să-mi arate invențiile lui, de care este foarte mândru. Care mai de care, mai ciudate! Cea care-i plăcea cel mai mult lui Răzvan era un aparat electric, de smuls măselele. Experimentase invenția pe un biet câine. Ce o mai fi suferit săracul! Cum o mai fi schelălăit! Dar să vedeți ce-i trece prin cap băiatului. Îmi spune să mă dezbrac. Eu am crezut că vrea numai să mă vadă goală și m-am gândit că dacă-i fac plăcerile, mă va mai chema la el. Și voi mânca bunătăți. Mă dezbrac și el îni spune că vrea să încerce invenția pe mine, într-un loc mai delicat. Îi spun că sunt de acord, numai să nu mă doară. Și el îmi promite acest lucru. Pune aparatul în priză și când mă atinge cu el, simt o durere insuportabilă, că-mi vine să leșin. Am tras un ţipăt înfiorător! Când mi-am revenit din durere, am mers acasă. A trebuit să-i spun mamei, să mă ducă la un ginecolog, să mă trateze. Apoi a vorbit imediat la telefon, cu mama lui Răzvan, care mi-a aranjat urgent programare la un medic, pe care îl cunoștea. Ne-a dat și niște bani, mie și mamei, să nu spunem la nimeni, nimic din ce s-a întâmplat. Mama, săraca s-a bucurat mult. Să le dea și frățiorilor mei ceva de mâncare. M-am ales cu ceva bani, dar eu am rămas șocată pe toată viața. Mi-e frică și acum când un băiat se uită la mine. Iar rănile fizice, arsurile, încă nu s-au cicatrizat. S-ar putea să rămân cu ele toată viața! continuă fata.

-          Vezi că în ziua de azi se poate face operație estetică și acolo! Ieri, prima știre la televizor a fost despre operația de rejuvenare a unei aşa-zise vedete de la noi. Mai bine îşi făcea schimbarea la față, că-i urâtă foc! Eu nu ştiu cine lansează aşa monstruozităţi drept frumuseţi, spuse Negruța intrigată. Unele, cu nasul deformat...

-          Ei, cine? Cine promovează şi proştii proştilor peste tot, răspunse Fernando cu năduf.

-          Doamne, copii, ce vorbiţi voi acum! exclamă bătrânul profesor care intrând, auzi ultimele dialoguri.

-          Domn’ profesor, sunteţi depăşit! În ziua de azi chiar şi copiii de grădiniţă cunosc de toate, din filme şi emisiuni de la televizor, din reviste, replică Fernando. Trebuie să mai învăţaţi câte ceva de la ei.

-          Eee ! spuse cu necaz Alina. Unii mor de foame și alții nu știu ce să facă cu banii!  

-          Acolo la şcoala unde este Răzvan elev, mulţi sunt cu bani, continuă fata. Părinţii lor plătesc încă din clasa întâi o sumă imensă să urmeze colegiul german. Nemţii adevăraţi nici nu sunt primiţi. Nici profesorii ce cunosc germana. Directoarea, mare mafioată a strâns tuciuriile ca profesoare, absolvente de private, care nu cunosc o boabă de germană. Şi părinţii, să scape de copiii lor răsfăţaţi -  care fac numai năzdrăvănii şi ţipă permanent -  îi trimit în vacanţe foarte scumpe. Ştiţi unde? La ferme cu animale, la ţară, unde sunt puşi să lucreze muncă grea, să cureţe grajdurile vacilor şi cocinile porcilor, să adune bălegar, să spele animalele...

-          Şi ce? Sunt proşti să facă aşa ceva? întrebă Fernando nedumerit. Eu, unul, n-aş asculta!

-          Aşa am gândit şi eu, spuse fata. Dar, paradoxal, puştii răsfăţaţi - care nu lucrează nimic acasă, nu învaţă la şcoală pentru că directoarea obligă toţi profesorii să le dea numai zece pe linie, să ia toţi burse de merit, că părinţii lor plătesc bani grei - în tabără, se execută fără nicio împotrivire. Nu ştiu ce metode au cei de acolo. Părinţii lor însă sunt fericiţi şi-şi fac liniştiţi concediile, pe plajele din Grecia, Coasta de Azur, Costa del Sol, fără să se necăjească cu peripeţiile copiilor lor...        

-          Şi eu sunt elev acolo. Dar nu am părinţi. Mă creşte o femeie, pe mine şi pe sora mea. Numai în acte. Noi locuim şi ne creştem singuri, în casa noastră din Voluntari... care nu mai cred că ne aparţine. A devenit a femeii, care ia şi bani pe noi. Ne dă numai banii de bursă, pe care nu ar trebui să-i primim legal, pentru că suntem daţi în îngrijire. Dar la noi e o mafioată de directoare, aşa cum sunt majoritatea în ziua de azi, care a aranjat ca tuciuriile din grupul său mafiot, să primească copii orfani în îngrijire, care au case de la părinţii decedaţi şi astfel primesc degeaba foarte mulţi bani pe ei, fără să lucreze nimic. Dacă vrea cineva să o verifice sau să o schimbe din post, directoarea cu grupul său mafiot imediat îl ameninţă şi îl şantajează. Minte că în colegiu sunt copii de personalităţi, să nu-i controleze nimeni pe profesori şi pe ea ca directoare, că iese mare scandal. În realitate, gură mare fac doar cele din grupul ei, adică femeile fără serviciu dar cu avantaje băneşti.    

-          Dar nu poţi face nimic ? Ce o să faci după ce creşti şi nu mai eşti în îngrijire, să primeşti bani din bursă, dacă nu mai ai casă, întrebă curios Fernando.

-          Nu pot face nimic. Ce vrei, să mă lupt cu morile de vânt ? răspunse adolescentul.     

-          Eu am fost în vara aceasta, cu familia la mare şi ne-am cazat la un hotel de lux, se lăudă Matei. Am plătit mai mult decât în străinătate. Condiţiile erau însă mizerabile iar mâncarea groaznică. Dar nu ai unde face reclamaţii. Organismele abilitate primesc numai bani de la stat. Nu rezolvă nimic. Spune să aduci dovezi. Mama a păţit aşa cu o cremă, pe care a dat un milion de lei iar în recipient era apă. Când a reclamat, i-a răspuns o funcţionară obraznică, că flaconul nu este dovadă, că poate a înlocuit-o ea. Tata a încercat să vorbească la o televiziune dar nimeni nu i-a dat nicio atenţie...

-          Şi eu, după ce îmi voi plăti un post de vedetă, pentru bani mulţi o să spun şi o să fac tot ce mi se comandă, spuse Fernando. Aşa trebuie să faci dacă vrei să ajungi ceva, în ziua de azi. Şi se va spune că sunt foarte talentat...

Un singur adolescent, Andrei, deosebit de frumos, brunet, înalt, cu ochii mari, negri și gene lungi și întoarse, a evitat să-și spună povestea. Pentru că nu ar fi reușit, chiar dacă dorea. Era foarte copilăros şi, deși crescuse, îi plăceau jocurile mecanice. Ar fi dat orice pentru câțiva bănuți, să se joace. Părinții săi, oameni foarte religioși,       l-au învățat să fie bun, corect. Nu i-au spus însă să se ferească de oamenii răi. În apartamentul vecin, se cazase un străin, de aceeași religie cu a lor. Tatăl, era bucuros când fiul său îl vizita din când în când. Băiatul era fericit că primea ceva bănuți pentru jocurile mecanice, atât de dragi lui. L-au costat însă prea scump. Mult prea scump! Străinul a profitat din plin de naivitatea și buna credință a băiatului. “Omul acesta m-a distrus pentru totdeauna”, gândi băiatul, „nu numai psihic, ci și fizic, pentru că mi-a dat o boală fără leac. Părul meu frumos, negru ca pana corbului, des, a căzut fără cea mai mică șansă de revenire. Niciun medic nu m-a putut vindeca. Este secretul meu și tragedia mea... deşi cazul meu a fost prezentat şi la televizor. Sper că nu s-a uitat prea multă lume la ştiri, când s-a dat pe post”. 

-           Am terminat! Mergem la masă! spuse Fernando victorios.   

Adolescenții urcară veseli și gălăgioși spre sala de mese. Atingerea delicată a razelor solare, ce despicau petalele de nuanțe albăstrii ale cerului îi trezise magic pe toți, la viață. Au luat tăvile pentru servit bine spălate, câte un bol cu ciorbă, din care zburau haotic aburii îmbietori, o farfurie cu pârjoale apetisante, pireul de cartofi, din cei curățiți de ei, de dimineață și o prăjitură cu ciocolată, dulce, foarte dulce, ce părea fermecată, căci i-a făcut pentru câteva clipe, pe toți, să fie aşa cum ar fi trebuit, niște adolescenți fericiți...

Dr. Cornelia Păun Heinzel : “Când dragostea se cutremură…” 

Isidor o cunoscu pe Clementina la slujbele religioase. Cu ochelari de vedere şi chelie, cu păr puţin, blond, dispus de o parte şi de cealaltă a capului, cam rar, bărbatul era profesor de religie la o şcoală din capitală. Era dintr-un sat, de lângă Giurgiu. Venise la studii în Bucureşti şi aici se stabilise. Cum trecuse de patruzeci de ani, ar fi dorit să se căsătorească… cu o fată credincioasă, ca şi el. Alte pretenţii nu mai avea acum. Ştia că nu este prea dorit, deşi era un om bun şi cinstit,  puţin cam feminin la trăsături şi comportament, nu prea înstărit, astfel încât să atragă o femeie cu averea sa.

Clementina avea ochelari cu dioptrii, părul negru, lung, lins, nu prea des, strâns într-o coadă de cal, cu un nas mare, lung şi coroiat, pe care trona maiestuos un neg maro-închis, umflat cât un bob de năut, alături de altul mai mic în colţul gurii. Nu părea grasă, la înălţimea ei, deşi prin fusta strâmtă, ieşea la iveală o burtă disgraţioasă. Avea picioarele lungi, puţin strâmbe, încât o minge ar fi trecut fără probleme prin ovalul format de acestea. Dar Isidor o plăcea, chiar foarte mult. Deşi avea peste patruzeci de ani, Clementina nu mai întâlnise un bărbat atât de gentil şi manierat ca Isidor. Faptul că era profesor de religie, pentru ea, femeie credincioasă, părea ceva minunat. “Arătă chiar bine Isidor, comparativ cu ceilalţi bărbaţi din comunitate, mai bădărani, mai neciopliţi, de fel… “ ,  gândea femeia fericită.

Tinerii s-au îndrăgostit rapid unul de altul şi de abia aşteptau să se întâlnească, din nou, la întrunirile religioase.

Într-o noapte cu lună plină, Isidor avu un vis magic, prevestitor. Se ducea, ca de obicei, la rugăciune şi se afla în lăcaşul de cult. În faţă, deodată, îi apăru un om în vârstă, cu barbă albă.

-       Voi doi, de ce nu vă căsătoriţi? îi spuse acesta. Vă potriviţi de minune şi văd că iubirea pluteşte magic, în jurul vostru. Sunteţi suflete pereche! 

Isidor se trezi şi visul său i se părea cât se poate de real. Figura bătrânului parcă îi era alături şi spusele acestuia îi reveneau permanent în minte. Atunci îi încolţi în minte bărbatului ideea căsătoriei. Era un semn ceresc.

Isidor simţea în sufletul său că, singura care-l făcea mulţumit şi împăcat era credinţa. Iar el,   avea atâta dragoste de dăruit. Simţea nevoia să o împărtăşească cu cineva. La şcoală, ca bun profesor nu avea nicio mulţumire, deşi muncea foarte mult şi avea rezultate deosebite cu elevii. Acest lucru nu avea nicio valoare. Apreciaţi erau cei necinstiţi şi leneşii, care nu-şi făceau treaba, adică nici măcar la ore nu veneau. Managerii şcolii, pe aceştia îi considerau cei mai grozavi.  Şefa de catedră - o femeie grasă, cu părul alb, lins, strâns într-o coadă de cal - trebuia de mult timp să se pensioneze, dar nu avea anii de muncă, pentru că înainte de revoluţie vindea seminţe la colţ de stradă şi doar la bătrâneţe obţinuse o diplomă de licenţă, de la o privată. Colega mai tânără, fiind orfană, a crescut la un “Centru de Asistenţă Socială“ care avea aprobare şi de Universitate. Astfel, toţi angajaţii şi foştii elevi ai Centrului deveniseră licenţiaţi.                                    

Isidor îşi aduse aminte de întâmplarea povestită de tânără, recent, în cancelarie, Luase un taxi să nu întârzie la ore şi spuse şoferului că se grăbeşte să ajungă la şcoală. Bărbatul privi mirat tânăra, foarte subţire, înaltă, cu părul, tuns băieţeşte, făcut ţepi, cu gel, platinat şi spuse râzând, gândind că aceasta are cu totul şi cu totul altă profesie : “Doar n-o-ţi fi chiar de  religie !“. Femeia povesti că răspunse repede, cu îngâmfare “Ba chiar de religie sunt! Ce, nu par?“.    

………………………………………………………………………………………………….

Când Isidor a cerut-o de soţie pe Clementina, aceasta nu a stat pe gânduri să-i răspundă. Aştepta de mulţi ani aşa ceva, încât nu credea că o să se mai întâmple vreodată. Iubiţi a avut mulţi, de-a lungul anilor, de când era în clasa a zecea. “Dar nu a fost să fie“, explica femeia, celor care i se părea, că ar aştepta vreo clarificare în acest sens.

Nunta tinerilor avu loc imediat, cu o ceremonie religioasă fastuoasă, potrivită unor tineri credincioşi ca ei.

Atunci, cunoscu Clementina pe profesoare, colegele lui Isidor. Dar ce frumoase erau! Adela, blondă, subţirică, cu ochii albaştri ca marea, de vreo patruzeci de ani dar nu-i dădeai treizeci, Ilinca, care de abia terminase facultatea, cu tenul măsliniu, nici prea slabă, nici prea grasă, era mult mai atrăgătoare decât ea, Elena, filiformă, cu părul vopsit roşu, cu trăsăturile feţei ascuţite, putea concura desigur ca model, doar că nu era foarte înaltă. Atunci, în mintea Clementinei încolţiră germenii geloziei. “Doamne, Isidor e toata ziua printre frumuseţile astea! Îmi va rămâne oare fidel toată viaţa? Cum va rezista căsnicia noastră? Şi mai sunt şi elevele, din ziua de azi, dornice permanent şi la care nu mai contează cum arată bărbatul“.

“Dar mă voi îngriji şi eu mai mult de mine“, continuă şirul gândurilor Clementina.  “Trebuie neapărat să scap de negul uriaş de pe nas. Mi-au spus colegele de serviciu că acum există tratamente naturiste. Îl dau cu licori de plante - de tătăneasă, de limba-mielului, de coada-calului, codiţa-şoricelului, piciorul-cocoşului, moţul-curcanului sau sânziene şi dispare fără urmă. Şi o să fiu astfel frumoasă! Trebuie să merg neapărat la cabinetul medical indicat de Mădălina. Ea  şi-a rezolvat problemele acolo. Ufff ! Dacă mi-aş fi găsit şi eu un mafiot, nu un sărăntoc ca Isidor, mi-ar fi dat bani de operaţie estetică, m-ar fi făcut vedetă de succes, apoi plătea pe unii să scrie în ziare şi reviste articole despre mine, eram în tabloide....“.

Tinerii primiseră la nuntă multe cadouri, dar cel mai de neânţeles era un cadru cu trei bile metalice suspendate, ca pendulul. Isidor studie cu interes sistemul şi nu găsi nicio explicaţie. Clementina citi instrucţiunile de pe cutie şi în afară de legea lui Newton scrisă în mai multe limbi, nu a înţeles nimic. Singurul lucru pe care îl simţea Isidor la citirea mesajului erau fiori reci, căci aşa cum se repeta, părea ameninţător. “Este doar un principiu al mecanicii“ se liniştea el. Şi totuşi ceva din interiorul său îi spunea că ceva nu este în regulă.

………………………………………………………………………………………………….

Bărbat grijuliu, Isidor o aştepta de multe ori pe  Clementina de la serviciu.  Peste drum de sediul instituţiei, era un restaurant de lux şi bărbatul începu plictisit să citească meniul zilei, afişat la intrarea în local: “Ciorbă de năut, coaste de porc, clătite cu ciocolată… “

În câteva minute nu mai era singur. În spatele său se formă o coadă lungă de oameni, care lecturau şi ei cu interes meniul. Isidor îi privi curios şi se îndepărtă de aceştia, mirat că deodată, atât de mulţi deveniseră preocupaţi de restaurant. “Mai bine admir statuile din parc. Mă delectez cu estetica lor. Şi nu prea multe persoane au astfel de plăceri“ gândi omul.    

Dar nu rămase pentru mult timp singur. În jurul său, multă lume se strânsese să privească aceleaşi statui, de parcă atunci le văzuseră pentru prima dată în viaţă, deşi existau în acelaşi loc de mulţi ani.        

“Ce se întâmplă oare, cu oamenii din ziua de azi“, se miră Isidor.  “Imită acţiuni instantaneu, după model, fără să mai judece ce fac. De aceea, cred că nu mă înşel gândind că, dacă mass-media ar dori, ar putea promova şi reuşi să lanseze ca femeie, chiar ca model, tipul Clementina“, medită deodată Isidor. “Ar putea schimba femeia cu faţă şi mandibulă de cal, bot şi buze de maimuţă cu cea cu fizionomie de capră, cu ochelari cu dioptrii, coadă de cal şi negi pe nas. Ce s-ar mai întrece vedetele atunci, să-şi facă operaţii estetice să-şi implanteze aşa ceva, înloc să meargă ca acum, pentru operaţii de strungăreaţă, care e la modă şi dinţi cât mai ieşiţi în afară! Ar putea lansa chiar silueta Auschwitz sau… chiar cea a Clementinei mele“, gândi el.

Clementina îi întrerupse însă seria gândurilor, pentru că ieşi pe poarta instituţiei, radioasă.

- Mergem la mall. Te rog! Vreau să-mi cumpăr nişte pantofi chic.

- Desigur! răspunse Isidor elegant.

 Şi se îndreptară spre clădirea imensă din apropiere.

La intrare, un ţipăt de durere sfâşietor, care cutremură întreg mall-ul, îi opri din mers. Şi în faţă se derulă imaginea scărilor rulante, cu a unei familii, care dăduse drumul căruciorului în care aveau un bebeluş şi acesta făcu un salt, cu boltă, astfel încât copilaşul plonjă cu capul de marginea metalică a scării, prinzându-şi mânuţa în mecanismul rotitor. Părinţii, trecuţi de patruzeci de ani, priviră indiferenţi spectacolul, pe care-l provocaseră din neatenţie. Tatăl, insensibil, cu părul grisonat, scoase mânuţa copilaşului, umplut de sânge, din banda mişcătoare. Ar fi putut opri toată acţiunea, dacă dorea dar nici măcar nu a încercat. 

- Ce părinţi neatenţi, sunt în ziua de astăzi! Nu au grijă de copii! exclamă contrariată Clementina. Şi nici prea tineri nu sunt. Să zici că nu au experienţă! Astăzi, în tramvai, am văzut cum o bătrână, la coborâre, a trecut cu căruciorul, plin cu cumpăraturi peste căruţul în care se afla un bebeluş, luându-i în graba sa şi picioruşul copilaşului, dându-l peste cap. Tânăra mamă însă nici măcar nu observă acest lucru. Visa absentă, cu capul pe fereastră.

Telefonul lui Isidor sună scurt.

- Veniţi mâine la biserică! Ce soţie am avut… directoare şi profesoară, se auzi o voce groasă.

- Este înmormântarea nevestei lui Tudor Spoitorul, administrator la un Colegiu, spuse Isidor.

- Ce bărbat grosolan şi needucat! exclamă Clementina. Oare cum i-a suportat soţia comportamentul. Şi nici prea bine nu arată cu pielea sa tuciurie  şi tonajul pe care-l are… că trebuie să aibe scaun special în autoturism.  Păcat de ea! Femeie credincioasă, dar bârfitoare foc! Nu s-a oprit până în ceasul morţii. Nici după operaţie, când ştia că nu mai are mult de trăit, comentă Clementina. Poate şi din cauza vieţii ei, cu un om ca Spoitorul… bârfa era probabil ca o refulare pentru ea.

- Dumnezeu s-o odihnească. Totuşi este un lucru rău, este păcat să faci aşa ceva. A făcut cu vorbele ei probleme multora, cuvântă paşnic Isidor, în specificul său, religios, gândindu-se că nici ei doi, nu scăpaseră nebârfiţi, de gura femeii. Dumnezeu iartă multe… dar, câteodată, unii chiar îşi merită pedeapsă pentru răutăţile făcute. În viaţă nu trebuie să fii invidios, rău cu nimeni. Şi nici gelos, completă Isidor.

Isidor era un om bun. Nu vorbea de rău, niciodată, despre nimeni. Nu avea ură, invidie sau răutate în suflet niciodată. Era cinstit, nu ar fi înşelat pe nimeni , pentru că aşa era felul său de a fi. Şi niciodată nu s-a gândit că ar putea fi infidel Clementinei. Neliniştile acesteia nu aveau niciun temei. Dar nici ea nu ştia ce bărbat i-a fost dat să aibă. El era foarte mulţumit de felul în care arăta Clementina. Femeia era însă ferm convinsă că ar trebui să-şi schimbe fizicul “Aşa cum se prezintă toată ziua la televizor, în ziare şi reviste”, gândea ea. “Toate îşi fac operaţii estetice. Vedetele îşi fac figură de patruzeci când au patruzeci şi cinci de ani, de treizeci când împlinesc cincizeci şi faţă de adolescentă când se apropie de şaizeci. Dar care nu seamănă deloc cu cea pe care o aveau ele în adolescenţă. Aşa este moda în ziua de astăzi! :Şi cât mai multe aventuri, cu cât mai mulţi! De la vârste cât mai mici! Trebuie să ne conformăm.” concluzionă Clementina. „Orice adolescentă a ajuns mai versată decât mine!”.

…………………………………………………………………………………………………..

Clementina şi Isidor erau împreună, acasă.

- Ce mai fac frumoasele tale colege, Adela şi Ilinca, întrebă înţepată, cu răutate în glas Clementina. Tot singurele, ca de obicei? Nu şi-au găsit pe nimeni să le consoleze ?

 Isidor îşi aminti atunci mesajul din computer pe care-l citise în urmă cu câteva minute. Căci Clementina îşi lăsase deschisă căsuţa de email, din greşeală, atunci când el intrase pe uşa apartamentului.

- Dar colegul tău Daniel, macho-mann-ul instituţiei, ce face? întrebă în acelaşi registru de tonalitate, Isidor.

Nu era gelos pe bărbat, pentru că aşa îi era felul, dar dorea să-i închidă gura Clementinei, cu replicile ei ciudate. “Oare de ce nu avea încredere în el. Nu-i dăduse motiv de îndoială niciodată de când s-au cunoscut. Cum putea să o convingă de fidelitatea lui ?“.

- Ufff ! Ce tocană greţoasă ai putut face! exclamă Isidor, în timp ce gusta cu lingura din farfuria plată de pe masă. Şi are gustul cam ciudat. Ce ai pus in ea?

Clementina se gândi visând cu plăcere la cele ce-i scrisese Daniel deunăzi. Când era necăsătorită, acesta nu-i dădea atenţie. Femeii îi plăcea mult bărbatul. I se părea foarte atrăgător. “Şi ce sexy este! Ca un actor de la Hollywood! Însă de când m-am măritat, s-a schimbat… este foarte, foarte gentil, cu mine … ”

- Dacă nu-ţi place, asta e! Eu am învăţat carte, nu ca altele! Mama nu m-a învăţat să gătesc! De acum încolo, mâncăm de la fast-food, ţipă nervoasă Clementina şi roti prin aer tigaia  Dry cooker cu tocană, aruncând-o cu viteză pe fereastră.

Tigaia se roti prin aer spiralat, ca un elicopter în picaj şi ateriză brusc lângă un tânăr, care tocmai ieşise din blocul vecin. Bărbatul îşi făcu cruce fericit că a scăpat nevătămat. Orice corp venit de sus, cu o asemenea viteză i-ar fi putut provoca un traumatism cranian grav. Tocana sărise în jur, murdărindu-i pantofii şi pantalonii cu conţinutul roşiatic dat de tomate, cu grăsime excesivă.

Clementina deschise radioul, gândindu-se: ”Nu ştiu cât mai rezistăm.Ne certăm tot timpul”.  Se auziră deodată, tare, acordurile unui nou şlăgar, difuzat foarte mult “Mai bine să fim singuri, decât singuri în doi / Cine-s ăştia doi / Că nu suntem noi / Haide s-o terminăm/ De ce mai strigăm/ Că nu găsim deloc ce căutam/ Haide s-o terminăm / Nu vreau nimic de la tine/ …  E tot mai greu / E ploaie mereu / Gata eu plec! Nu mai ţine! / Închide uşa după mine! “ .

Cineva sună la uşă. Isidor se repezi să deschidă imediat.

Era vecinul, un pensionar amabil. Dorea să întrebe ceva.

- Dar, ce este acesta? Aruncaţi-l imediat, spuse bătrânul, privind spre dispozitivul primit cadou de tineri, la cununie. Am primit şi eu aşa ceva la sărbătorirea nunţii de argint, de la un prieten. Am trăit treizeci de ani minunaţi cu soţia. Nu ne-am certat niciodată. Şi din clipa în care am avut pendulul în casă, nu ne-am mai înţeles deloc. Am ajuns chiar la violenţă, noi care eram oameni atât de liniştiţi! O cunoştinţă care  ne-a venit în vizită ne-a spus să aruncăm mecanismul. Şi de atunci totul a revenit la normal. Ne iubim tot ca în vremurile bune.

Bătrânul plecă. Tinerii se gândiră că şi ei se certau permanent.

- Prietenii tăi ne-au adus aşa un cadou. Tu eşti de vină! spuse Clementina nervoasă.

- Dar eu, de unde să ştiu eu că există aşa ceva. Şi că există persoane cu minte atât de perversă încât să vrea să facă rău în mod gratuit, numai pentru că le face plăcere. Eu n-aş putea face aşa ceva ! Nu sunt eu vinovat pentru acţiunile altora! îi răspunse supărat Isidor. Şi aruncă cu nonşalanţă pendulul pe fereastră.   

Deodată, au simţit că se zguduie puternic.

-       Cutremur! strigă Isidor.

-       Doamne, ce facem? Murim? întrebă speriată Clementina şi începu evlavioasă să facă rugăciuni

-       Să fugim! Hai pe scări! hotărâ bărbatul.

Şi amândoi au luat-o la fugă, ca la comandă, pe trepte. Se cutremurau însă, din ce în ce mai tare. Ajunseră curând la  etajul cinci. Şi seismul era pe unda maximă. Clădirea, se balansa puternic, de-o parte şi de alta, ca o trestie filiformă sub dansul vântului turbat. Erau doar la etajul zece, iar apartamentul lor se afla în curbura colţului blocului, conturul acestuia fiind în formă de parabolă. Pericolul era foarte mare! Undele se resimţeau puternic în această zonă, amplificate de mişcările date de o parte a construcţiei care se intersectau cu cele aflate perpendicular pe aceasta. Iar aici, în colţul curb, unde se întâlneau haotic, vibrau mai puternic, decât în oricare loc…

-       Stai ! spuse deodată Isidor. Dacă tot trebuie să murim, măcar să murim împreună. Şi o îmbrăţişă pe  Clementina cu putere.

Tinerii se strânseră în braţe pătimaş şi rămaseră aşa. Uitaseră de toate supărările, de certurile lor zilnice. Trăiau acum doar clipa. Cataclismul apărut din senin reprezenta pentru ei un miracol, care rezolva totul…

Astfel i-au găsit, după jumătate de oră, vecinii. Cutremurul se terminase de mult… nu şi dragostea lor…

-       Ce înseamnă iubirea! exclamă nostalgic o femeie privindu-i încântată.

  În tenebrele lumii a patra...

Sergiu străbătea în pas vioi intersecția din fața clădirilor maiestuoase. Deodată, pe strada goală răsună un șuierat înfiorător, care te răscolea până în adâncuri. Era un zgomot asemănător gorgonei, înaintea de a da lupta cu Hercules. Îl mai auzise doar într-un film. Acum însă, în realitate, era mai macabru și mai înspăimântător. O arătare stranie sărea elastic într-un fel de coadă, de mărimea unui picior obișnuit, de parcă ar fi fost concepută dintr-un arc imens. Când nu sărea și mergea, o târa asemeni gorgonei, producând sunetele stranii, care te penetrau până în adâncurile corpului. Și atunci puteai simți cum fiorii reci se prelingeau    de-a lungul șirii spinării, amețindu-te.. Ființa din fața ochilor era însă cât se poate de adevărată. Era una reală...

Drumul spre liceu era de obicei, pentru Sergiu, deosebit de plăcut. Trecea prin fața clădirilor impunătoare ale Guvernului, a restaurantelor, a fast-food-urilor și a localurilor de lux, a sediilor înalte și elegante din sticlă colorată ale băncilor și ale firmelor, considerate de succes, în fața cărora străjuiau mereu, mici grupuri de bărbați, îmbrăcați în costume elegante, având fiecare, în mâini, câte o cană de cafea aburindă, ce emana parfumul delicat, atrăgător, specific și eventual cu câteo țigare, din care sorbeau din când în când cu nesaț. Cu căștile în urechi, Sergiu avea senzația că muzica ritmată pe care o asculta, se asorta de minune cu peisajul citadin. Îl integra perfect în cadru. În câteva minute ajungea însă, în zona de dărămături. Erau casele primite gratuit, de privilegiații epocii și lăsate în mod intenționat a se prăbuși, pentru a se construi apoi mall-uri sau alte clădiri moderne. Lui Sergiu, trecerea bruscă printre resturile de case, îi părea aievea, era ca trecerea într-o altă lume...

Printre ziduri răzlețe și dărâmături, o casă modestă, cu un etaj, dar proaspăt zugrăvită și cu termopane, atrăgea atenția involuntar. Pe fațadă, o plăcuță, pe care era scris cu majuscule LICEUL TEORETIC BUOSQUETAR „DAVID COPPERFIELD„. Pentru cei care nu îl cunoșteau era considerat un liceu de renume. Acest lucru se datora în special etniei, reprezentate prin oameni harnici, cinstiți, deștepți, dar din care, paradoxal, nu exista niciun reprezentant, nici profesor, nici elev.

Sergiu intră în curte și văzu mare vânzoleală, dispusă într-un careu dezordonat și gălăgios. Curtea era mică, cât a unei case obișnuite. Anterior, clădirea fusese un spital de boli mintale.

Cinci paznici și bodyguarzi vegheau locul cu strășnicie.

Numărul elevilor nu trecea cu mult de cincizeci. Erau însă mai multe persoane ce îi însoțeau. Majoritatea cu fețe mai închise la culoare.

În față, urcat pe niște trepte, un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, tuciuriu, obez, cu părul negru ca pana corbului, făcut țepi, cu gel. Avea pantalonii negri, lucioși, mulați pe corp, ca niște iegări și vorbea tare, isteric, cu inflexiuni subțiratice, dând din mâinile sale, pe care le ondula feminin, unduindu-și șoldurile, cu mormane de grăsime, ce se zbăteau libidinos, sub mișcările sale bruște. La încheieturile mâinilor avea mai multe șiraguri de brățări, din bile mici de plastic, de toate culorile. O eșarfă lungă, i se înfășura lejer, de două ori, în jurul gâtului. Prima înfășurare atârna la nivelul pieptului, iar a doua la baza gâtului, fiind ținută de bărbat cu mâna, în timp ce o flutura, din când în când, spre bărbie și gură. Era Rampolis Zorzon, directorul adjunct al liceului. Venise tocmai din Corturari, locul său de baștină și era transpirat tot. Șiroaie de sudoare i se revărsau în valuri, pe piele. Alături, o femeie negricioasă, cu fața plină cu gropi, parcă mâncată de vărsat, cu părul lung, lins, vopsit blond platinat, îmbrăcată cu fustă scurtă și geacă de piele neagră, sprijinită în cârje, pentru că avea un picior în ghips. Era doamna Zafira Sămânța, directoarea.

Sergiu îi urmări uimit, atras de ineditul ținutelor și se sperie, când ochii săi ajunseră involuntar, sub talia bărbatului. Căci bărbatul avea hainele mulate pe corp, în mod dizgrațios. Dar nimeni nu se mira, de ce făcea și cum arăta Rampolis. Toți considerau că, ce face directorul este minunat și că așa trebuie să fie. Doar era pentru toți orfanii liceului –  elevi și profesori – modelul lor. De obicei, purta pantaloni de trening, mulați pe corp. Dar acum era în ținuta sa festivă.

Rampolis era profesor de limba păpurașă. Nu se omorâse cu învățătura niciodată și nici pe la școală nu prea trecea, când era elev. Cartea era ceva străin pentru el. Dar la el, în Corturari, era ceva normal. Așa erau aproape toți tovarășii săi. Cu banii din afacerile cu droguri și prostituție și-a făcut rost cu ușurință de diploma de bacalaureat. Iar o licență cumpărată din străinătate, de la o particulară, el obținu mai rapid și mai facil decât în țară. O cumpără de la Universitatea „Aristotâmpis”, într-o scurtă excursie, peste hotare. Cu așa diplomă, a fost titularizat imediat, fără concurs. Când au văzut toți numele universității...  desigur lângă valiza plină cu euro, a lui Rampolis... nu au rezistat unei asemenea oferte atrăgătoare... 

Rampolis, împreună cu Zafira, avură ideea înființării liceului buosquetar, pentru că nu exista niciunul din punct de vedere etnic, de acest fel, în țară. Era foarte avantajos, să faci astfel de școală, în acea perioadă. Dar ei nu cunoșteau niciun buosquetar și nici limba buosquetară. Rampolis era absolvent de psiho-filozofie în limba păpurașă. Nu o cunoștea deloc, dar dacă avea magnifica diplomă “Aristotâmpis” nimeni nu putea zice nimic... putea preda cu ea, orice disciplină! Că dacă cineva s-ar fi împotrivit, l-ar fi dat Rampolis, desigur, în judecată. Așa amenința el totdeauna. „Ce, el, Rampolis a dat “euroii“ degeaba pe post?”.

Într-un intrând al clădirii liceului, un grup de fete plângeau în cor, de mama focului.

-          A murit Fernandoooo! se văicăreau ele cu durere.

-          Cine e Fernando? întrebă curios, Sergiu.

         - Colegul nostru de clasă. L-au înjunghiat unii în parc. “Fernandooooo„, continuă plângând o adolescentă filiformă, cu părul lung lins, vopsit blod platinat, sprijinindu-și capul pe umărul unei fete mai grase, cu pielea închisă la culoare, cu păr gros, lung și                          negru-albăstrui,  îmbrăcată în iegări negri.

Rampolis intră în cancelarie. Din curte, în cor, cu glas tânguitor de manea, se auziră câțiva elevi:  

-       „Trăim viață ca orfanii / Ne mănâncă șobolanii ....”

Și apoi băieții continuară, bătând sacadat din palme, de parcă ar fi avut tamburine:

-       „Dacă te măriți cu mine/ Te iau la mine-n ghetou/ După două luni de zile/ Arăți vai de capul tău”.

-       Auzi, domnule. Madama spune că nu știu limba neopăpurașă. ....limeaș ...ulii ...imea,..  lii...

Și Rampolis, timp de câteva minute, enunță toată familia de cuvinte a organului său preferat, pe care îl amintea mereu, în discursurile sale, inventând chiar cuvinte proprii, din aceeași familie, folosind diverse terminații, cuvinte pe care nimeni nu le mai auzise vreodată.

Sergiu încremeni. Nu a mai auzit niciodată, pe cineva vorbind astfel. Nici în cel mai sordid loc, văzut vreodată... nici persoana, de cea mai joasă speță, pe care o auzise vreodată...

-       Taci din gură, te mai aud și alții, îi spuse o tânără imensă, de peste o sută cincizeci de kilograme, negricioasă la piele, cu un păr negru, intens, lucios, cu firul gros, lung, făcând semn cu ochiul spre Sergiu.

-       Și ce dacă! spuse nervos Rampolis. Să mă audă! Eu am școala vieții, de acolo din Corturari. Am crescut pe străzi! Am furat, am tâlhărit și am ajuns mai bine decât oricare de vârsta mea, care a învățat și se crede inteligent. Mi-am cumpărat diplome, titularizare și post de director. Că așa-i în lumea a patra! Trebuie să fii șmecher! Cine este mai deștept? Cel care se crede inteligent, învață și care nu se va titulariza în vecii vecilor, dacă nu plătește postul sau eu, care nu am pus mâna pe carte niciodată și am ajuns profesor titular și chiar director. Iar acum ce afacere am! Heee... heee... heee! Scot bani cu lopata, de la buget, bineînțeles, fără să muncesc! Fac ceva pe ăia, de se cred deștepți! Cei care vindeau semințe pe străzi și dădeau cu mătura, acum sunt directori de școli și licee, profesori universitari și șefi de catedră... iar cu autonomia, aceștia nu acceptă, nu tolerează decât foștii colegi de mătură. Prioritate la numirile in funcții de conducere in invătământ, ca directori, au in special fostele femei de seviciu, ingrijitoarele şi vopsitoarele, bucătaresele și lenjeresele, croitoresele, chelnerițele şi barmanițele, maiștrii, tîmplarii şi portarii, instalatorii din școli. Să accepte și să permită numai profesori de aceeași valoare inaltă ca a lor, că este doar automomie!

Sămânța intră în cancelarie după ultimele cuvinte ale lui Rampolis. Și ea îi dădea dreptate. “Înainte de revoluție vindeam semințe la colț de stradă” gândea femeia. “După revoluție am evoluat însă, ca îngrijitoare la “Căminul de copii”. Și acolo, m-am descurcat mai bine decât orice femeie de vârsta mea. Am fost omul de legătură, în afacerile cu copiii“,  gândi în continuare Sămânța. “Cu banii luați pe ei, cu șpagă și lipsă de scrupule, am reușit rapid să conduc „Căminul”. Mi-am cumpărat cu ei, chiar și diplomă de facultate. Pentru că, în lumea a patra, orice este posibil. Femeile cinstite și harnice au ajuns vai de capul lor, cerșetoare... trăiesc de azi pe mâine...” își spuse încântată Zafira Sămânța. “Iar eu, acum, nu mai știu ce să fac cu banii. Primesc bani de la buget, ca directoare, ca profesoară și pentru copiii orfani din Asociația “Animalis” ce o conduc. Iar cu orfanii primiți, am ajuns acum și furnizoare de prostituate... și de cerșetori și hoți ... și nu numai atât... iar afacerea cu copiii, îmi aduce mai mulți bani, decât am visat eu vreodată. Primesc bani de la buget pe ei, dar eu îi dau în îngrijire, la cei ca mine, închiși la culoare, ce locuiesc între dărâmături. Le dau și lor ceva... banii pe burse... ilegal, bineînțeles. Că nu mai controlează nimeni, nimic de mulți ani“.

      Conform legii, orfanii dați sub îngrijire, nu trebuiau să primească burse. “Dar cine controlează, ce fac eu cu banii statului? Nimeni! Pot face absolut orice! ” gândi femeia. “Știu eu o colegă, directoare, de la un colegiu etnic, de lux - unde limba este foarte căutată, pentru că se vorbește des în străinătate - care obligă profesorii, să dea numai zece elevilor, pentru a avea majoritatea burse. Chiar dacă aceștia nu învăță nimic. Și motivul este tot faptul, că are pe unii dintre ei, dați în îngrijire - ca și în cazul meu, prin asociația sa. Ce mult o invidiez! Mafia la ea este mai puternică”, gândi Sămânța. ”Dacă aș fi fost și eu directoare la colegiul acela, unde părinții elevilor dau șpagă la intrare, încă din clasa întâi, zece mii de Euro...  și desigur apoi, să ia note mari, fără să învețe. Ce cadouri de milioane dau!”.

Clădirea liceului buosquetar nu avea decât două etaje, fiecare cu câte trei camere, transformate în săli de clase. Sus, podul a fost împărțit în două, făcându-se săli de clasă. Cei cinci-șase elevi dintr-o clasă, învățau fără probleme în încăperile, cât o baie de la bloc, de maximum douăzeci de metri pătrați. Peste tot, plin de camere de luat vederi, aparatură de ultimă generație. Te filmau peste tot – în curte, pe holuri, în săli, chiar și în toalete. Înregistrau tot timpul, ce spunea și ce făcea oricine. Copiii nu aveau însă bani nici de mâncare. Rampolis spunea mereu:

-       Așa putem scăpa de profesorii și mai ales profesoarele nedorite. Le filmăm dezbrăcate în toalete și apoi le arătăm elevilor, să-și bată joc de ele. Să nu mai poată preda nimic! Mai le și ameninț cu cei dintre dărâmaturi. Că dacă le prind, ce o să le facă! Să se sperie, să plece de la mine din liceu! Că din cauza lor, trebuie eu să trec zilnic pe aici. Să rămână numai profesoarele mele preferate, absolvente de vestita „Debilu Mind&Spirit” University, care nu fac nimic! Nici la ore nu se duc! Dar eu pe acestea, le consider cele mai bune! Așa cum fac toți directorii din ziua de azi! Cine mai învață în ziua de azi? Că ajungi astăzi  intelectual și fără învățătură... numai cu banii...

Sămânța și Rampolis închiriaseră însă câteva săli și la un liceu particular. Să nu se vadă că au prea puțini elevi. Și câștigau astfel și ceva bani. O sală era  pentru o fundație iar în alta se făcea after-school. Sala de sport o închiriaseră unei firme de dans, condusă chiar de Rampolis.

Nu se prea stresau Sămânța și Rampolis cu nimic. Dacă le veneau în control inspectoarele, acestea plecau încărcate cu mâncare și bani. Ieșeau bine totdeauna. Puteau să nu aibă niciun elev în liceu. Că nu venea nimeni să-i vadă. Și dacă chiar trebuia, puteau face imediat un mic spectacol. Aranjau o clasă în care puneau elevi din toate clasele, și-i arătau la control.

Acum venea din nou “Comisia de Calitate”.

-       Strângeți banii pentru „Comisia de Calitate”! zise o urâtă cu bot, nas mare și fața mâncată ca de vărsat, șefa „Comisiei de Calitate”. Vine mâine! Trebuie să ieșim bine!

-       Atunci vine la control de portofele, nu de portofolii, spuse în glumă un profesor.

-       Nu prea este de râs, că am ajuns noi de râsul lumii, răspunse altul.

Sergiu ținea cursurile cu elevii, la subsolul clădirii. Era mulțumit că are sală de clasă. Numai protejații lui Rampolis și ai Sămânței aveau acces la așa ceva. Restul ţineau orele afară - ȉn curtea liceului sau pe terenul de sport. Coborâ pe scări vreo douăzeci de metri. Un miros înnecăcios, neplăcut îl pătrundea prin nări, până în profunzimea ființei sale.

Ajunse în sală. O ferestruică minusculă era singura legătură cu exteriorul. Aici, în adâncurile pământului, nici semnal la mobil nu mai exista...

Începu ora. După zece minute se auzi un hârșâit puternic, odios, care te măcina și-ți da fiori pe șira spinării. Ușa se deschise încet și apăru o creatură ciudată. Era elevul Tingire Mefistofel. Sergiu privi uimit capul de bătrân de peste cincizeci de ani, trecut prin toate nenorocirile vieții, corpul de copil, și observă că nu avea decât un picior normal. Pe cel de-al doilea picior, copilul sări elastic, foarte sus, ca și cum ar fi fost o coadă. Și atunci Sergiu descoperi uimit sursa hârșâitului înfiorător, pe care-l auzise la venirea în școală.

-       Ce vreți măi, să luați notițe? sări el, închizând caietele copiilor care scriau. Rampolis și Sămânța m-au pus să nu vă las! Eu vă comand la cine să învățați! Eu conduc aici, în liceu, pe toți profesorii! M-a pus Sămânța și Rampolis! Ei, pe mine mă ascultă! De profesori, nici nu țin seama ce zic! Eu sunt bossul și meșter la toate! Și la șantaj! Și pe președinte am făcut eu un plan, cum să-l șantajez. Dacă și Sămânța zice că sunt cel mai bun ....  și bodyguarzilor le este frică de mine! Pot să fac orice și nu-mi zic nimic! apoi rânji diabolic, satisfăcut.

Sergiu încremeni. Era ceva atât de diavolesc în râsul acestuia, care întrecea cu mult cel văzut în orice peliculă vizionată, ce prezenta pe Mefisto. Pentru că acum, totul era cât se poate de real...

„Probabil un asemenea film a fost văzut şi de mama acestuia, de i-a ales un nume atât de ciudat”, gândi profesorul.

-       Să știți că domnul director Rampolis este foarte bun! continuă el. Îmi spune mereu: „Ce faci păpușel? M-a luat la el în cabinet, m-a mângâiat, m-a pupat și mi-a dat și bomboane... “ .

-       Și mie-mi zice păpușel, domnul Rampolis, spuse un băiat măsliniu, cu buze groase, cu fața îmbătrânită prematur, cu câțiva dinți sparți și ceilalţi rămași, galbeni. Avea și vârsta mai mare, comparativ cu ceilalţi elevi, căci era repetent.

      Se sună de începere a pauzei.

-       Tu, Consuela! Treci în genunchi! spuse băiatul răstit, către o fetiță negricioasă, ca o mulatră, înaltă și foarte slăbuță, cu o mustăcioară fină deasupra buzei superioare.

      Fetița se execută fără discuții.

-       Tu ești de la “Casa de copii”! Uite aici, ți-am adus un ac să te-nțep. Și Mefistofel scoase din buzunar un ac gros cât o andrea.

-       Târăște-te! și o lovi cu putere în cap. Dați mă, toți în ea! O să te înțep cu acul ăsta. Dacă nu stai liniștită, te leg iar fedeleș și îți astup gura, cum ți-am făcut zilele trecute. Ha, ha, haa! rânji din nou sadic, băiatul, către ceilalți. V-a plăcut, băieți? Am legat-o, de sus până jos! Numai ochii i-au mai rămas pe afară!

Fetița avea arsuri de țigare pe ambele mâini.

Segiu a întrebat-o curios pe fetiță :

- Dar la mâini, ce-ai pățit? De unde ai semnele acestea?

- Am căzut cu bicicleta și m-am julit... răspunse fata.

Sergiu știa că fata nu avea voie să spună adevărul. Oricum, ar fi fost zadarnic, degeaba.

-       Este bine la voi la “Centru”? o întrebă Sergiu.

-       Da, noi o ducem bine! Dacă nu suntem cuminți, suntem amenințate, că ne mută la altul. Și acolo este foarte rău! Pedagogii își bat joc de copiii, îi bat și urinează în capul lor.

-        Dar tu de unde știi acest lucru? întrebă Sergiu. Poate nu este adevărat.

-       Este adevărat. Mi-au spus alți copii de la “Centru“, care au fost acolo, spuse fetița.

-       Mergem, măi, cu pitbullul la colindat? întrebă Mefistofel pe băieți. Deschide moșul sau baba ușa, noi dăm pitbullul pe ei și le furăm tot. Văru-meu meșter mare, spune că asta este ultima invenție în materie de cerșit! Toți cerșetorii au fost dotați cu pitbulli. Nu i-ați văzut prin centru? Și ce bani buni scot... că dă omul singur pe stradă, de frică, tot ce are la el... Este la fel de bine ca pe litoral, unde am fost astă-vară cu bunica.

-       Nu veniți mai bine în vizită la noi, la Centru? întrebă Argentina pe băieți.

-       Dar de mâncare, ne dați? întrebă Mefistofel.

-       Bineȃnțeles, gătesc eu, spuse Argentina. Ne lasă să ne gătim singure, tot ce vrem!

-       Să-mi faci mâncare bună, când vin, spuse Mefistofel. Am o foame de lup!

-       Eu știu să dansez și la bară! Am învățat de mică! Că vreau să devin dansatoare la „Club del Pecato”, ca mama! spuse cu mândrie Argentina, fetița negricioasă, ca o mulatră.

Sergiu își aminti că, lângă biserică citise o panoplie fosforescentă -  “Club del Pecato”. Nu intrase niciodată acolo. Copiii însă, da. Știau chiar mai multe, despre ce se întâmplă acolo.

      Băiatul, Mefistofel, ca majoritatea elevilor din liceu nu avea părinți. Era dat în îngrijire, la o femeie bătrână, cu pielea tuciurie, împreună cu alți șase copii din liceu. Stăteau în bordelul aflat lângă liceu, după biserica alipită liceului. La intrarea bordelului era o spălătorie auto, într-o clădire părăsită, formată din dărâmături, ca majoritatea celor din jur. Dărâmăturile erau însă construite din resturi de placaj, plăci de PFL, cărămizi sparte, lipite de zidul băii comunale a primăriei. Căldura era asigurată de conductele de apă caldă care treceau prin spatele clădirii. Iarna, Mefistofel dormea pe acestea, să-i fie cald. Apă aveau de la conducta magistrală de apă, de unde au tras cu toții o țeavă. Aveau și curent electric. S-au conectat gratuit cu un fir, de la cablurile de pe stradă. Iar pentru Internet, foloseau chiar pe cel al liceului, că doar erau în apropierea acestuia. Computere, laptop-uri, tablete, mobile aveau din plin. Căci mai păstraseră și ei câteva, din cele pe care le-au furat Nu le-au vândut pe toate...

-       Vin fantomele la noi pe acoperiș. Le văzu Șindrilă Waldorfică, văru-meu! A auzit   azi-noapte zgomot și s-a urcat pe acoperiș. Și, deodată, au apărut urme albe de pantofi... le vedea cum merg, dar nu vedea persoane! povesti Mefistofel. Și toți îl ascultau încântați, cu interes.

-       Știți pe bărbatul lui vară-mea, Tărtăcuță... când bea, își bate cu ciocanul cuie în cap, continuă el.

-       Chiar așa?  întrebă Lingurar, negriciosul, curios.

-       Adevărat, măi, confirmă Mefistofel, dând din cap.

      În cancelarie era mare forfotă.

-       Auzi domnule, ce nesimțită, a sunat-o pe mă-sa și la 112! spuse o femeie obeză, negricioasă, cu păr lins, lung, negru-albăstru de vreo treizeci și cinci – patruzeci de ani.

-       Dar ce s-a întâmplat, întrebă alta urâtă foc, cu ochelari cu dioptrii, cu fața plină de coșuri și un bot, ca de viezure.

-       Eeee...  aia strâmbă, dintr-a noua, Angela, a făcut scandal mare! Carmina a venit să le ia la bordel,  pe toate fetele din clasă, spuse femeia imensă.

-       Și de ce s-a impacientat ? Ce, nu tot acolo ajung toate? spuse cu răutate, urâta.

-       Uite, să ne facă nouă rău! Lui Rampolis și Sămânței! Care au făcut atâtea pentru ei și mai ales pentru noi!

Elevii liceului erau sau de la centre de plasament sau dați în îngrijire asociației „Animalis” a lui Rampolis și a Sămânței Și aceștia primeau bani din belșug pentru ei, de la buget.

-       Îi dăm pe toți în îngrijire, la tuciurii dintre dărâmături și noi luăm și banii pe ei. Ceva le dăm și lor. Le dăm burse sociale, spuse Rampolis. Și ei pot să-i utilizeze pe copii la cerșit, la furat sau prostituție... și nu numai. Le mai dăruim și ceva cadouri de sărbători...

-       Dar nu au dreptul la bursă, dacă sunt dați în îngrijire, spuse Sămânța.

-        Luăm actele de la părinții adevărați și facem cereri în numele acestora. Ca și cum n-ar fi fost dați în plasament. Că nu verifică nimeni, nimic, în ziua de astăzi, aici, la noi. Doar suntem în lumea a patra! În America de Sud există cartelurile, izolate. Noi i-am depășit cu mult... 

Rapolis deschise televizorul. Era ora de știri.

-       „O înalt funcționară de douăzeci de ani, de la Minister a fost găsită distribuind droguri”, spuse cu îndârjire, prezentatorul știrilor. 

-       Ce ți-am zis? continuă Rampolis. Una ca asta își plătește postul. Și nici nu trece pe la serviciu. Și precis are mai multe servicii la buget, cu salarii, fiecare de zece ori mai mare decât unul obișnuit. O sută de oameni mor de foame pentru cât primește ea singură de la stat. Și nici nu se duce pe la locul de muncă. Încasează numai banii.

-       Da, întări și Sămânța spusele colegului său. Cunosc și eu persoane care au fost muncitoare necalificate înainte de revoluție și au devenit acum profesor universitar, la două universități de stat, la trei particulare, la un liceu, la două colegii, cercetătoare la Institut, funcționară la Minister, conduc o editură educațională și sunt formatoare la multe programe educaționale. Încasează imens... plus banii de conducător de doctorat!

-       Și precis nu le vezi nici pe la universități, nici la minister. La școli sau licee nici atât, că doar sunt  considerate că sunt de la Minister, completă Rampolis.

Sămânța sări veselă de pe scaun. Nu mai avea ghipsul.

Pe scara de la ieșire, se balansa un băiețel. Era Antonio.

-       Eu fac filme, domnule profesor! De mic sunt filmat, spuse un băiețel mic, rotofei și foarte simpatic. Eu știu să dansez! Și într-adevăr, începu să facă niște mișcări de dans, de cunoscător. Dansa lasciv, cu mișcări ca ale stripperilor din cluburile pentru femei.

Sergiu plecă din liceu. Urcă din stație, în tramvai. Un nebun urla înfiorător și lovea în jur. Toți călătorii priveau speriați.

-       Unul ca ăsta, te lovește, te nenorocește pe viață și nici nu pățește nimic... spuse o femeie.

Privindu-l, Sergiu observă că seamănă incredibil cu băiețelul grăsuț, Antonio. Apoi, își aduse aminte că, acesta îi spuse că locuiește, chiar în zona în care se afla el acum. “Înseamnă că bărbatul din tramvai este tatăl său. Doamne, este identic  Antonio...” gândi bărbatul.

Ajunse repede la cursul de perfecționare. În față, formatoarea, o blondă înaltă, vorbind cu accent moldovenesc, își depărtă picioarele lasciv și își puse mâinile în șold. Arăta în poziția aceasta, exact ca fetele de pe Centură.. sau ca prostituatele din ghetouri, prezentate în filmele americane...

- Avem curs de “Comunicare managerială“. Trebuia să-l citesc, să vi-l prezint, dar am fost pe tren azi-noapte. Primul subiect este despre receptor, emitor și canalul de comunicare. Dar oare ce sunt acestea?  Eu am făcut filologia! Nu cunosc așa ceva! Sunt inspectoarea de personal dintr-un oraș! Prea ocupată cu distribuirea posturilor! Nu am timp să citesc... doar revistele de modă, că trebuie să fiu în trend! Să arăt bine pentru postul în care sunt!

Sergiu știa că și elevii de gimnaziu cunosc ce este canalul de comunicare, emițătorul, receptorul. Dar probabil, inspectoarea era dintre cele care nu învățase niciodată în viața ei, adică își cumpărase diplomele și postul. Căci bani avea din belșug din distribuire de droguri. Cea mai veche ocupație existentă în lume, nu mai era demult timp rentabilă...  ajunsese sexul gratuit...  aici, în lumea a patra.

................................................................................................................................................

Copiii se duseră în vizită la “Centru”. Pe un teren viran, lângă lac, erau construite mai multe căsuțe, din placaj și plăci de PFL vopsite colorat. Erau ale unui concern industrial ...  care luase sume fabuloase de la stat, pentru a crește orfanii... 

În zilele următoare Consuela nu mai veni la școală.

-       A plecat cu nişte homeless din canale. Stă la ei, lămuri cu ton atotștiutor Mefistofel. Eu  le-am recomandat-o. Dacă se mai întoarce, să nu mai vorbiți cu ea! continuă cu ton poruncitor băiatul. Poate a luat și sida! Și homeles s-au supărat pe mine, că nu știe nimic... Dar las’ c-o învață ei meserie!

-       O mai fi fată mare? întrebă curios Lingurar, băiatul repetent, cu față de om bătrân.

-       Ei, da’ de unde! replică Mefistofel cu voce tare. Au luat-o șase deodată!

-        Deodată?  întrebă mirat Lingurar. Dar cum se poate? se miră mai tare băiatul.

-       Ce, mă, nu ai văzut la mine, pe Internet, în filme? Doi în față, doi în spate și doi la rând! spuse Mefistofel, cu emfază.

-       Și dacă-i dau sida? Sau altceva? întrebă un băiețel rotofei și măsliniu la față.

Era deja sfârșitul orei. Sergiu simți un miros ciudat, de parcă arsese ceva. Cercetă amănunțit cu ochii încăperea mică, care ținea loc de sală de clasă. Atunci văzu cuptorul cu microunde, în priză. Sergiu credea că este stricat, că este nefolosibil. A văzut firul în priză, dar a crezut că este de la camerele de luat vederi. Că doar erau în clădirea liceului peste tot - în săli, pe holuri, scări, mai  mult ca sigur că și în toalete. Se duse și îl scoase din priză. Din cuptor se ridică o dâră de fum, subțire.

Mefistofel se repezi și deschise ușa cuptorului. Atunci apăru un fum imens și gros, care se întindea cu repeziciune în încăpere.

Apăru rapid Gogoașă, body-guardul.

-       Ce s-a întâmplat aici? întrebă el răstit. Treci la oră! se răsti el la Sergiu, ca de obicei.

-       Argentina și-a pus cornul la prăjit, în cuptorul cu microunde și a ars, răspunse Mefistofel .            El știa ca de obicei, tot ce fac toți elevii, profesorii, paznicii liceului și femeile de serviciu, dar și prostituatele angajate la văru-său. Că asta îi era sarcina, de mic... să spioneze pe toți.

Apăru și femeia de serviciu. Declanșă alarma și zbieră:

-       Toți, afară! 

Elevii ieșiră toți din încăpere. Din sala de alături apărură și ceilalți elevi.

-       Ce s-a întâmplat, măi? îi întrebă o adolescentă negricioasă, înaltă și slăbuță.

-       Argentina și-a ars cornul în cuptorul cu microunde, până s-a făcut scrum!

Argentina plângea și-și frângea mâinile.

-        Nu o să-mi mai dea bani de cheltuială oamenii de la „Centru”! Am încurcat-o! Și voi m-ați pus! spuse ea, către Mefistofel și Consuela.

-       Eeee... acum ajungi la pușcărie! zise cu bucurie răutăcioasă băiatul. Să vezi ce-o să-ți facă ăia acolo! Ce i-au făcut și oamenii străzii Consuelei! Ce-or să se bucure pușcăriașii, când te-or vedea!

Fata izbucni într-un plâns nervos.

-       Dar nu sunt vinovată! Am făcut ce m-ați pus voi în pauză!

-       Ce.. acum vrei să dai vina pe noi, pentru ce-ai făcut tu! Nu contează cine te-a învățat! Cine a făcut, răspunde pentru ce-a făcut! spuse cu voce tăioasă băiatul.

A doua zi, Mefistofel veni cu un coș plin cu corcodușe. Cine dorea, putea cumpăra de la el. Cinci lei un pumn de corcodușe! Copiii orfani aveau bănuții dați de angajații de la “Centru”, pentru hrana proprie. Așa că, Mefistofel avu vânzare rapidă și profitabilă! Corcodușele mici, de un galben-portocaliu intens erau înghițite cu nesaț, de toți din liceu. Chiar și profesoarele, paznicii, body-guarzii, femeile de seviciu cumpăraseră din plin. Doar Sămânța și Rampulis primiseră gratuit, câteva. “Trebuie să le dau șpagă, că așa este în ziua de azi. Asta este lecția învățată de la văru-meu.” gândi băiatul.

La pauză însă, stupoare! Coada la toaletă era imensă. Toți așteptau cu nerăbdare la rând. Nici la ore nu s-a mai dus nimeni.

În holul de la parter, era aglomerație și gălăgie mare. Elevii erau veseli foc că s-a întâmplat așa ceva. Râdeau și vorbeau tare.

-       Nu mai mergeți la toaletă, doamna! spuse Consuela unei profesoare blonde, frumoase, între două vârste. Vedeți că Mefistofel a zis că vine la dumneavoastră pe sus, pe perete și vă ia pe la spate! țipă fata.

Sergiu se gândi că, într-adevăr, în partea de sus, toaletele aveau un spațiu de un sfert de metru, pe unde putea trece orice persoană. Și cum Mefistofel, era mic de vârstă, dar inventiv la rele... 

Rampolis își anunță cu emfază, spectacolul de dansuri păpurașe desfȃşurat ȉn parc. În străinătate, văzuse el ceva și a adoptat ritmurile, în stil propriu. Dansurile păpurașe adevărate însă erau mai ritmate și mai antrenante.

În fața grupului, câte o fată venea cocârjată și dansa bătrânește, de parcă ar fi căutat ceva în pământ. Era ceva trist, tragic în tot acest dans, încât te impresiona până la lacrimi. Aveai senzația că femeile exprimă tragismul vieții lor... al existenței lor conduse de Rampolis. Nu-ți mai puteai lua ochii de la ele. Și rămâneai o perioadă în cap cu imaginea suferindă  a tinerelor femei, parcă căutând ceva, fără speranță...

În parc, Mefistofel şi tovarăşii săi, buzunăreau de zor spectatorii ce căscau ochii la dans. Bȃiatul ȉi instruise bine anterior.

Dansul se termină și Rampolis plecă rapid. După el, o femeie îl urmă slugarnic. Rampolis trase câteva urlete, încât aceasta începu să tremure. Apoi, l-a însoțit cu capul în jos, smerită. Era iubita de fațadă a lui Rampolis, Tuta, aleasă dintre orfanele, foste eleve ale liceului. În realitate, toți știau că iubiții lui Rampolis erau profesorul cu față de fetiță și învățătorul.

“Dacă le-ai pune basma pe cap, ai zice că sunt femei în vârstă” gândi Sergiu.

Sergiu intră în laboratorul de informatică. Mefistofel, Consuela, Argentina, Corturar și Lingurar urmăreau cu satisfacție un film pe Internet. Sergiu observă cu uimire încântarea de pe fețele copiilor.

- La ce vă uitați, cu așa mare interes, copii?

- Privim cum chinuie, schingiuiesc și omoară o fată, niște ucigași! răspunse Consuela în extaz.

- Uite, uite sângele! Uite, cum o taie cu cuțitul! Și o împunge cu vârful! O s-o și ardă, că am mai văzut filmul! exclamă Consuela satisfăcută.

- Și ție îți place să privești așa ceva? întrebă mirat Sergiu, gândindu-se că și ea a fost de curând, victima unei asemenea întâmplări. Doar că ea scăpase cu viață.

- Închide-ți computerele, copii! spuse Sergiu.

- Nuuuu! țipară în cor copiii. Vrem să vedem cum o omoară. Ne place la nebunie! O s-o violeze cu drujba! Am mai văzut filmul! Și nu e film. E real totul!

- Dar voi, astfel de filme vizionați? întrebă profesorul, nedumerit.

- Cum să nu, răspunse Mefistofel. Numai la filme din astea ne uităm! Ne plac, de când eram mici! completă băiatul, accentuând cuvintele „numai” și „astea”. Văru-meu, Șindrilă Waldorfică spune că și bărbaților, chiar celor tineri, care nu mai pot s-o facă, adică nu le mai funcționează, le plac astfel de filme. El mi-a povestit că atunci când face sex cu o fată, ii place să o dea cu capul de toți pereții. O sparge și o rupe pe toate părțile, de-o umple de sânge!

- Ce tare-i văru-tău! exclamă cu admirație Columb Răgălie,, un băiat mic și negricios.

- Doamne, ce prostii vorbesc și copiii ăștia! gândi Sergiu.

-       Noi la “Centru” am invocat-o pe Bloody Mary, continuă Argentina. Toți copiii am stins lumina noaptea, în baie. Am turnat spirt, în niște capace metalice de la sticle. Și le-am dat foc. Ne era frică, să nu se declanșeze alarma de incendiu. Am zis toți în cor, de mai multe ori „Bloody Mary”! Și nimic, domnu’. Numai ușa s-a mișcat puțin. Așa a spus Orlando, prietenul meu. Doar vedeam umbre pe pereți. Și parcă m-a atins cineva pe umăr.

Era vineri. Iar Sergiu dorea un week-end la mare. În gară, se duse direct la serviciul de informații să întrebe, la ce linie este garat trenul. Era coadă mare. Profesorul așteptă îndelung, cu răbdare. Deodată, simți că se mișcă. Întâi crezu că este cutremur. Apoi, privind  placa de gresie, pe care se afla cu picioarele, observă că se deplasează. Se uită în fața sa și văzu o tânără filiformă, cu picioarele lungi și subțiri de jos până sus, cât încheietura unei mâini de copil și puternic curbate, de putea trece ușor o minge de baschet printre ele. Corpul ei era gros cât una din mâinile sale. Avea pe ea doar o bluză de voal transparent, fără mâneci, puțin mai lungă, din care se vedea totul. Altceva nu mai avea pe ea. Era aproape goală... „Și totuși, curios, cum niciun bărbat nu întoarce capul după ea. Nici chiar tânărul cu care este, nu o privește. Probabil e iubitul ei. Și are sânii, mai mari decât ea. Fata arătă exact ca modelele prezentate la televizor” gândi Sergiu, când, deodată, și-a adus aminte cu înfrigurare, ce îi povestise Consuela, despre cerșetorii din gară...

 

 

Epilog

     

 

Într-un decor înfiorător, între zidurile fioroase ale unei clădiri părăsite, două cadavre ciopârțite - un bărbat și o femeie -  și sânge, răspândit în toată încăperea...

            Trei figuri de tineri, cu fețe îmbătrânite – o femeie și doi bărbați - rânjeau satisfăcuți.

-       Ce-am mai înțepat-o pe Sămânța cu andrelele, țipă unul sărind într-un fel de coadă, care era de fapt un picior, cu o mulțumire care îți dădea fiori. Din cauza ei am făcut eu pușcărie și am ajuns hoț la drumul mare.

-       Și din Rampolis cum ieșea mă, grăsimea, când l-am tăiat... continuă al doilea, mai gras,  mulțumit. Nu știam prea multe atunci, că eram mic. Mă chema la el, îmi dădea bomboane... apoi îmi zicea să dansez și mă filma. Mă lua în brațe și mă mângâia. Vroiam bomboanele... atunci nu știam că mă nenorocește pe viață...

-       Lasă că au meritat, spuse Consuela. Din cauza lor am ajuns eu la bordel. M-au luat încă din clasa a cincea și au pus să mă violeze mai mulți, pe rând, până am leșinat.  Din ziua aceea destinul meu s-a schimbat definitiv...

Apoi au plecat cu capetele în jos, ca niște bătrâni învinși de viața grea dusă. 

Pe strada goală răsună un șuierat înfiorător, care te răscolea până în adâncuri. Era un zgomotul asemănător gorgonei, înaintea de a da lupta cu Hercules, dintr-un film. Acum însă, în realitate, era mai macabru și mai înspăimântător. O arătare stranie sărea elastic într-un fel de coadă, de mărimea unui picior obișnuit, de parcă ar fi fost concepută dintr-un arc imens. Când nu sărea și mergea, o târa asemeni gorgonei, producând sunetele stranii, care te penetrau până în adâncurile sufletului. Ființa din fața ochilor era însă cât se poate de adevărată.  Era una reală, care se îndepărta încet, încet...

 

NOTĂ  Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu persoane și situații cunoscute este pur întâmplătoare.

 

Dr. Cornelia Păun Heinzel: “Visul transatlantic”

 

Ușa compartimentului se deschise încet și apăru o blondă cu ochi albaștri, înaltă, dar nu exagerat, subțire, frumoasă, ce semăna foarte bine cu actrița Gwyneth Paltrow.

Trenul era ca întotdeauna locul în care întâlneam persoane interesante. Ultima dată, când călătoream de la Cluj, venisem în compartiment cu Ricky Dandel, solistul renumit și am avut surpriza unei conversații plăcute cu o persoană simpatică, deosebit de inteligentă și modestă, în acelasi timp, având în vedere recunoașterea vedetei,  prezentator la Festivalul “Cerbul de Aur”. Mi-a povestit despre viața sa în Germania, despre profesia sa, diferită de cea pe care a avut-o în țară, ca absolvent de filologie - limba engleză, despre continuarea studiilor în străinătate, în domeniul economiei, despre visurile sale de viitor.

-       Servus ! Ce mai faci, nu ne-am întâlnit de mult! îmi spuse tânăra.

-       Servus, Jeni! răspund eu cu clasicul salut braşovean, folosit între foşti colegi, fie ei profesori universitari sau directori la vreo bancă sau altă instituţie. Dar tu ce mai faci? o întrebai eu zâmbind, ca de obicei.

-       Plec în Canada. Este ultima dată când ne mai vedem, îmi spuse cu tonul rece, ce o caracteriza, femeia.

-       Dar de ce ultima? o întrebai mirată.

-       Plec definitiv și am semnat că nu mai țin legătura cu nimeni, aici în țară, răspunse Jeni.

-Nici cu surorile tale? continuai cu întrebările, știind că Jeni se înțelegea foarte bine cu ele. Erau deosebit de frumoase şi inteligente. Între ele exista chiar o relație specială. Se consultau când aveau probleme și se ajutau totdeauna.

-       Nu, nici cu ele, nici cu soții lor sau copiii lor, adică nepoții mei, răspunse Jeni.

-       Dar de ce? întrebai eu mai mirată.

-Aceasta este una dintre condițiile care mi-au fost impuse! Mi-am vândut casa, mașina și am depus totul într-un cont din Canada. Mi-am plătit cazarea la hotel pentru șase ani și am depus o sumă de bani din care pot trăi opt ani chiar dacă nu-mi voi găsi imediat serviciu. Dar cred că nu se va întâmpla acest lucru. Mi-am luat recent şi TOEFL-ul .

Știam că Jeni nu studiase limba engleză la școală. Dar era foarte inteligentă, ambițioasă și sârguincioasă. M-am gândit că a învățat mult și foarte bine, încât a reușit să treacă testul.

-       Și acum învăț pe rupte informatică, despre computere. Nu dorm decât două-trei ore pe noapte, să cunosc cât mai multe. Nu vreau să pierd timpul. Doresc să dau concurs la o firmă de IT, imediat ce ajung acolo. Actele mele sunt în regulă. Am semnat și documentele că-mi voi dona organele în caz de accident...

-       Dar, așa ceva este obligatoriu ? întrebă logodnicul meu, care mă însoțea.

-       Sigur că da ! Așa este în Occident, nu ca la noi ! La ei fac toți lucrul acesta! Numai cei de aici sunt înapoiați și nu știu de așa ceva, spuse Jeni cu convingere. O fac pentru binele omenirii !

-       Dacă ai plătit hotelul pe o perioadă atât de lungă. Știi cum se numește? am chestionat-o eu în continuare, mirată de curajul prietenei mele. Ai încredere în ce cont ai virat o așa sumă mare de bani ?

-       Nu știu decât, că la coborârea din avion, mă va aștepta o persoană, necunoscută, care mă va conduce la hotel. La început nu voi avea identitate. Voi fi numai un număr, mult timp, până le voi câștiga încrederea. Cum pășesc pe pământul străin, nu voi mai avea nume. Va trebui să lucrez câțiva ani, șapte-opt, să dovedesc de ce sunt capabilă, apoi poate voi avea șansa să mi se dea viza. Până atunci, am cazarea plătită și banii din care să mă întrețin.

-       Dar ai încredere? Dacă te iau la bordel? am întrebat-o eu gândind că nu ar fi un lucru imposibil, având în vedere aspectul fizic deosebit, pe care-l avea prietena mea. Văzusem în filme acest lucru și auzisem și de cazuri reale.

-       Este o firmă de încredere! Prin facultate ! Toți șefii de promoție, asistenții și lectorii universitari din Brașov au plecat prin ea, spuse pe deplin convinsă tânăra.

-       Da, știu, au plecat și Papuc și Ionescu, am exclamat eu. Dar nu mi-au spus cum.

-       Papuc este deja în Canada și crește vite pe o pajişte mare. Și lucrează ca IT, că era specialist în așa ceva. Cel mai bine au ajuns însă cei care au plecat imediat după revoluție, ca Marius. Lucrează ca inginer electronist la o firmă din SUA.

Marius absolvise “Electronica” cu zece. Papuc avea trei mătuși, profesoare, colege cu mama mea, care îl răsfățau la maxim. Nu lucra nimic în casă. Învăţa însă foarte bine. Terminase facultatea ca şef de promoţie „Oare cum a ajuns să crească vite, el, care nu era obișnuit cu muncă fizică obișnuită?” m-am întrebat, în gând, nedumerită. „Dar probabil aşa este peste ocean, acolo, în țara tuturor făgăduințelor”. 

-       Dacă totul merge bine, vin și surorile mele cu familiile, după mine! spuse Jeni. La Universitate după revoluție, nu mai este de stat. Securiștii nu-i mai lasă pe ceilalți să trăiască liniştit. Sorei mele, șeful de catedră nu-i dă cheile de la sălile de clasă unde ține cursuri. Nu are unde să le ţină şi nici la cine să reclame. I se fac numai de șicane! În aceeaşi siruaţie este și soțul ei. Au trebuit să plece amândoi de la Universitate, deşi erau lectori, cu repartiţie guvernamentală la Universitate, pentru că au absolvit facultatea cu zece. Şi-au făcut acum o firmă de computere, reprezentanţă Microsoft. Dar este foarte greu. În mod cinstit, nu te poți descurca. Foștii securiști dețin monopolul și acolo.

-       A plecat și Răzvan în Germania, la o iubită de a sa, de acolo. El cunoaște la perfecție limba germană. A urmat Liceul “Johannes Honterus”. Dar nu s-a descurcat acolo. Nu și-a găsit niciun serviciu. S-a întors în țară și l-a luat domnul Paporniță, la el la catedră. La Facultatea de Electronică. Acum după revoluție, a angajat pe cine a vrut, fără a fi absolvenți de Electronică. A înființat facultate cu această specializare, el fiind singurul cadru didactic, absolvent de acest profil. Dar așa este în ziua de azi! Foștii securiști pot face orice doresc! Nu trebuie să absolvi nici măcar facultatea corespunzătoare, pentru a fi profesor universitar, dacă ai fost securist.  

-       Răzvan lucra demult pentru Securitate, îmi spuse Jeni. Avea acest avantaj. 

-       Și Eugen a plecat în Germania. A dorit să-l pregătesc puțin cu limba germană la plecare, povestesc eu.. Sora sa, profesoară, colegă la şcoală cu mama mea, a povestit că în Germania spăla toaletele. Și aici, în România, îl numise domnul Paporniță conferențiar la “Electronică”, chiar dacă el era absolvent de „Mecanică”. Nu a stat însă mult în Germania. A trecut oceanul în S.U.A., unde a cunoscut o asiatică și a aderat la un cult religios, devenind adept și chiar lider.

-       Da, într-adevăr Eugen era absolvent de Mecanică, confirmă Jeni.

-       Da, dar acum dacă ai pile, nu contează specializarea, la profesorii de la Universitate. O fostă colegă de-a noastră, care era în cercetare, și-a dat doctoratul în Mecanică, pentru că nu a reuşit în Matematică şi este lector la Facultatea de Matematică. Iar fosta angajată administrator la școală la mama,  absolventă la fără frecvență, de “Ştefan Gheorghiu” a ajuns după Revoluție, imediat, direct profesor universitar și chiar decanul facultății,  îi relatez eu.

Pe Jeni o cunoscusem la Univesitate, unde lucram amândouă, după terminarea Facultății, având amândouă repartiție guvernamentală dublă, pentru că absolviserăm printre primii. Eram singurele femei din catedră. Și trebuia să învățăm și să muncim foarte mult, pentru a dovedi că suntem la fel de bine pregătite ca orice alt coleg bărbat. Ne antrenam reciproc la toate activitățile cu computerul, pentru că de abia se introduseseră PC-urile, absolut necesare în activitatea noastră. Eram la acea dată, printre primii din ţară care utilizam aceste computere.

-       Sora mea mai mare, Angela, lector, a fost șefă de promoție la Mecanică Fină și a primit repartiție dublă guvernamentală la această catedră. La fel și soțul ei, şef de lucrări, dar la catedra de Mașini-Unelte, îmi spuse Jeni.

Angela a venit într-o zi pe la noi și Jeni mi-a prezentat-o. Semăna mult cu Jeni, avea aceeași ochi albaștrii, părul blond, scurt, puțin ondulat, dar era puțin mai  grăsuță și cu forme mai rubiconde, comparativ cu Jeni, care era tipul filiform. Era și puțin mai dură la comportament, comparativ cu Jeni, care era şi ea severă și serioasă, ca fire.

Pe Simona, sora mai mică am cunoscut-o mai devreme. Era o brunetă cu păr foarte lung,, des, cu trăsăturile feței deosebit de frumoase, cum rar mai există. Te impresiona fizionomia ei, cu tenul alb, cu ochii negrii foarte mari, cu gura și nasul mici. Avea trei copii. Soțul, fiu de securiști, era un brunet bine făcut, cu păr cârlionțat

Trecură cinci ani. Îmi finalizam teza de doctorat și căutam un computer performant, care să funcționeze, pentru că probabilitatea să iei unul care să se defecteze rapid, în termenul de garanție și să nu-ți mai fie reparat era foarte mare. Pentru că nu ai la cine să reclami. Sau mai bine spus, dacă reclami, nu se rezolvă nimic, chiar dacă ai dreptate şi tone de dovezi, ca pentru  orice problemă din orice domeniu, după 1990.

După ce mă învârtisem la toate firmele ce ofereau spre vânzare computere, m-am oprit la firma surorii lui Jeni, Angela, reprezentant Microsoft. Femeia conducea firma împreună cu soțul său. Nu mai erau de mult timp lectori la Universitate. Firma avea sediul într-o vilă imensă, cea construită de tatăl lor, cizmar, în epoca socialistă.

-       Acesta este un computer pentru Compania de gaz, îmi spuse Angela.

-       Dă-mi-l mie, i-am spus, îmi trebuie urgent să finalizez teza de doctorat, am    rugat-o eu.

-       Costă 13.000 de Euro și nu vreau lei. Intenționez să plec și eu în Canada ca Jeni, cu familia mea. Simona a plecat și ea cu copiii. Soțul său a mai rămas în țară, pentru că nu i s-a finalizat contractul de muncă, la firma de computere la care lucra. El o să vină ultimul, cu fratele său, care şi-a trimis şi el înainte soţia şi copiii.

-       Și Jeni, ce mai face? Aveți vreo veste de la ea? Dar Simona, singură cu copiii, cum se descurcă? Cum se va întâlni cu soțul său, dacă nu are voie să ia contact cu nimeni din ţară? întreb eu curioasă.

-       Jeni este foarte bine, lucrează la o firmă IT. Nu am vorbit cu ea, pentru că nu este voie. Mi-a arătat însă omul de legătură din Brașov, pentru Canada, o fotografie cu ea, la locul de muncă. Iar de Simona se va ocupa tot el, când va sosi soțul ei acolo. Dar vom pleca noi mai întâi - eu, cu soţul meu şi copiii.

Suma dată a fost puțin cam mare pentru computerul Angelei, mai ales că nu era de ultimă generație. Angela mă excrocase. Dar măcar a funcționat foarte bine, mulți ani. Sistemul, softul de la Microsoft nu a căzut niciodată, până nu ne-a dat un CD virusat un coleg al sorei mele, profesor, fost colonel.

......................................................................................................................................

Trecuseră doi ani. Într-o zi, am trecut pe strada unde se afla vila celor trei surori şi sediul firmei de computere, reprezentanţă Microsoft al Angelei. Era totul părăsit, pustiu. Am înţeles. Plecase şi sora cea mare a lui Jeni, Angela, cu familia.

......................................................................................................................................

După zece ani de la plecarea lui Jeni. l-am întâlnit în vacanţa mea prin Braşov pe  soţul surorii mai mici a lui Jeni. Era cu fratele său, care îşi trimisese şi el soţia şi copiii în Canada. “Oare ce s-a întâmplat cu ei mă întreb?” gândindu-mă că nu voi avea ocazia de a afla vreodată. Ne-am salutat dar nu am conversat, pentru că am observat că era grăbit.   

Merg acasă și deschid televizorul. La știri, sunt prezentați nişte români eliberați după câțiva ani, de pirații ce au atacat vasul pe care lucrau. Văd, mirată, un medic militar, fostul soț al unei profesoare, colegă cu mama.Îi văd fiica, care venise să-l întâmpine.  

......................................................................................................................................

-       Sevus, îmi spuse un bărbat îndesat, fără a fi gras, de înălțime medie, șaten, cu niște cârlionți rebeli, ochi albaștrii şi o mustață deasă.

-       Servus! Ce mai faci Teo? îi întreb.

-       Uite, cu trebă! Nu vrei să pleci în Canada? mă întrebă el. Lucrez la firma care se ocupă de emigrări pe aceste tărîmuri.

-       Nu doresc. Lucrez în Germania ca profesoară iar aici sunt în vacanţă ! răspunsei.

-       Nu vrei să schimbi continentul ? mă îmbie Teo din nou cu propunerea.

-       Este parcă prea departe. Nu sunt atât de curajoasă să fac acest pas. Îi admir însă pe cei care reușesc să facă acest lucru! Dar tu ce mai faci, ce mai face tatăl tău, mama, bunica? îl întreb eu.

-       Au murit cu toții, rând pr rând! răspunse bărbatul. Am rămas singur.

-       Și tot acolo locuieşti? întrebai, știind că Teo locuia într-o casă pe o stradă principală din centrul istoric al Brașovului, ce ducea spre Poarta Schei.

-       Nu, a venit proprietarul și ne-a evacuat! povesti Teo.

-       Și acum unde ai casa? am continuat eu conversaţia.

-       Nu mai am nicio casă, stau în niște clădiri nelocuite, părăsite, cu oamenii străzii, fără adăpost. Din salariu nu pot să-mi cumpăr nici cea mai ieftină garsonieră. Din banii câştigaţi nici chirie pentru o cameră nu pot plăti.

Teo era inginer electronist. A terminat Electronica din București, ca șef de promoției și a primit repartiție guvernamentală dublă, la Universitate, în cercetare. Tatăl său era inginer șef la o mare uzină. Mama sa, unguroaică era casnică. Aveau însă destul de mulți bani pentru a duce un trai decent. Cumpăra totdeauna aparatura electronică de ultimă oră.

Teo avea o bibliotecă mare de casete cu filme. Din când în când, îmi împrumuta câte una. Era o persoană glumeață, ne spunea tuturor bancuri și povești de groază. Apoi râdea şi ne făcea şi pe noi să fim veseli.

-       Nu trebuie să vă gândiţi la cele spuse de mine, nu le concretizaţi şi atunci nu vă veţi speria! ne sfătuia el

Când și-a făcut ziua onomastică, la Universitate, ne-a servit, printre altele și cu pui de baltă. Ne-a spus întâi că sunt pui pane . Și toți am servit cu plăcere.

-       Știți ce ați mâncat astăzi? ne spuse el râzând, ca de obicei. Pui de baltă!

-       Care? Care erau puii de baltă, întrebai eu curioasă.

-       Cei pane! răspunse el. Să vedeți ce am pățit zilele trecute în Sfântu Gheorghe.

Intru într-o cofetărie și cer o prăjitură. Cofetărița, unguroaică vorbea aprins cu un tânăr și nu-mi dă nicio atenție. Mă enervez și o înjur. În ungurește, că bunica este de naţionalitate maghiară. Și, ce credeți ? Femeia îmi zâmbește imediat politicos și mă întreabă ce prăjitură doresc.

-       Dar dacă aș fi fost eu, ce-aș fi făcut? întrebă Doru, alt coleg. Eu nu cunosc maghiara. Rămâneam flămând?

-       Nu este chiar așa, îi răspunsei eu. Eu am fost acolo și m-au servit foarte bine întotdeauna. Chiar ador bucătăria ungurească și merg mereu în restaurante din stațiuni din zonă. Îmi place și cum gătesc și cum servesc.

-       Poate totuși vrei să laşi Germania şi să pleci în Canada. Îți las telefonul meu. E simplu Vinzi tot ca ai, depozitezi banii într-un cont, semnezi că-ți donezi organele, pentru binele omenirii și o persoană necunoscută te va aștepta acolo. Te va conduce la un hotel. Nu vei avea identitate, vei primi pentru început un număr. Pentru primii șapte-opt ani, pentru care vei plăti cazarea la hotel...

“Oare de ce nu pleacă Teo acolo, dacă tot are filiera? Mai ales că nu mai are pe nimeni în țară și nici alte lucruri care să-l lege aici, mă gândesc nedumerită. “Nu are casă , nu trebuie să vândă nimic. Sau tocmai aceasta este problerma! Nu are bani! Nu poate pleca fără bani?”. Mă gândesc involuntar la prietena mea Jeni şi la minunatele ei surori, cu copiii şi îmi doresc din toată inima, ca, la fel ca toţi simpaticii şi inteligenţii braşoveni care au plecat pe meleaguri străine, să se fi realizat cu adevărat, aşa cum meritau, să-şi fi îndeplinit visurile...