PROF. DR. CORNELIA PAUN - SCRIITOARE, JURNALISTA A PRESEI INTERNATIONALE 2

 

DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL: “DÉJÀ VU“ 

Prof. Dr. Cornelia Păun Heinzel: “Déjà vu”

Dacă cineva mi-ar fi spus că este posibil să mă întorc vreodată în timp, nu l-aş fi crezut. Dar iată că, într-o zi, am trăit o astfel de ipostază, într-un mod cât se poate de real.

Dimineaţa, când am ajuns la corpul cunoscut cu numele de “Leul“, al Universităţii Politehnice, şeful meu de catedră îmi spuse, imediat ce m-a văzut:

-       Văleanu, astăzi mergi cu studenţii la practică la firmă. Vine imediat autobuzul acesteia, să vă conducă la sediu.

M-am conformat imediat indicaţiilor şi am ieşit în curtea Universităţii. Studenţii, veseli şi vorbăreţi, mă aşteptau lângă autobuz. Le-am spus să urce şi am făcut şi eu acelaşi lucru. Am ocupat un loc la mijlocul vehicolului.

-       Veniţi în faţă! mă invită şoferul, un bătrânel cu figură bonomă.

-       Da, da, mergeţi în faţă! ţipară şi câţiva studenţi, care gândeau că prezenţa mea, alături de ei, îi va impiedica să facă niscavai năzdrăvănii.

-       Nu, doresc să stau aici, precizai eu, gândindu-mă că totdeauna îmi place mai mult între studenţi şi mă simt mai bine cu ei.

Autobuzul rulă lin pe străzile capitalei, până la ieşirea din Bucureşti. Atunci am rămas stupefiat. Credeam că mergem la o firmă din Bucureşti. Nu ştiam că societatea comercială este în afara oraşului. Apărură rapid câmpurile cultivate cu cereale specifice zonei rurale de câmpie. Pe marginea drumului, din când în când, străjuia pierdut, câteun pom fructifer. Curând am intrat în prima comună. Aşezarea era plină de vile impunătoare, construite una după alta. Apăru şi un mall. Nu mai văzusem până atunci într-o zonă rurală, o construcţie de asemenea dimensiuni şi cu această destinaţie.

Drumul nostru se continuă pe şosea, pe câmpurile zonei străbătute. La un moment dat, am ieşit de pe aceasta şi am luat-o pe un drum bătătorit, de ţară. Am crezut că la sfârşitul acestuia ne oprim. Dar nu a fost aşa. Autobuzul a luat-o pe câmp, prin mirişte. Şi străbătu aşa, câteva minute până apărură nişte construcţii ciudate din tablă metalică, ca barăcile muncitorilor din construcţii de pe vremuri, dar mai curate.

Autobuzul se opri .

-       Gata, am ajuns la destinaţie, spuse bătrânelul. Coborâţi din maşină!

Am ajuns imediat în faţa construcţiilor. Una dintre ele avea deschisă o uşă glisantă pe verticală, ca la garajele de maşini. Am intrat şi o domnişoara elegantă, îmbrăcată în costum îmi întinse mâna bărbăteşte şi se prezentă cu voce tare:

-       Sunt Marilena Inescu, directorul firmei “Antice Electronix”. Bine aţi venit! Sper să vă placă societatea noastră.

- Dan Mihai Valeanu, spusei eu şi mi-am rotit ochii cu curiozitate, să găsesc un scaun în care să nu-mi agăţ sau să nu-mi murdăresc hainele întrucât scaunele erau într-un stadiu avansat de uzură, cum nu mai existau în prezent în ţară. Toate cele cu vechime de peste douăzeci şi cinci de ani au fost casate. Aici, însă, erau scaune din altă epocă! Epoca socialistă!

Femeia parcă mi-a ghicit gândurile.

-       Vă puteţi aşeza acolo, pe locul meu, spuse ea, arătându-mi într-un colţ, un scaun ceva mai elegant şi nedeteriorat, dar tot din epoca anterioară.

M-am aşezat pe scaunul de director, de piele, rotitor. Şi atunci, acesta a scârţăit ascuţit, sub greutatea mea. M-am speriat să nu cad şi l-am studiat să văd dacă rezistă. 

Studenţii ştiau ce au de făcut. Mai fuseseră aici de câteva ori. Au intrat în cabină şi s-au schimbat în halate albastre, pe care era imprimat numele firmei “Antice Electronix“.

Din locul în care mă aşezasem, aveam vedere largă asupra unei zone intinse. Şi ceea ce am văzut, m-a captat cu totul. Hangarul avea şi etaj. De acolo, apărură impudic nişte capete care mă studiau cu curiozitate. Erau funcţionarele de la compartimentul financiar-contabil al firmei, aflat la etaj, pe un suport de tablă, la care se urca pe nişte scări metalice..

Privind în jurul meu mi-am dat seama că un asemenea loc mai văzusem doar în epoca socialistă. Firmele actuale au un aspect complet diferit, cu alte dotări.

Mesele de lucru, vechi, erau dispuse pe rânduri paralele exact ca în atelierele din epoca socialistă. Ĩn imensul hangar, la numeroasele mese şi scaune, la fel de antice, erau distribuiţi vreo doisprezece muncitori, care lipeau plictisiţi componente electronice, pe plăci de textolit. Din când în când, unii se plimbau printre mese, lent, fără a avea vreun scop, alţii mergeau cu un aer visător, la dozatorul de cafea. Aşa ceva nu mai văzusem din anii de studenţie, dinainte de revoluţie. Incredibil ! Trecuseră douăzeci şi cinci de ani şi locul acesta era neschimbat! Nu se schimbase nimic! Atmosfera de lucru, mobilierul, dispunerea lui, aranjamentul, oamenii îmbrăcaţi la fel şi cu aceeaşi atitudine...  chiar şi hangarul, cu uşa lui glisantă, scările metalice, etajul cu podea de tablă… toate le mai văzusem demult şi erau acum la fel ca atunci .

Mi-am dat seama, la un moment dat, că mobilierul incintei îmi era cunoscut. Era acelaşi în care îmi petrecusem practica din anii de studenţie. Mesele, scaunele, bancurile de lucru, dotate cu menghine şi dispozitive de prindere a pieselor, utilajele le ştiam. Era chiar şi maşina de îndoit şi foarfecele ghilotină pentru tăiat tablă, băile galvanice în care se scufundau plăcuţele de textolit. Am observat apoi, paradoxal, că şi oamenii erau aceeaşi. Dar aveau figuri peste care trecerea timpului îşi lăsase amprenta - părul le albise şi li se rărise, feţele erau brăzdate de riduri mai mult sau mai puţin adânci, în funcţie de persoană, iar unii prezentau sau o burtă proeminentă sau slăbiseră excesiv încât deveniseră filiformi. Scăzuseră chiar din înălţime, de parcă ar fi intrat la apă. Am privit fiecare faţă, amintindu-mi cum arăta în urmă cu un sfert de secol, cu trăsături ce se mai păstraseră încă neschimbate - ochii, mai şterşi, care-şi pierduseră din vioiciune, forma capului şi a feţei - şi bineânţeles modul angajaţilor de comportament, care… era acelaşi.

Venise vremea prânzului şi îşi scoseseră toţi sufertaşele cu tocăniţă, exact ca pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai văzusem de atunci, pe cineva venind cu aşa ceva la serviciu, ca mâncare - era tocana de cartofi, cu tomate. Unii dintre ei aveau în compoziţia mâncării şi câteva oase, pe care mai rămăsese puţină carne de porc. Exact aceeaşi pe care o serveau oamenii muncii, după ce carnea dispăruse din alimentare şi se dădea numai la raţie iar cei care cunoşteau câteo vânzătoare mai făceau rost de nişte oase..

La firmele cu specific de electronică şi calculatoare, de obicei, în prezent se servesc produse de catering sau fast food, Coca-Cola. Poate doar ocazional, există câteun angajat care îşi ia de acasă vreun fruct sau o salată, un sandviş…

Studenţii găsiseră dozatorul de cafea şi nu-l mai părăseau. Preţul produselor era foarte mic. Aşa că introduceau monede continuu, selectând cafea şi ceai.

- Domnu’ profesor! Domnu’ profesor! Veniţi şi dumneavoastră! E ieftin! Vă rog serviţi o cafea, spuse o studentă întinzându-mi un pahar de plastic cu cafea aburindă.

- Mulţumesc, am băut una acasă, am răspuns. Nu beau mai multe cafele într-o zi.

-Dar nu este nicio problemă, domn’ profesor. Noi am băut câte cinci şi nu avem nimic. Are un gust mai special. Nu este ca cea obişnuită, pe care o bem noi zilnic.

În momentul acela, aburii cafelei ce mi-a fost întinsă, mi-au pătruns adânc nările, care mi se dilataseră instantaneu, parcă pentru a o cerceta şi am realizat că era o aromă cunoscută, pe care nu am mai simţit-o demult. Era mirosul cafelei de cicoare vechi, al aşa-zisului “nechezol“.

M-am apropiat curios de dozator şi l-am recunoscut. Era cel la care apelam şi eu şi colegii mei, când studenţi fiind, doream o cafea, la orele de practică.

Incredibil ! m-am gândit eu. Oamenii aceştia şi-au adus mobilierul, utilajele, maşinile, incinta metalică în mijlocul câmpului. Dar au păstrat chiar şi “nechezolul“ epocii…

M-am dus la toaletă. Pe chiuvete erau două săpunuri. Săpunuri din epoca socialistă ! La fel şi hârtia igienică şi detergentul de spălat vasul de toaletă. Alături, era o cămară cu uşa deschisă, în care erau depozitate:săpun, detergent, hârtia igienică… aceeaşi de acum douăzeci şi cinci de ani.

Aici, în mijlocul câmpului mlăştinos, păzit cu străşnicie, de nişte câine vagabonzi înfometaţi, era teleportată o mare parte din fosta instituţie socialistă.

A venit ora două. Studenţii s-au strâns rapid şi urcară vioi în autocar.

Maşina demară cu putere în noroaiele mlăştimoase de pe câmp, lăsând în urmă hangarul vizitat, aparţinând altor timpuri. Ne întorceam din nou la civilizaţie! Devenisem melancolic, în timp ce baleiam cu privirea peisajele, altele decât cele pe care le văzusem la venire, întrucât şoferul alesese un alt traseu de întoarcere.

Veselia şi energia debordantă a tinerilor din jurul meu creau însă o atmosferă plăcută, antrenentă. Ceea ce văzuseră era pentru ei ceva nou şi le-a fascinat cu totul! Fără să ştie de ce…

- Vreţi să lucraţi pe viitor aici? îi întreb eu.

- Nu, domnu’ profesor. Nu dorim. Ne place aici, numai ca practică. Pentru că e altfel…

Autocarul se depărta, trecând prin sate.

Intram curând în capitală şi apărură clădirile somptuoase, înalte, cu pereţi din sticlă colorată în care îşi aveau sediul marile companii electronice, de computere, construite pe vechea platformă industrială. Tinerii îmbrăcaţi în costume, cu cravate, în mână având câteun pahar de cafea aburindă sau o ţigare se iveau la balcoane sau la intrările de la parterul clădirilor. Şi aroma răspândită era deosebit de plăcută. Era parfumul inconfundabil al cafelei naturale… Intrasem în prezent şi în civilizaţie!

La un moment dat, apăru şi fosta instituţie în care îmi făcusem practica în studenţie. Devenise un local, în care majoritatea tinerilor angajaţi ai firmelor din jur serveau zilnic ciorbă de perişoare sau ocazional, nişte aripioare de pui pane...

Zilele următoare, studenţii mei, din diferite grupe îmi arătară la ore, că aveau componente electronice prin buzunare.

-       Dar de unde sunt? i-am întrebat mirat. Apoi mi-am amintit cât de stresate erau femeile de serviciu de la Universitate, când în toalete au fost aduse instalaţii auxiliare pentru depozitat săpun, hârtie, aparate de uscat mâinile, deosebit de moderne. Apoi acestea au dispărut cu totul.

“Pe vremea mea, nu ar fi luat niciun student niciun ac, de la practică sau de la Universitate“, am gândit eu. “Creşterea în spiritul obţinerii de profit, modificase complet oamenii…“. 

-       De la “Antice”, domn’ profesor, îmi răspunseră nişte voci gălăgioase.

-       Păi şi de ce le-aţi luat? i-am chestionat eu, curios, pentru a le înţelege gestul.

-       Le găsim noi utilizare. Bostoacă a luat chiar şi o poză, se pare că a patronului, care este decedat, spuseră câţiva şi-mi arătară fotografia unui bărbat, în costum.

Am luat-o în mână şi am rămas tablou. Era poza fostului director al instituţiei în care-mi făcusem practica în studenţie, domnul Inescu...

Notă: Aceasta este o povestire. Asemănările izbitoare cu persoane, locuri, situații  aproape identice, cunoscute, sunt pur întâmplătoare.

 

Dr. Cornelia Păun Heinzel: ”DOAMNA GURU”

 

 

Marina Cotineaţă se născuse în Bumbăreţu de Jos, un sătuc uitat de lume, din centrul Moldovei. Când era elevă la şcoala primară, la testarea inteligenţei ce s-a făcut în şcoală, Marina primise punctajul cel mai scăzut. Dar era prima atunci când le făcea răutăţi colegilor de clasă şi vecinilor de casă, din cătunul unde locuia.

Se mută curând la oraş, cu familia, unde termină cu greu şcoala gimnazială şi apoi liceul la seral. După absolvire se angajă la întreprinderea textilă “Omătul mare”, unde primise repartizare, la un laborator de chimie, având ca sarcină spălarea eprubetelor utilizate. Dar de năravul de a face rău celor ce o înconjurau, nu se lepădă de niciun fel. Era plăcerea ei înnăscută şi nu era pe deplin mulţumită dacă nu făcea o răutate cuiva din jurul său.

Tovarăşii de partid din întreprindere au observat acest lucru imediat, au semnalat superiorilor constatarea lor şi au avut ideea să o racoleze ca turnătoare la Securitate.

-Aşa talent, ca al dumneavoastră, tovarăşă Marina, mai rar ! Păcat să se piardă pe apa sâmbetei! Aţi avea la noi activitate intensă ca turnătoare şi veţi fi recompensată pe măsură, cu bani şi nu numai...

Şi de atunci Marina, cu plăcere, pâra pe toţi vecinii, pe toţi colegii din jurul său ce fac, ce zic... şi îi plăcea la nebunie să inventeze tot felul de grozăvii despre aceştia, ca sărmanii să aibă cât mai multe necazuri.

Într-o zi primi de la activistul Drăgăvei o propunere tentantă.

-Tovarăşă Cotineaţă! Avem pe tov Coruptino, om de al nostru, din popor,  din Bumbăreţu de Sus, care pârăşte la fel de sârguincios ca dumneata pe toţi oamenii cunoscuţi cu care este în contact. Lucrează ca hamal la secţia vecină. Descarcă recipienţii primiţi cu substanţe chimice. Este cam materialist, ce-i drept, mai face el ceva excrocherii, că-i specialist în aşa ceva. Chiar dacă au mai dispărut o parte din materialele chimice cărate, noi l-am scăpat mereu basma curată, ca recompensă pentru serviciile ce ni le-a adus. Voi doi, împreună, cred că veţi face o echipă bună. Dorim rapid să vă unim. Credem că rezultatele în cuplu vor fi spectaculoase. Vorba aceea : ”Unde-s doi, puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte...”.

Şi tovarăşii le programară curând o întâlnire, la o seară de dans organizată pentru tinerii muncitori din cadrul întreprinderii.

Iar Marina şi Dorel au constatat din prima privire, că se potriveau unul cu altul, ca sacul cu peticul. Amândoi pârau cu nesaţ pe colegii lor harnici, care îşi vedeau serios de lucru, neştiind că se află sub atenta observaţie a perechii Coruptino. Împreună, tinerii cumulau informaţiile primite de fiecare şi îşi dădeau unul altuia idei, care mai de care mai malefice. Lucrul acesta îi apropia cel mai mult. Aveau preocupări şi pasiuni comune! Să facă cât mai mult rău celor din jurul lor şi apoi să se bucure de victorii ! Şi, ca urmare, căsătoria dintre ei apăru ca ceva firesc.

Dar totul nu dură mult. Regimul socialist se schimbă şi cum Securitatea comunistă nu mai exista, activitatea de pâră nu se mai desfăşura. Marina şi Doru îşi pierduseră obiectul activităţii lor, dar şi pasiunea lor cea mai mare. Chiar îi simţeau lipsa pe deplin.

Până când într-o zi, femeia se trezi în laboratorul întreprinderii unde lucra, cu doamna profesor universitar Bramburilă.

- Am aflat de activitatea efervescentă de turnător pe care aţi desfăşurat-o cu conştiinciozitate. Nu doriţi să vă înscrieţi la mine la facultate? Sunt locuri cu duiumul şi nimeni nu mai vrea în ziua de azi să facă “Chimia”. Nici nu ar avea de ce, că n-ar avea ce să facă cu ea. Dumneavoastră însă, o veţi folosi cu sârg. Vă trebuie doar un carton, o licenţă universitară. Nu contează specializarea. După ce absolviţi, veţi deveni mâna mea dreaptă. De oameni aşa ca dumneavoastră am eu nevoie în viitor. Vă angajez începând chiar de acum, ca secretară, la mine la cabinet. Când veţi termina facultatea, veţi ajunge în postura cea mai ridicată, veţi putea face absolut ce doriţi... Împreună vom schimba lumea! Vom distruge absolut tot... ce e vechi, bineânţeles...

Şi după cinci ani, previziunile doamnei Bramburilă se îndepliniră întocmai. Ba chiar depăşiseră aşteptările. Şi Marina se gândi că este născută într o zodie norocoasă.

.......................................................................................................................................

 Doamna Coruptino avea motiv de a veni la Comisie pentru a găsi noi clienţi pentru salonul său, deschis recent. După douăzeci de ani, activitatea sa de director general pentru Asigurarea, dezvoltarea şi protejarea managementului corupţiei resurselor umane din învăţământ nu îi era de ajuns. Se plictisise să tot vândă posturi didactice şi nedidactice, să primească şpăgi pentru aprobările pe care le dădea pentru cursuri de formare, pentru noile specializări şi direcţii în universităţi, şi atâtea altele... Cine nu venea la ea cu mălaiul, nu avea nicio şansă de rezolvare. Nu o mai distra nici să facă legi şi metodologii cât mai ciudate cu putinţă, în aşa fel încât să-şi bată joc de bieţii oameni, în modul cel mai diabolic posibil. Doar lucru acesta era plăcerea sa încă de când era mică. Acum însă, o făcea pe scară largă. Avea un salariu fabulos, afaceri de milioane şi putea să-şi îndeplinească visurile cele mai costisitoare, să-şi cumpere absolut orice, deşi avea parte de numai de gratuităţi - alimentele zilnice, casele ca îi deveniseră proprietăţi, le primise cadou fără să dea vreun leu. Iar ieşirile în străinătate în toate colţurile lumii, le făcuse numai pe banii statului. Ba mai primise şi diurnă, şi stivă de bani din programe, transport gratuit, fiind cazată în cele mai luxoase hoteluri de pe mapamond, având finanţarea de la buget.

Viaţa sa de familie în exterior părea multora ideală. Dar în realitate, din punctul de vedere al Marinei, era pe butuci demult timp. Aveau o fată, la liceu, dar Dorel al ei era demult nefuncţional. Doar banii şi afacerile pe care ea i le aranja cu ministerul îl mai interesau. Câştiga omul bani cu nemiluita. Şi după cum îi era vechiul obicei, ca să nu fie în pericol pentru excrocheriile făcute, pâra cu înverşunare persoanele cu care avusese tangenţă în afacerile sale dubioase desfăşurate. Astfel, el scăpa curat şi nevătămat şi rămânea şi cu sumele fantastice câştigate. 

Acum Marina dorea să facă ceva nou. Ceva ce nu se cumpără cu bani. Şi ocazia apăru pe neaşteptate, odată cu numirea în Minister, ca director, a domnului Necşulea, venit şi el după revoluţie, la fel ca şi ea, cu renumitul program “Prostul satului”, dintr-un cătun sărac, uitat de lume, în capitală, pentru a deveni direct profesor universitar, căci era absolvent de vestita şcoală securisto-comunistă “Ştefan Gheorghiu”. Atunci Marina a avut norocul să îl cunoască. Soarta îi surâse din nou, ca atunci când i-a fost scoasă în cale doamna profesor Bramburilă de la Universitate. Deveni întâi studenta bărbatului şi apoi discipola practicilor acestuia. Ceea ce învăţase de la d-l Necşulea, un adevărat maestru guru, a fost magnific! Şi acum folosea din plin învăţăturile şi deprinderile formate, în cabinetul ce şi-l înfiinţase recent, devenind ea la rândul ei, persoana care îi forma şi îi îndruma pe alţii. „Am devenit acum,eu,Doamna guru!” gândi extaziată femeia. 

Marina era o femeie foarte slabă, de aproximativ 1,70 centimetri înălţime, cu un nas ascuţit, ca un cioc de cinteză, buze subţiri, ochi mici, care-i jucau în cap ca nişte licurici şi privirea răutăcioasă. Avea părul tuns scurt, făcut permanent, cu onduleuri, vopsit blond platinat. 

- Ce încântare, doamna Coruptino ! exclamă un bărbat de vreo şaizeci de ani, îmbrăcat elegant în timp ce ochii i se scurgeau languros după femeie. Dar ce vânt vă aduce pe la noi ? continuă cu glas mieros omul.

„E domnul Buzunărici, fost sudor, astăzi... Ufff ! Dacă aş fi fost şi eu la bară dansatoare, astăzi aş fi fost mare senatoare”, gândi femeia urmărind cu privirea o femeie între două vârste, cu nasul aruncat în vânt. „Dar Dorel al meu nu m-ar fi lăsat de niciun fel! Şi oricum timpul nu este pierdut. Nu se ştie ce-mi rezervă viitorul, că de când mă ştiu trec din succes în succes, fără nicio problemă. Parcă aş fi semnat un pact cu diavolul. Sau... poate chiar... ”.

- Aaaa! Un fleac! răspunse femeia. O aprobare pentru o universitate particulară, să mai facem ceva studenţi, că-s prea puţini la noi! La mine în cătunul natal, au mai rămas vreo doi fără licenţă şi nu pot să las eu, care asigur educaţia la cotele cele mai înalte ale corupţiei, aşa ceva să se întâmple. Pe dumneavoastră însă, spuse unduindu-şi vocea şi trupul femeia, vă aştept curând la mine, în cabinetul meu renumit pentru o şedinţă de terapie naturistă. Şi femeia întinse cartonaşul de prezentare, pe care erau inscripţionate adresa şi telefonul împreună cu un pliant frumos colorat, plin de imagini sugestive.

- Nu o să regretaţi deloc! Vă veţi simţi ca un flăcău de douăzeci de ani! Trebuie numai să vă programaţi. Am foarte mulţi clienţi, numai personalităţi, aşa ca dumneavoastră! continuă femeia. Toţi pacienţii mei au fost încântaţi şi au revenit la mine cu plăcere.

- Într-adevăr după munca asiduă depusă, trebuie şi relaxare. Am văzut în ultimii ani toată lumea. M-am săturat chiar şi de cele mai scumpe şi mai exotice locuri, că bani am stivă, slavă domnului. Merg frecvent la toate tipurile de saloane posibile: de masaj, de gimnastică de întreţinere, de coafură, de cosmetică pentru manichiură, pedichiură,  cosmetică, vopsit, epilat, pensat... Am nevoie însă de altceva, de ceva nou... şi cred că dumneavoastră, sunteţi calea spre aşa ceva... spuse bărbatul.

- Cu siguranţă, stimate domnule Buzunărici.

..............................................................................................................

Trecu o săptămână şi doamna Coruptino primi un telefon, în timp ce se afla în cabinetul său de la minister.

- Sunt Sile Buzunărici. Mi-aţi făcut recent o invitaţie la distinsul dumneavoastră cabinet. Vreau să mă schimb, să devin alt om. Să-mi spuneţi numai cât costă şedinţa, ca să transfer banii în contul dumneavoastră. Pentru mine acest lucru nu este o problemă.

- Miercuri, domnia voastră, la prânz, vă aştept la adresa de pe pliant. Veţi fi mulţumit cu adevărat, de ceea ce se va petrece cu dumneavoastră, îi spuse femeia veselă.

...............................................................................................................

Buzunărici coborâ cu greutate din jeep-ul său ultimul tip, pe care-l cumpărase recent. Era în faţa unei vile impunătoare, ca un palat din poveşti. „Are de unde să scoată, ca şi noi”, gândi bărbatul. „Şi salariul său imens, din care ar trăi un sat întreg, e nimica toată pentru doamna Coruptino, comparativ cu ce scoate ea pe lângă. Doar ştiu şi eu ce înseamnă să curgă banii şuvoi, ca dintr-o fântână arteziană cu funcţionare continuă.

Sună şi poarta i se deschise automat. Parcurse o bucată pe jos, pe o alee pietruită, străjuită de o parte şi de alta de statui fermecătoare, din marmură albă, până la uşa vilei. Femeia îl aştepta la intrare, pe faţa având zâmbetul său viclean, caracteristic.

Buzunărici nu ştia de ce să fie mai fascinat, de femeie, care chiar dacă nu era o frumuseţe şi trecuse cu mult peste patruzeci de ani, era înveşmântată într-o rochie senzuală, transparentă de voal roşu ca sângele sau de interiorul vilei. Inima începu să-i bată cu putere. Atmosfera ce-l înconjura era una incredibilă. Avea senzaţia că păşise în direct în paradis.

În nişte vase de lut pictate ardeau lumânări sferice, conice, paralelipipedice sau piramidale viu colorate, care degajau arome incredibile iar urechile păreau vrăjite de armonii muzicale ademenitoare, care îţi luau minţile în totalitate. Bărbatului i se păru că Doamna Coruptino, pentru un moment cea mai minunată fiinţă femeiască de pe Terra, cea mai frumoasă femeie de pe pământ.

- Îmi pare bine că aţi venit domnule Buzunărici ! îl îmbie aceasta.

- Vasile ! sau Sile! Spuneţi-mi pe numele mic, spuse bărbatul încântat.

- Desigur domnule Sudo..., Sena..., Sile, spuse Marina, şovâind. Trebuie însă întâi să lăsaţi necazurile, grijile, preocupările de zi cu zi deoparte. Să vă îndepărtaţi de ele.

- Şiii... cum pot face aceasta ? întrebă mirat Buzunărici. Stivele de bănet apasă asupra mea covârşitor. Şi grija că nu mai am ce face cu ele...

- Nicio problemă ! Vă voi scăpa eu rapid de aceste greutăţi, ce vă îmbătrânesc sufletul cu o sută de ani. Toate hainele acestea vă încorsetează, spuse femeia arătând spre costumul elegant al bărbatului. Vă limitează dezvoltarea personală, câmpul propriu de acţiune, de desfăşurare. Trebuie să fiţi liber, nimic să nu vă îngrădească spiritul, care trebuie să poată zbura liber. Eliberaţi-vă de tot ce vă deranjează, în jur.. începând cu cravata, sacoul... şi apoi restul...

- Bine, dar... dumneavoastră.. întrebă încurcat bărbatul.

- Nicio problemă domnule Sudo..., Sena..., adică Sile, spuse femeia. Voi proceda şi eu la fel. Mă voi lepăda de voalul vaporos ce mă înconjoară, pentru a intra împreună în paradisul lumilor... şi femeia îşi aruncă veşmântul cu viteză la distanţă. Se apropie apoi de Buzunărici şi îl ajută delicat să se lepede şi el de veşminte, încât acesta nici nu realiză când ajunse în costumul lui Adam. Miresmele ce se degajau printr-un fum învăluitor, muzica fermecătoare, atmosfera ademenitoare, atingerile femeii, toate i se păreau miraculoase...

- Serviţi, spuse femeia, întinzându-i o ceaşcă fierbinte, cu o băutură roşiatică, din care aburii îmbietori se încolăceau haotic prin atmosferă. E delicios ! Are şi roiboos african !

- Dar.. nu e... nu e otrăvitor... se bâlbâi Vasile, amintindu-şi că citise recent aşa ceva.

- Nicidecum! Gustaţi! E o licoare magică. Veţi pătrunde în lumea visurilor feerice, în care orice doriţi este realizabil, orice e posibil şi vi se poate îndeplini.

Bărbatul sorbi şi apoi continuă cu nesaţ. “Într-adevăr este o poţiune magică, la care doar zeii au acces, adică cei ca mine...”, gândi el.

Femeia se aşeză la un moment dat în poziţia lotus, pe o pernă imensă, albastră de satin. Şi făcu semn bărbatului să facă acelaşi lucru, arătând spre perna aflată la doi metri în apropiere. Bărbatul se aşeză imitând cu greu postura mentorei sale. Nu mai încercase până atunci să stea vreodată în această poziţie. Ajunseseră astfel, faţă în faţă. Din vasele cu lumânări fumegânde au început să se degaje aburi, din ce în ce mai deşi, creând o pânză fină de fum. Buzunărici simţi cum totul se învârte în jurul său, era complet ameţit şi nu mai ştia dacă ceea ce se întâmplă este vis sau realitate. Privirea ajunse necontrolat pe sânii mici, uscaţi şi căzuţi ai femeii şi coborâ lent, apoi deveni curajos, determinat de  atitudinea lipsită de pudoare a femeii. “Doar este psiholoagă, nu are inhibiţii!” îşi spuse el,  „Cred că şedinţa naturistă şi-a meritat toţi banii, pe deplin!”.

Şi în timp ce Doamna Guru analiza cu adevărat profesionalism adâncimile sufletului lui Buzunărici, acesta îi explora silitor pe cele fizice ale mentorei sale. ”Cred că acum         mi-am ridicat şi eu în sfârşit nivelul spiritual cu adevărat. Diplome universitare mi-am cumpărat şi eu, ca tot omul în ziua de azi, dar nu am observat nicio schimbare. Am rămas acelaşi dintotdeauna. Dacă ştiam mai demult de aşa o posibilitate, ce bine era ! Dar nu e timpul pierdut ! Căci acum, voi deveni desigur un înţelept al vremurilor! Mi s-au deschis în faţă toate căile” gândi bărbatul mulţumit de realizare şi privi din nou spre femeie încântat. „Deci aşa ţi se dezvoltă intelectul! Şi nu mi-a spus nimeni până acum!”.

Ritmurile muzicale începură treptat să se intensifice şi involuntar cei doi începură să danseze în ritmul muzicii. Părea un ritual sălbatic de împerechere al unui trib sălbatic african. Vasile observă mirat cum simţurile îi explodaseră şi realiză că, aşa cum îi spusese femeia, se simţea ca în tinereţe, deşi de mult timp nu mai îşi amintea cum a fost...

Femeia dansa, gesticula şi vorbea continuu. Vasile simţi cum cuvintele acesteia, pătrundeau miraculos în orice fărâmă a corpului său, invadau fiecare firicel de sânge ce curgea prin venele sale, atingeau delicat fiecare centimetru de piele ce-i acoperea trupul, asemeni aromelor de nedescris care-i invadau nările şi care difuzau haotic în interiorul său. Notele muzicale picurau strecurându-se fin în tot corpul său, ca ambrozia în paharele zeilor. “Sunt deja altul! Am atâta energie în mine, ca un adolescent” gândi Vasile impresionat. “Parcă am fi împreună într-un câmp magnetic uriaş. Am devenit deodată cei mai minunaţi şi mai fericiţi oameni de pe pământ”.

- Acum, trebuie să vă curăţ de toate relele din corpul dumneavoastră, pe care le-aţi colectat de la persoanele din jurul dumneavoastră, cu care aţi fost în contact.         Întindeţi-vă pe spate în acest loc, spuse Marina arătând spre un pat foarte jos din mijlocul încăperii.

Buzunărici se aşeză şi observă cum corpul său pătrunse interiorul de burete al tapiseriei, până aproape de podea. Simţi apoi un miros de fân proaspăt, care îi aducea amine de copilăria sa la ţară. Crezu întâi că i se pare. Dar văzu imediat pe Marina în timp ce îi acoperea corpul, îl învăluia cu firele uscate ce-l furnicau şi îl înţepau în acelaşi timp. Femeia îl înfăşură apoi strâns, complet, ca într-un giulgiu, cu un cearceaf alb. Se roti în continuare în jurul patului cu mâinile ridicate în aer, ţinând în ele vase cu lumânări parfumate, din care zburau cunoscutele miresme ciudate, atrăgătoare. Bărbatul simţi că nu mai ştie ce se întâmplă cu el. Când se trezi, Marina încerca să-l dezvelească.

- Acum a ieşit tot răul din interiorul dumneavoastră. Uitaţi-l! spuse femeia arătând fostul cearceaf alb, înnegrit complet, ca de fum şi funingine. Acum sunteţi curat şi nevinovat ca un bebeluş nou născut. Iar pânza murdară o aruncăm la gunoi, să îndepărtăm toate relele ce s-au strâns în ea.

- Ooo.. chiar aşa mă şi simt! răspunse Vasile uimit. Parcă aş fi un prunc!  

Domnul Buzunărici veni silitor şi cu plăcere la următoarele şedinţe de terapie programate de fermecătoarea Marina.

„Cred că profesorii mei de la şcoala primară m-au subapreciat. Dacă ar vedea cum îmi bat joc acum de toţi, oare ce ar zice?” gândea mulţumită femeia.

                                                                       Epilog

 

Trecuseră cinci luni pline de magie cu fermecătoarea doamnă guru.

Buzunărici se afla visător pe Coasta de Azur în restaurantul hotelului luxos unde era cazat. Terminase de servit masa şi chelnerul disperat veni cu nota de plată. În ţară i se decontau consumaţiile. Aici, însă...

-  Stimate domn, conturile dumneavoastră sunt goale. Nu mai este niciun euro în ele. Mai aveţi cumva altele întrebă omul, cunoscându-l pe Vasile, ca vechi client al localului, care-i lăsa totdeauna generos, ca un prinţ arab, bacşişuri grase.

- Nu se poate, eu am bani cu duiumul! Care se revarsă în conturi zi şi noapte, din afacerile mele, ca dintr-un izvor nesecat. Nu se poate să nu mai fie nimic în ele!

- Uitaţi-vă şi dumneavoastră, spuse chelnerul necăjit.

- Au dispărut în mod miraculos....   miraculos.... exact ca trăirile mele magnifice, de flăcău, din ultimul timp... Şi avu imediat o revelaţie. Doamne, atât de mult m-au costat? Au fost ca un pact cu diavolul! Şi în faţa ochilor îi apăru imediat doamna Coruptino, o dulce, dar adevărată întruchipare malefică, căreia el îi dezvăluise inocent, printre aburii feerici ce-l invadau în timpul şedinţelor de terapie, conturile sale secrete... şi văzu, pentru o clipă, cum banii săi dansând pe ritmuri îndrăcite, plutind în aromele ademenitoare dispar ca prin farmec, în ceaţa aburilor misterioşi degajaţi printre sunetele discrete, ameţitoare ale şedinţe fermecătoarei Marina... 

„Vai ! gândi Buzunărici. Şi nu pot să fac nimic. Nu pot reclama la nimeni, niciunde. Şi dacă aş reclama, tot ar fi degeaba, că doar chiar noi am construit o astfel noua orânduire, în care să nu poată rezolva nimeni vreo reclamaţie! Dar nu am crezut că voi avea nevoie vreodată eu de aşa ceva. Că doar eu sunt superior, nu sunt un om de rând...”. Apoi îşi reveni optimist, ca întotdeauna: „Măcar nu am păţit-o singur. Unii dintre stimaţii mei colegi au fost şi ei desigur clienţii doamnei guru şi au fost păcăliţi ca şi mine. Şi tot ca şi mine nu pot face nimic, că doar noi am fost cei care am conceput imposibilitatea rezolvării vreunei astfel de situaţii... ”.

„Acum cred că am devenit înţelept cu adevărat... căci am ajuns şi sărac... ” concluzionă bărbatul.

Dr. Cornelia Păun Heinzel : “Hărţuit sexual”

sau „Patimile profesorului Benedict Predică”

-Este bărbatul meu şi lăsaţi-mi-l în pace. Avem băiat de crescut, elev la liceu. Ce îl tot hărţuiţi sexual ? Voi, nu aveţi bărbaţi acasă ? spuse ţipând disperată, o femeie.

-Acum este autonomie şi trebuie să stea aici cu noi, să ne satisfacă nevoile liceului, stabilite de noi, conform legislaţiei actuale, pe care noi o reprezentăm, răspunseră obraznic nişte femei agitate, cu vârstele în jur de şaizeci de ani. Trebuie să vină la noi oricând îl chemăm, dacă dorim acest lucru.                                                                 

Directoarea, doamna Miţa Păsărică, agitată tot timpul, gata să sară în sus pentru orice motiv, cu părul vopsit roşu intens şi alături de ea, alta, la fel de exaltată, grasă, cu părul negru, creţ, cu iegări transparenţi din care i se vedeau clar formele greţoase, doamna Bucinschi, priviră nedumerite la femeie. Doar ele aşa făceau de mulţi ani, cu toţi bărbaţii din liceu. Şi nu s-a plâns nimeni niciodată. Era pentru ele practică veche.                                              

Uşa se deschise cu forţă şi apăru un bărbat bine făcut, masculin, brunet. Era noul antrenor de volei al liceului.                                                                                                        

- Ce fericire! Avem şi noi un bărbat în colegiu! exclamă extaziată o femeie..   

- Dar noi ce suntem, rostiră în cor, supăraţi, profesorii din sală.                                                                  

Într-adevăr, majoritatea bărbaţilor din colegiul lor erau cam rablagiţi, aflaţi la vârsta senectuţii, foşti maiştrii sau simplii muncitori, avansaţi la catedră, ca profesori cu grade didactice, dar foarte bine cotaţi şi apreciaţi de direcţiune. Soţii personali ai femeilor erau numai cu numele şi nimeni nu îi văzuse vreodată, prin preajma lor, deşi acestea când conversau, aminteau ìn povestirile lor, permanent, celor din jur că îi au.                                                              

Uşa sălii se deschise şi apăru o femeie aflată de mult la vârsta pensionării, cochetă, cu fustă mini, cu tocuri exagerat de înalte, cu perucă blond platinat, tunsă scurt, băieţește, la fel de agitată ca suratele ei, ìmbrăcată cu o bluză subţire, transparentă, albastră. Era şefa de catedră, doamna Tărtiţoi.                                                                                                       

Domnul Benedict Predică, profesor recent transferat în colegiu era un bărbat de peste cincizeci de ani, de ìnălţime medie, cu părul grizonat, rar şi subţire, slăbuţ, cu faţa mică și brăzdată de riduri puternic accentuate, cu barbă, modest ca fire şi îmbrăcăminte, cu voce molatecă. Om foarte credincios nu numai cu numele, cum puţini există în realitate, cu adevărat, la ora actuala, Benedict era permanent în vizită la mănăstiri, pentru a participa la slujbe şi rugăciuni. Era un fel de Daniil Sihastru al epocii actuale. Postul şi rugăciunile erau ceva obişnuit pentru el şi era exemplu de moralitate, lucru rar în ziua de astăzi... Teoretic, pentru că în realitate, fiind foarte docil, accepta fără împotrivire orice acţiune violentă asupra sa, deşi nu era nicidecum de acord cu aceasta.

După ce era asaltat de femeile nesătule din jurul său, bietul om stătea zile întregi continuu, în post negru şi rugăciuni, spunându-şi cu durere în gând, că altcuiva îi era ruşine să-şi spună păsul: „În ce hal s-au tâmpit oamenii în ziua de azi! Nu mai au nicio ruşine faţă de nimeni şi de nimic. Şi de unde Doamne au apărut atâţia fără de minte? Că ìn socialism erau parcă oamenii mai deștepţi. Chiar cei fără școală erau inteligenţi”.  

Benedict îşi luase de curând „Divina comedie” a lui Dante, o purta permanent cu el şi recitea „Infernul” din când ìn când, ca să i se pară că, în viaţă, poate fi ceva mai rău, decât umilinţele ce le pătimea zilnic, cu conducerea colegiului. 

-Nu ne satisfaceţi, domnule Predică! Luaţi exemplu de la colegii dumneavoastră din colegiu! Nu suntem mulţumite de prestaţia dumneavoastră, îi spuneau tot timpul femeile de la conducerea instituţiei şcolare. Suntem permanent cu ochii pe dumneavoastră...  şi în gând, femeile îşi spuseră chicotind, „şi cu mâinile...” .    

Soţia sa îl ştia om foarte credincios şi avea totdeauna încredere în el. Îl lăsa cu săptâmânile, lunile, în pelerinaje pe la mănăstiri, prin toată ţara, chiar peste graniţă, fără să-şi facă probleme că ar fi posibil să-l piardă. Nu i-ar fi pus fildelitatea la ìncercare niciodată. Dar acum, vedea că ceva se ìntâmplase, că soţul său era complet schimbat şi se frământa fără încetare.

Când merse la biserică ultima oară, o femeie necunoscută veni şi i se adresă:

- Soţul dumneavoastră, săracul, ce pătimeşte în liceu ! Nu are scăpare cu istericele de femei ce îl asaltează !

Atunci Clementina se gândi la faţa chinuită a lui Benedict şi dori să afle ce se întâmplă cu adevărat cu acesta.

-Au mai fost astfel de cazuri la noi în școală şi s-a ajuns până la urmă la divorţ, doamnă. Aveţi mare grijă! Femeile astea sunt nesătule! O să vă distrugă căsnicia, dacă nu luaţi măsuri, completă interlocutoarea.

Doamna Clementina Predică înţelesese că acum, chiar este pericol. Arde ! „Cu criza de bărbaţi din ziua de astăzi, care se accentuează de la zi la zi...” gândi Clementina.

În socialism femeile îşi începeau mai târziu viaţa sexuală, după vârsta de optsprezece ani, după ce îşi terminau studiile şi îşi începeau serviciul. Erau ocupate tot timpul. Femeile frivole erau foarte puţine, bărbaţii afemeiaţi în număr mic şi cuplurile erau mai stabile, familiile se destrămau mai rar.

În epoca actuală, ìnsă, fetele nu mai sunt virgine de la vârste fragede. Multe dintre ele, chiar de la zece ani sau chiar opt, nouă..  au ajuns să dea naştere unui copil. Şi copiii de grădiniţă din ziua de azi au destule cunoştinţe în acest domeniu. Unii cunosc chiar mai multe ca bătrânii...

La toate acestea s-a adăugat şi faptul că, datorită schimbărilor de mediu, alimentaţiei, practicilor actuale, mulţi tineri nu funcţionează nici la nivelul celor mai în vârstă. Era în temă cu aceste lucruri, Clementina, de la fiul său, elev de liceu. Iar explicaţiile i le expuse logic Benedict. Acesta observă un fenomen interesant care evolua în timp. „Cu cât persoanele feminine erau mai doritoare, cu atât cele masculine deveneau mai incapabile” constată bărbatul. Se gândi atunci, involuntar, la exemplul dat de acesta, fosta inspectoare a soţului său, doamna Marghioala Cobe, care era înnebunită după bărbaţi. Cei care-i acceptau perversiunile erau promovaţi cu succes, în funcţii, luau uşor inspecţiile pentru grade didactice. Când venea în control sau la inspecţiile din licee, îi chema imediat pe acești profesori, cu pretextul să le arate operaţia ei recentă, ce i se făcuse la ovare. Și ìi plăcea să i se povestească bancuri de natură sexuală. Bărbaţii serioşi însă, şi profesoarele femei erau complet marginalizate.

În socialism un asemenea comportament nu exista. Nu i s-ar fi permis nimănui, chiar dacă era mare securist ìn funcţie, niciun abuz, aventură sexuală, ca angajat bugetar.

În epoca aceasta însă, doamna Cobe îşi putea permite orice orgie sexuală îi trecea prin cap, fără limite, deoarece ştia că nicio reclamaţie nu se rezolvă. Putea să facă orice dorea şi dacă vreunul ar fi îndrăznit să o reclame, ar fi primit răspuns de la minunata „Direcţie pentru Asigurarea, dezvoltarea şi protecţia corupţiei în managementul resurselor umane din ìnvăţământ și susţinerea abuzurilor directorilor și inspectorilor”, de la veșnica doamnă director general Coruptino și de la echipa sa magnifică - domnul director Hoţomanu și domnul inspector Șpăghelniţă, următorul răspuns:  „Acuzaţii nefondate. Doamna Marghioala Cobe este un exemplu de profesionalism  magnific în domeniul său, o minune ìn domeniul educaţional”. 

 Într-adevăr, în epoca anterioară, femeia, fostă muncitoare la o întreprindere socialistă cu profil electronic, de pe platforma „Pipera”, leneșă și nepricepută ìn meserie, reuşi, cu activitatea intensă de turnătoare la Securitatea Comunistă, să urmeze la seral cursurile de subingineri ale unei facultăţi politehnice, una la care se intra cu medie mică deoarece nu prea existau doritori şi unde nivelul cerinţelor era mai scăzut comparativ cu ale altora. După revoluţie ìnsă, în epoca actuală, a fost numită direct inspectoare şi considerată un exemplu de profesionalism în toate domeniile inginerești existente. Profesorii, fiind subalternii săi, copiau manuale de diverse specializări iar doamna Cobe ìși scria direct numele, ca autoare. Numai dumneaei avea relaţiile și pilele pentru aprobare la Ministerul Educaţiei și acesta era singurul lucru care conta pentru publicare. Ajunsese astfel, femeia, autoare de manuale pentru mai multe specialităţi tehnice, complet diferite de cea de pe diploma sa... dar nici pe aceea nu o cunoștea prea bine...   

La minister, manualele ei aveau totdeauna prioritate. Puteau să concureze somităţi consacrate în domeniul respectiv şi nu aveau nici cea mai mică şansă, în faţa doamnei Marghioala Cobe, fosta muncitoare. Numai dumneai era considerată competentă și acceptată să conducă conceperea programele şcolare şi a proiectele educaţionale. 

Benedict, săracul, s-a ţinut cu vitejie pe poziţie și nu a răspuns cerinţelor inspectoarei. Ca urmare Doamna Cobe nu l-a primit ca profesor în liceul unde funcţiona ea şi unde Benedict se titularizase prin concurs. „Ori ìmi acceptă avansurile și mi se supune, ori este surghiunit !” gândea femeia autoritar, fără a accepta vreun refuz.  

„Noroc că muierea a ieşit la pensie şi Benedict al meu a scăpat neviolat de dumneaei. Nu a apucat să-l chinuie cu cine ştie ce practici perverse. Nu este de mirare că nu a mai dorit-o nimeni ca profesoară după pensie”. Și se gândi la replica dată de inspectoare tuturor, ca o adevărată femeie credincioasă ce era, rămasă proverbială ìn comunitate: “Ia, mai daţi-vă dracului cu toţii!”, de care, din când ìn când, toţi și-o aminteau zâmbind.

Deocamdată, femeile din Consiliul de Administraţie al liceului se consolaseră cu domnul Ghiduş, un bărbat de peste cincizeci de ani, grisonat, slab, cu care au fost în vestitul program educaţional de mobilităţi „Emanuel”, în Turcia. Au avut acolo ocazia să se îmbăieze împreună cu bărbatul, să se foiască în jurul acestuia , să se atingă...

Domnul Ştefănuş Ghiduş, om serios de felul lui, tot îngăima disperat: „Am copiii mari! Am fată, băiat şi nevastă!”. Doar, doar, va scăpa de atacurile nedorite ale femeilor. Profesorul spunea apoi, tuturor, cu necaz ìn voce și ìn suflet:

-Corupţia este cauza pentru care trebuie să suportăm umilinţe și mojicii din partea tuturor, chiar la vârste ìnaintate, ìnloc să fim lăsaţi să ne vedem ìn liniște de profesie.

Ĩn ìnvăţământ există acum două categorii - cei care nu au ìnvăţat niciodată ìn viaţa lor și care au ajuns postaţi foarte bine, cu șpaga și care, de plictiseală, au ìn cap doar distracţia, adică ceea ce au făcut dintotdeauna și cei buni profesioniști, șicanaţi și torturaţi de primii, să nu ìși poată desfășura activitatea didactică la capacităţile de care dispun, explica bărbatul.   

Domnul Predică era bucuros că, la fostul colegiu, scăpase din ghearele directoarelor, acum proaspăt pensionare, femei bisericoase de altfel, dar nehămesite după bărbaţi. Norocul lui era că acestea aveau la dispoziţie profesori mai tineri care, pentru postul lor, pentru serviciu, acceptau orice, cu mâhnire în suflet. Cei de patruzeci de ani, gândeau „Ce epocă am ajuns să trăim!”. Celor școliţi ìn perioada actuală, li se părea ìnsă ceva normal. Trăiseră de mici ìn astfel de epocă și se adaptaseră cu ea, din fașă.

La biserică, Benedict cunoscuse o altă fostă directoare, de la alt liceu, care folosea elevii de la seral care, pentru a-și vedea diploma de bacalaureat, ar fi acceptat orice.

Erau reprezentanţii generaţiei care s-a adaptat epocii actuale, ìncă de când erau la grădiniţă – cu șpagă și umilinţe cu carul. Pentru ei așa ceva era lucru obișnuit - ìncât li se parea absolut normal, să facă orice le cer superiorii. Credeau ca așa trebuie să fie și că așa se procedează peste tot, dintotdeauna.... Nu puteau concepe o societate fără mită și fără compromisuri. Aveau exemple de confraţi de-ai lor care, cu aceste practici, umilindu-se ìn ultimul hal, se descurcaseră ìn viaţă, supravieţuiseră. Unii dintre aceștia, cei mai ticăloși, au avut chiar succes și au ajuns departe. Și toţi le urmau mecanic modelul.

............................................................................................................................................

- Domnule Predică, vrem şi noi să mergem să ne rugăm la mănăstiri, ca dumneavoastră. Luaţi-ne şi pe noi ! îl rugară într-o zi colegele, profesoare. 

- Veniţi, dacă doriţi, le spuse Benedict, gândind că femeile sunt credincioase foc.

La sfârşit de săptămână, şi-a dat întâlnire cu acestea, în staţia pentru autobuzele interurbane, dintr-un cartier mărginaș.    

- Trebuie să plecăm de dimineaţă, să avem timp pentru rugăciune. Mai târziu se aglomerează şi autobuzele, le explică bărbatul .

Urcară în vehiculul plin de pasageri. Era foarte cald şi nu era deloc confortabil. Dar merita sacrificiul ! Benedict era obişnuit cu acest lucru, femeile nu.  

Când au ajuns la destinaţie, au fost ìncântaţi cu toţii.   

Mănăstirea era o construcţie frumoasă, recent renovată şi decorată minunat.

- Ce plăcut este aici, spuse Miţi. E o plăcere să admiri locul ! Să ne mai iei cu tine şi altă dată, domnule Benedict ! Mai ales că am dori să vedem locul de rugăciune săpat în stâncă din judeţul Braşov. Am auzit că-i sfânt, miraculos !

- Într-adevăr este un loc special, răspunse Predică. Te poţi ruga în linişte, parcă spiritul te ìndeamnă la așa ceva. Din timpuri străvechi, oamenii l-au folosit și ai senzaţia că sunt alături de tine, cu credinţa lor. Este ceva unic ìn lume...

Grupul rămase în biserică pentru a se închina şi a spune rugăciuni. Când au terminat, au mers la locul de cazare, amenajat special pentru vizitatori și care consta ìn niște chilii, alături de cele ale călugărilor mănăstirii. Iar masa era gătită de aceştia, din fructele şi legumele pe care le creşteau, în grădina vecină așezământului bisericesc.

Femeile au fost încântate de meniul naturist pus la dispoziţie de gazde, mai ales că, pentru ele era ceva inedit. Dar venise seara şi toţi s-au îndreptat spre cămăruţele, în care urmau să ìnnopteze.

Benedict, obosit tare, se pregătea să intre în patul său, când, auzi bătăi puternice în uşă şi nişte chicoteli. Deschise uşa şi... stupoare ! Erau colegele lui, profesoarele !

...........................................................................................................................................

Călătoria aceasta a fost ultimul pelerinaj al bărbatului.    

„Ufff ! se văicări cu durere în suflet Benedict. Iartă-mă, Doamne ! Mă voi ruga la tine numai când voi fi singur ! Interioarele mănăstirilor au rămas cu ìncărcătură spirituală și evlavie, dar majoritatea oamenilor care le vizitează sunt simplii turiști care, chiar dacă vin să se roage, nu o fac cu pioșenie și din credinţă. Unii reprezentanţi ai bisericii s-au transformat ìn manageri, pentru care pelerinajul este o simplă afacere turistică. Lăcașurile de cult sunt păzite cu strașnicie de firme de pază iar dacă un om cu credinţă ìn suflet ar vrea să se roage la o anumită oră, e posibil să nu fie lăsat nici să intre. Ruga înseamnă un moment de pioşenie, de evlavie şi eu nu pot să-l trăiesc atunci când se uită la mine ochi hulpavi şi mă urmăresc bodyguarzi cu priviri bădărane, mii de ochi prin camerele de luat vederi, existente peste tot ìn jur, dar care nu-ţi oferă ìn realitate nicio siguranţă, dimpotrivă, nici având în jur false credincioase, care se prefac că sunt foarte evlavioase dar în realitate au gânduri păcătoase și vor să mă ducă și pe mine ìn ispită. Iartă-mă ! Nu mă voi mai duce în pelerinaj la mănăstiri, dar nu voi înceta niciodată, să mă închin ţie!”.

Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu persoane, nume, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare.

 

Dr. Cornelia Păun Heinzel:“Crăciun al copiilor străzii”

Era Ajunul Crăciunului. Voinescu stătea plictisit în cabinetul său. Era de gardă la Maternitate, deşi ar fi dorit foarte mult să fie acasă, cu familia. Dar locul de muncă. Fără acesta, nu ai ce pune pe masa de Crăciun. Aşa că, vrând nevrând, a acceptat serviciul de gardă.

Deodată, cineva a bătut violent în uşa cabinetului şi năvăli disperat înăuntru, ţipând:

- Vă rog, domnule doctor! O fată are nevoie de dumneavoastră! spuse băiatul apărut în cameră. Este urgenţă!

Voinescu privi şi văzu un copil zdrenţăros, murdar. Se gândi că este o glumă a micului golan şi nu dădu nicio atenţie cererii acestuia.

Gabriel, că astfel se numea băiatul, ieşi în stradă şi văzu un poliţist.

- Nene, o fată are nevoie de medic! Vă rog, nu este o glumă !

Poliţistul reveni în cabinetul lui Voinescu şi acesta îşi luă trusa medicală pentru a pleca împreună, conduşi de Gabriel. Au luat-o pe o străduţă din spatele Maternităţii, urcând spre o zonă păduroasă. Omătul acoperise complet crengile copacilor şi datorită frigului,  îngheţaseră, dând un aspect feeric locului. Aşa, cu frunzele  încremenite în gheaţă, peisajul părea mirific, încât părea că, oricând, ar putea apărea din tufişurile dese, Zâna zăpezii sau o vrăjitoare.

Mergeau toţi pe poteca mărginită de copaci şi arbuşti. Se făcuse parcă din ce în ce mai frig. Deodată se auziră nişte ţipete de fată, disperate.

- Am ajuns, exclamă băiatul victorios, arătând intrarea îngustă a unei peşteri. Erau catacombele din munte, rămase din timpul războiului, în care se ascundeau oamenii, pentru a se proteja de bombardamente.

Medicul intră cu trusa şi prima parte a corpului. Restul se înţepenise la intrare. Reuşi cu greu să taie cordonul ombilical. Naşterea reuşise. Nici mama, o fată de nici zece ani, nici bebeluşul nu mai erau în pericol. Voinescu însă, nu putea să se mişte. Rămase încremenit în intrare.

Poliţistul sună repede pe mobil, cerând ajutor pentru descarcerare. Echipajul de salvare sosi repede şi eliberă medicul speriat, care credea că urma să-şi petreacă Crăciunul, împietrit în uşa peşterii.

- Este copilul tău? îl întrebă el curios pe Gabriel.

- Nu, răspunse acesta. Este al lui Mihai, fratele meu... care este acum la puşcărie. A furat o pungă cu covrigi de la chioşcul din spatele Bibliotecii. Îi era foame. Acum trebuie să am eu grijă de Aura şi de copil. Îi vom spune Ieronim. Aşa am hotărât noi.

                                                     Epilog

Trecuseră câţiva ani de la întâmplare. Voinescu îşi terminase serviciul la Maternitate şi dori câteva minute de reflexie în natură. Urcă în zona verde din spatele Bibliotecii. Se opri visător pe o bancă. Nişte copii zdrenţăroşi, ai străzii, îl priveau cu insistenţă. Intrase pe teritoriul lor.

Bărbatul se gândi că, în oraş, întâlneşti foarte mulţi homeless, pe orice bulevard, oriunde te-ai duce şi foarte multe persoane cu handicap. Nu mai pare deloc un oraş turistic, cum era odată. Reclama citită pe un panou „Oraş de poveste” ar fi potrivită, dar doar dacă aceasta ar fi “Fetiţa cu chibriturile”. “Fosta populaţie a oraşului nu mai există. Mulţi au emigrat sau au decedat. Înainte vedeam pe stradă o dată la câteva luni o persoană cu dizabilităţi. Acum, însă... majoritatea sunt venite de la ţară, din sate de pe lângă Galaţi, Brăila, Vaslui... ”, gândi Voinescu.

“Multe persoane au venit ca studenţi şi au rămas angajaţi ca funcţionari sau cadre didactice la Universitate, unde numărul studenţilor a crescut de câteva mii de ori faţă de cel existent înainte de revoluţie. Uzinele care produceau pe vremuri autocamioane şi tractoare s-au transformat în facultăţi, care produc acum studenţi pe bandă rulantă. 

Dacă doresc să mă plimb pe dealul unde mergeam aproape zilnic în  copilărie, nu se mai poate. A devenit loc pentru luptele cu pitbulli. Riscul de a fi mâncat de aceste animale sângeroase este maxim. Pe străzi vezi permanent oameni plimbând câini din această rasă. Doar trăiesc de pe urma lor.

O plimbare prin vreuna din pădurile din apropierea oraşului nu mai este o plăcere. La o curbă, dintr-o casă părăsită, apare un astfel de animal fioros, dintr-o casă părăsită, din care te urmăresc cu ură, câţiva copii ai străzii. Drumul devine astfel o aventură periculoasă.

În partea opusă a oraşului, situaţia este aceeaşi. Traseul devine un  drum iniţiatic. La trecerea podului, într-o promenadă nevinovată, te aşteaptă la final o căruţă plină cu vreo zece-cincisprezece tuciurii de diferite vârste, fioroşi, înfricoşători, puşi pe fapte mari. Dacă reuşeşti şi scapi totuşi ca prin minune de ei, te aşteaptă desigur următorul pod, unde îţi apare încă de la intrare, în faţă, un pitbull flâmând, sângeros, cu misiune precisă... care bineânţeles că nu este singur...

Şi desigur că, nici în parcul din spatele Bibliotecii, situaţia nu este mai roz. Dacă încerci să savurezi peisajul, sigur vor veni la tine câţiva homeless, să cerşească sau să te fure. Iar muntele de la poalele oraşului nu mai poate fi loc sigur de drumeţie. Întâlnirea cu ursul este iminentă. Până sus, în vârf, puţini se mai încumetă să facă traseul pe jos, cu picioarele. În urmă cu un sfert de secol era însă ceva obişnuit pentru locuitori. O pereche de bătrâni mi-au povestit odată, în urmă cu treizeci de ani, că ei fac traseul zilnic. Acum, chiar aleea de pe prima serpentină poate reprezenta o adevărată escapadă. La ştiri am văzut două fete, care au fost violate în acest loc, ziua în amiaza mare”.   

Unul dintre copiii zdrenţăroşi, se apropie de medic.

- Ce mai faceţi domn’ doctor? se auzi o voce cu ton obraznic.

Medicul privi imediat faţa celui ce glăsuise şi recunoscu câteva trăsături cunoscute. Era Gabriel, băiatul ce anunţase naşterea din pădure, din  Ajunul Crăciunului.

- Mulţumesc, bine! Dar voi ? Ieronim este bine ? întrebă bărbatul.

- Da, el este sănătos... şi bine. Aura este însă la puşcărie. A furat o ciocolată de la supermarket. Era din nou însărcinată şi a poftit.... iar Mihai, fratele meu a intrat pentru a treia oară la închisoare. Spune că acolo îi este mai bine... că  măcar are adăpost şi mâncare...

Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare.

Dr. Cornelia Păun Heinzel: “Directoarea Diavolo“ sau 

“La Diabla“  - ediţie revizuită şi îmbunătăţită -

din  cartea   “El cartero nunca más llama dos veces“  o “Sueños...sueños...sueños...“ / “Poștașul nu mai sună de două ori“ sau “Visuri… visuri... visuri…“

 

Inspectorul deschise cu greu ușa masivă, din fier forjat, cu frumoase încrustații și arcade eliptice și intră în colegiu. Pentru un moment i se păru totul aievea. Trăia un vis. Un coșmar! Ajunsese nu la un colegiu, ci la “Castelul lui Dracula“. În întunericul misterios al clădirii vechi, cu coloane antice dantelate, se ivea scara imensă, arcuită,          de-a lungul căreia luminau straniu, ochii dovlecilor de Halloween, cu lumânări aprinse în interiorul lor, deasupra cărora, pe pereții marcați de vreme ai așezământului, străjuiau pânze de păianjen decorative, având atârnate din loc în loc câte-o vrăjitoare sau o altă ființă diavolească.

Din față, zâmbea ironic - fără a-și pierde chiar și după moarte, simțul umorului ce-l caracteriza dintotdeauna - statuia din piatră a patronului spiritual al colegiului, având montate de borurile pălăriei sale, niște coarne de drac răsucite iar în mustățile țepene atârnând pânze de păianjen.

Funcționarul observă fumul care îl introdusese brusc într-o ceață deasă și care dădea locului mai mare spaimă. Dar urletele și strigătele înfiorătoare îl făcură chiar să leșine. Noroc că prin fum, apăru neclară forma îndesată a directoarei, îmbrăcată în veșminte negre, cu pielea ȉntunecată: Doamna Diavolo. Și atunci își reveni puțin. Era totuși               într-unul din colegiile de elită ale capitalei. Şi răsuflă ușurat. Pentru o secundă… căci pe scară începură să coboare schelete ambulante. Siluete filiforme, ce aveau pictate pe costumul negru mulat pe corp, osatura corpului uman.

-       Dar ce faceți  Doamna Director Diavolo, Halloween-ul se sărbătorește şi la americani, de unde l-am preluat noi, numai o seară, o noapte. Şi a fost vineri, acum o săptămână! Astăzi este marți! De atunci, nu ați mai făcut școală? ȉntrebă inspectorul contrariat.

-       Da, dar noi ţinem Halowen-ul ca-n poveşti, şapte zile și șapte nopți! Chiar i-am depășit pe americani la aşa ceva! Sunt activităţi extraşcolare, domnule inspector, pentru dezvoltarea competenţelor. Aşa au dorit elevii noștri. Şi cum este autonomie, facem ce vrem! Am votat, la propunerea mea, în “Consiliul de Administrație“, organizat conform noii legi, ca un cartel mafiot sud-american! Şi nimeni nu mi s-a împotrivit, ca de obicei. Democratic!  S-a votat în unanimitate. Nimeni nu se pune cu Doamna Diavolo,  “Capo di tutti capi”,  când vrea ea să facă ceva! Constructiv, bineȃnțeles! Dar acum este “Parada scheletelor“, nu trebuie să vă speriați. Tocmai am început-o, spuse sadic directoarea, în timp ce pe scara arcuită începură să apară arătări înfricoșătoare. Ați venit tocmai la țanc! Puteți să participați și dumneavoastră! Eu am venit costumată în “La Diabla“, sunt toată în negru, ca de obicei, după cum bine vedeți.

-        Ha, ha, ha! râse diabolica femeie, imitând rânjetele din aparatul cumpărat.

-       Dar de unde vin sunetele acestea înfricoșătoare? Care este sursa lor? se agită speriat inspectorul.

-       Eu, am cumpărat din bugetul statului acest magnific aparat care emite  sunete înfiorătoare! Am votat în “Consiliul de Administrație“. Este făcut totul cu acte legale, așa cum se face în ziua de astăzi. Şi la ofertă mi s-a adăugat şi dispozitivul de fum! Iar Diavola apăsă cu putere pe butonul care emană aburi, încât figura sa întunecată dispăru într-o ceaţă deasă.

-       Doamnă, dar de aşa ceva aveau nevoie elevii? întrebă iritat inspectorul. Opriți imediat totul! Ce ați făcut aici? Colegiul renumit, unul dintre cele de elită ale Capitalei, l-aţi transformat în “Dracula-Parc“?

Din nou, nişte urlete fioroase opriră cuvântarea inspectorului.

-       Din câte știu, nu ne-ați cerut voie! N-a existat nicio aprobare! continuă acesta indignat.

Pe perete la intrare, atârnată printre păianjeni, agățată de mâna unei vrăjitoare fioroase, flutura înspăimântător „Hotărârea inspectoratului școlar” prin care, orele de la clasă nu pot fi înlocuite, cu alte activități de învățământ, decât cu aprobarea Inspectoratului Şcolar. Dar “Directoarea Diavolo“ era o “La diabla“ adevărată şi nu avea nevoie de nicio aprobare !

Apăru și directoarea adjunctă a colegiului, Nuţa Fluţă, în costum de pițipoancă versată, reprezentat printr-o pijama roz, cu pantalonaşi trei sferturi, în contrast puternic din punct de vedere cromatic, cu restul participanților la paradă. Era însă îmbrăcămintea ce o purta femeia zilnic, fiind ultima modă la adolescente rebele. “De aceasta chiar îmi place la nebunie“, ȉși spuse zâmbind marele clasic. ”Parcă ar fi Miţa, din scrierile mele, îmbrăcată de culcare. Dar cu parada, ce-o fi având oare în comun? Poate doar scheletul propriu, pe care se mulează perfect pijamaua rozulie transparentă”.

În ușă apăru un bărbat nervos, un părinte.

-       Directoarea asta proslăvește dracul! Nu i-am mai dat voie fiului meu să vină astăzi, aici, la şcoală! Noi suntem credincioşi cu adevărat, nu credem în Satana, ca ea! Îmi mut băiatul la alt colegiu!  Nu pot să-l distrug aşa. Sunt patron și rezolv eu problema, chiar dacă este mijlocul anului!

Şi deodată asurziră cu toţii sub acordurile şlagărului de succes:  “Diavolul  râde în hohote … asta ne învaţă încă de la şcoală…“. .Era staţia dată la maximum, aşa cum funcţiona zilnic, în fiecare pauză, de nu te mai puteai înţelege om cu om.

Inspectorul plecă și făcu raport superiorilor cu cele întâmplate.

Un profesor distins salută politicos pe Diavola. Femeia ȉntoarse spatele ostentativ, birjăreşte.

Marele scriitor se gȃndi ȉnmărmurit: „Pe vremea mea nu existau directori de şcoli şi licee care să se instruiască la cursuri de “Management  educaţional” şi să ȉnveţe acolo să se comporte cu profesorii ca la coada vacii, să vorbească doar cu cei din gaşca mafiotă proprie şi cu cei care le dau şpagă. Marius Chicoş Rostogan ar fi fost chiar model în educaţie, comparativ cu aceştia. Profesorii superdotaţi din Colegiu pentru a rezista Diavolei, trebuie să fie adevăraţi Hercule în lupta cu Hydra cu multe capete. Incredibil! Omul inteligent care era apreciat şi în gintă, a ajuns marginalizat! Aşa ceva nu s-a întâmplat în nicio epocă, de când a apărut fiinţa umană pe pământ! ”.

A doua zi, Doamna Director Diavolo organiză o întrunire diavolească în curtea colegiului, printr-un anunţ pe Internet. Toate profesoarele adepte acesteia și mulţi dintre elevii colegiului, veniră îmbrăcați complet în negru, machiaţi întunecat pe feţe,

dotaţi cu lozinci, pancarde, fluturând steaguri în doliu, ca la o adunare satanistă. S-a urlat și felicitat. Au pupat-o pe rând pe La Diabla recunoscători. Doar le organizase șapte zile și şapte nopți de Hallowen, liberalizase complet drogurile…  şi pe holurile colegiului sunau permanent ritmuri îndrăcite. Pe care mulţi se mişcau, înveşmȃntaţi în negru, machiaţi ca nişte adevăraţi sataniști. Doar erau satisfăcuţi complet - La Diabla le asigura libertate totală!

Când au aflat superiorii, ce a organizat Directoarea Diavola au fost chiar încântaţi,               S-au minunat întru-totul, au felicitat-o pentru iniţiativă și i-au transmis că o vor ține în post, până va ajunge chiar ea, ȉnsăşi, schelet adevărat, în vestita “Paradă a scheletelor“ ce o organiza! Ba chiar veșnic! Doar există directori și inspectori care și-au dat de mult timp ultima suflare și în funcția lor, cu numele lor, funcționează alte persoane, fără nicio problemă. Va putea în acest fel să-și aducă Diavola toate preferatele, nu numai cȃteva dintre ele, cum a reuşit pȃnă ȉn prezent – foste îngrijitoare şi femei de serviciu leneşe şi bârfitoare, spălătorese și croitorese nepricepute şi gureşe, bucătărese şi chelneriţe stângace şi clevetitoare - să se joace de-a profesoarele ȉn colegiu – desigur, după ce şi-au făcut împrumuturi la bănci pe toată viața, pentru a-şi cumpăra o diplomă universitară de la renumitele  “Debilu Mind&Spirit“ University sau “Băile TufădeVeneţia“ - cu care niciun patron de firmă nu te angajează, dar în învăţământ sunt chiar preferate - şi o titularizare, ba chiar o direcţiune la altă şcoală.

Vestitul dramaturg zâmbi din nou în colțul gurii gândind: “Dacă aş fi trăit aceste vremuri, aş fi scris desigur o magnifică schiță, cu titlul  “Directoarea Diavolo” sau „La Diabla”. Pe vremea mea, la acest liceu, predau ca profesori, crema intelectualităţii. Cu preferinţele Diavolei, cu puterea de decizie nelimitată, ce i se acordă, o va ȉnlocui rapid cu pleava societăţii. Căci în epoca aceasta, paradoxal, are facultate şoferul şi tâmplarul, ciobanul şi văcarul, hamalul şi portarul, îngrijitoarea şi barmaniţa, chelneriţa şi frizeriţa, croitoreasa şi lenjereasa, femeia de serviciu şi bucătăreasa. Ce răsturnare incredibilă a valorilor! Cred că, mai potrivit acum ar fi ca unitatea şcolară să se numească Colegiul “Farfuridi“ sau “Agamiţă Dandanache“. Sau, mai bine, ca să fie de actualitate, conform noilor competenţe cerute, Colegiul “Nuţa Fluţă“. Numele s-ar sincroniza mai bine cu personalitatea directoarei Diavola, cu calităţile deţinute şi apreciate de dumneaei! ”.

Liniştea însă îi fu scurtă, căci se trezi chiar cu La Diabla cățărată pe statuia sa, folosind un scaun, în timp ce, cu bucurie, schimba fioroasele coarne de drac de pe borurile elegantei sale pălării, cu niște imense coarne de ren. De o ureche a scriitorului atârnă un globuleț roșu, iar în mustaţa aspră, niște beteală argintie scămoșată. Venea Crăciunul! Şi astfel, renumitul Colegiu o ţinea cu  “La Diabla“ din  sărbătoare în sărbătoare! 

Surâsul dramaturgului împietri însă, înghețat în spuma de zăpadă artificială ce-i fusese pulverizată din abundenţă, pe faţă. “Mai bine adorm definitiv, să nu mă mai trezesc“ gândi marele om, “căci îmi voi pierde cu totul simțul umorului, ce mă caracterizează! Voi deschide ochii poate doar la “Parada scheletelor“ de la anul viitor! Probabil atunci „La Diabla” va organiza un Halloween continuu în colegiul meu iar eu voi sălășlui pentru totdeauna în „Dracula Parc”! Mă voi adapta şi eu noilor cerinţe ale educaţiei! Ce naiba!  Ufff… aici, am ajuns, şi eu, cu dracul! “.      

Nota : Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare.

 

 

 

 

 

 

 

DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL : Liceul „HORROR” al Chiştoroaiei

Sonia era în autobuz. Părăsea pentru totdeauna tărâmul înfricoşător, care o ducea cu gândul la cel mai înspăimântător film de groază pe care îl vizionase vreodată. Cel în care o familie americană pleacă cu copiii, în autoturism, pentru a se recrea în week-end în afara oraşului în care locuiau. Ajung într-un sat şi în locul de popas, într-o pădure, noaptea, are loc un ritual satanist de ucidere a unor persoane, în mod groaznic. Văzând ce se întâmplă, membrii familiei doresc să fugă, dar fac zgomot şi sunt remarcaţi de participanţii la ritual, care îi fugăresc cu înfrigurare. Oamenii aleargă într-un suflet să ceară ajutor la autorităţi, dar realizează curând că, persoanele care se ocupă cu ordinea în zonă, poliţiştii locali, ca de altfel toţi locuitorii comunităţii, aparţin sectei sataniste întâlnite în pădure. După urmăriri şi peripeţii înfricoşătoare sunt prinşi şi ucişi de aceştia, unul câte unul, rând pe rând, cu bestialitate - fetiţa, băieţelul, mama şi la sfîrşit tatăl. Filmul era însă o ficţiune, nu o realitate din viaţa cotidiană, petrecută într-una din instituţiile statului, chiar în  zonă citadină.

............................................................................................................................................

Ajunsese la elicopterul ruginit, cu urme vechi de vopsea colorată şi deşi era încă în municipiu, peisajul părea a fi unul de zonă rurală. În realitate aşa şi era. Începuse fostul sat, care intra acum în actualul oraş. Urmau hangarele multor firme şi societăţi medicale. Dintr-un panou, zâmbea fericit un bărbat cu faţă de manechin, ce îmbia cu veselie la o şedinţă de radiaţii, pentru a scăpa de cancer orice doritor. Anunţul dădea însă oricui fiori reci pe şira spinării. Şi parcă asociat cu figura surâzătoare a medicului... încântătoare... dar parcă nu potrivită, ca doctor şi pentru un astfel de anunţ neobişnuit...

Faptul că îşi afişa ostentativ figura încântată de o astfel de propunere, parcă înfricoşa. Iar ultima curbă, printre picioarele glaciale de beton, sinistre, pe care flutura anunţul pictat ciudat,  cu “Dragonul Albastru”, te înspăimânta complet.

Sonia reuşi să se trezească din strania reverie doar în staţia de autobuz, din faţa liceului, devenit colegiu, ca majoritatea, în ziua de astăzi. Şi atunci, odată cu intrarea pe poartă, i se păru că în aer pluteşte ceva malefic, care o înconjoară. Sentimentul devenea din ce în ce mai acut cu cât se apropia mai mult de aşezământul educaţional.

Era momentul în care zorii dimineţii întâlneau razele lunii şi nu se luminase încă. 

Când pătrunse în clădire, avu chiar senzaţia că se sufocă, că nu mai are aer. În faţă îi apărură instantaneu nişte persoane cu feţe galben-pământii, cu ochii imobili, ca ai unor fiinţe ce părăsiseră demult această lume, care bântuiau haotic, cu capetele aplecate, fără a interacţiona între ele. Nimic nu se putea citi pe faţa lor inexpresivă. Nu schiţau nicio stare emoţională, de parcă ar fi avut muşchii feţelor paralizaţi complet. Peisajul emana o stare tragică, îndurerată, absentă de la viaţa cotidiană. Erau toţi, angajaţii colegiului lui Chiştoroaia, directoarea.

Sonia intră în cancelarie. Nu se sunase încă de începerea orelor şi încăperea era plină de... fiinţe cu feţe stacojii şi priviri inerte. Pentru un moment avu impresia că deschisese fără să vrea poarta imperiului lui Hades şi intrase involuntar, ca un Orfeu actual, în lumea umbrelor.

Apăru un bărbat între două vârste, îndesat, cu aspect bolnăvicios cu condica de prezenţă în mână. Şi atunci, ca la o comandă, toţi se repeziră cu înfrigurare, să se semneze. Scriau unii peste alţii, simultan, pe o foaie şi pe cealaltă a registrului şi nu păreau deranjaţi de modul ciudat în care o făceau. Scena ar fi părut ridicolă pentru un observator exterior, dar acesta nu exista. Pentru actorii de pe scenă era un spectacol absolut normal şi firesc. Aveau la dispoziţie doar două-trei minute pentru operaţiune, toţi cei aproape patruzeci de profesori. Altfel, directoarea le-ar fi tăiat orele.  

Minutele treceau cu greu în liceu. Părea că în acest loc, clepsidra timpului s-a fisurat şi prin spărtura delicată, clipele de nisip galben-pământiu, sincronizat incredibil cu feţele celor prezenţi se scurgeau încet, tragic, ca nişte lacrimi amare din veşmântul transparent de sticlă glacial. Secundele păreau că intră în spirala elicoidală a timpului, un fel de labirint al lui Minos, din care nu găseau scăpare decât cu greu, urmărind firul salvator al Ariadnei.

În clase, adolescenţii aveau figuri specifice, cele ale unor oameni trişti, oprimaţi, pe care vitregia vieţii pusese de timpuriu amprenta. Deşi studiau într-un colegiu naţional, nivelul lor de pregătire era unul scăzut, corespunzător unei şcoli profesionale dintr-un liceu industrial. Majoritatea dintre ei aveau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate, alţii erau orfani daţi în îngrijire iar majoritatea aveau un singur părinte... şomer, pensionar sau fără vreun loc de muncă. Mulţi proveneau din satele din jurul municipiului.

Un părinte cu serviciu era o raritate, doar câte unul într-o clasă. Erau şi câţiva elevi din Republica Moldova, cu o situaţie la fel de precară, ce locuiau la căminele altor licee.

Se sună curând de pauză şi aceleaşi figuri pământii inexpresive, cu cataloage la subsuoară, efectuară mecanic câteva operaţii repetate - coborârea scărilor, intrarea în cancelarie, aşezarea catalogului corespunzător clasei la care a fost susţinută ora şi selectarea celui necesar orei următoare. Şi apoi, cu înfrigurare, în mers alert, spre clase. Nu era timp nici de ronţăit ceva, nici măcar de a merge la toaletă pentru a-şi face necesităţile fiziologice. Erau zilele stabilite de Chiştoroaia drept zile speciale pentru teze. Pentru că, în restul zilelor, apropiaţii directoarei nu mai făceau ore în şcoală. Trebuiau să le susţină doar atunci când vreun străin repartizat de Inspectorat în urma Concursului de Titularizare se rătăcea neştiutor în teritoriul lor. Şi atunci se considerau agresaţi, de o prezenţă nedorită de ei, din exterior. Erau totuşi instituţie de învăţământ de stat, nu particulară, deşi se comportau de parcă ar fi avut caracteristicile celeia din urmă. Evenimentul nu dura însă mult. Chiştoroaia avea metode ei sadice de îndepărtare a intrusului, cum numai una cu trecutul ei ar fi putut face. Iar toţi subalternii o ajutau - cu sârg, fără abateri sau împotriviri - în săvârşirea faptelor odioase. Acţionau toţi ca un întreg, de parcă ar fi existat un singur creier - cel al directoarei Chiştoroaie. Iar ei nu trebuiau să treacă prin filtrul gândirii lor nimic, să nu  judece. Trebuiau doar să execute întocmai comenzile şi instrucţiunile femeii tiran. Doar ea era cea care le asigurase serviciul, lor, celor care nimeni de niciunde nu le-ar fi acordat o astfel de şansă, loc de muncă atât de greu de găsit şi pentru cei sănătoşi şi pregătiţi profesional..

Sonia îşi aduse aminte că mereu uita în geantă mâncarea ce şi-o lua pentru şcoală şi o găsea în zilele următoare stricată. Aşa cum a fost pizza luată vineri, descoperită duminică alterată în poşetă, printre proiecte şi lucrări. Nu avusese timp să o mănânce.

La ultima pauză, o arătare hâdă, un fel de Quasimodo real, dar unul cu suflet rău, veni să-şi aşeze catalogul în locul corespunzător din dulap. Era domnul Scârboşilă, mâna dreaptă a doamnei directoare Chiştoroaia, unul dintre cei mai bine cotaţi şi apreciaţi profesori de dumneai, în acest colegiu şi bineânţeles membru de frunte în Consiliul de Administraţie.

-Dacă nu vă supăraţi, eu nu am decât o jumătate de normă aici. M-aţi pus de serviciu ca pentru una întreagă. Vă rog mult, nu pot face cât doi oameni. Trebuie să fac şi la celelalte licee, spuse cu voce şoptită şi timidă, Sonia.

În momentul următor, se auzi un urlet înfiorător şi femeia văzu cum hidoasa creatură se năpusteşte asupra sa, cu pumni încleştaţi, tremurând din tot corpul său îndesat, cu balele curgând şi limba ieşită în afară, pendulând-o ca un şarpe în atac cu o viteză incredibilă.

Femeia mignonă, slăbuţă, delicată, se aşeză înfricoşată pe primul scaun, ce-i apăru în cale. Avea impresia că trăieşte un coşmar sinistru.

Monstrul se îndreptă atunci asupra ei, urlând cu o intensitate nemaiîntâlnită, balele îi curgeau din abundenţă, limba care i se lungise incredibil de mult, se pendula cu rapiditate exagerată de-o parte şi de alta a gurii, cu pumnii tremurând ritmic spre fruntea Soniei, simulând loviri vibrantorii. Şi probabil că acest lucru s-ar fi întâmplat dacă femeia incredibil de liniştită, nu s-ar fi făcut mică, mică de tot şi nu a scos niciun cuvânt.

-       Să pleci din liceul nostru! Ai auzit ? Să nu te mai vedem! Nu te vrem! Nu înţelegi?

Coşmarul a durat aproape zece minute, timp în care fiinţele din jurul lor îşi continuau nestingherite periplul lor ritualic prin cancelarie. Executau ca nişte roboţi programaţi, netulburaţi de cele întâmplate în jurul lor, activităţile de rutină pe care trebuiau să le facă - aşezarea la loc a cataloagelor pentru ora finalizată, luarea celor pentru ora următoare....

După ce totul se termină, şocată, Sonia încercă să converseze cu cineva. Era totuşi printre oameni, se afla într-un colegiu şi unul considerat de directoarea Chiştoroaie ca  fiind model. Femeia chiar scrisese un articol pe prima pagină la o fostă revistă socialistă transformată într-una nouă, dar cu aceleaşi concepţii. Redactorii, văzând un articol scris de o directoare, i-au publicat imediat ideile - fără a-i citi conţinutul şi implicit aberaţiile gândirii acesteia. Chiştoroaia ataca vehemet mass-media că nu o prezintă pe ea cu liceul ei, pe larg, realizările ei educaţionale senzaţionale, considerându-se unica reprezentantă a calităţii în învăţământ. Femeia era chiar convinsă că ceea ce făcea ea era magnific. Că invenţiile sale inedite în domeniu erau fantastice, cu toate că experienţa ei în acest domeniu era minimă. Chiştoroaia inventase după mintea ei, ce funcţiona ca un computer puternic virusat, un nou proces de învăţământ, complet eronat - desfăşurat după reguli proprii - care nu mai exista în nicio altă şcoală din lume, generat de ceea ce înţelesese ea. Dar dacă ocupa funcţia de manager, nu mai interesa pe nimeni acest aspect.  

-Aţi văzut? Ce părere aveţi de cele întâmplate? întrebă înspăimântată Sonia.

În orice loc cu oameni, s-ar fi reacţionat. “Oare aici, ce se întâmplă?” gândi ea.  

-Nu ştiu, nu ştiu răspunse o femeie tânără, palidă, cu ochelari şi păr rar, strâns într-o coadă de cal, cu capul în jos, fără a o privi. Sunt nouă aici, spuse ea încet, speriată.

Sonia repetă întrebarea şi singura reacţie a fost retragerea speriată a interlocutorilor.

O singură profesoară, şefa de catedră, doamna Tanţa Zdreanţa, o femeie cu figură de precupeaţă obraznică, cu ceva vechime în liceu, îi răspunse că reacţia lui Stârvoşilă era frecventă şi ca nu era la prima criză de acest fel. Era ceva obişnuit pentru profesor.

“Săracii elevi!” gândi Sonia ca şi cum ar fi intuit ce le face acestora Înţelesese acum care erau calităţile de apreciat în acest colegiu şi de ce fusese ales de doamna director Chiştoroaia ca responsabil cu orarul şi serviciul pe şcoală. Orice profesor nou venit în liceu avea obligatoriu un prim contact cu Scârboşilă pentru a-şi lua orarul şi apoi acesta dispărea inexplicabil, fără urmă. Unele persoane, aflate în primii ani de învăţământ, nu mai treceau nici măcar pe la inspectorat să anunţe plecarea şi dispăreau fără urmă.

Sonia, îngroziţă de cele întâmplate, încercă să sune la telefon să-şi anunţe familia de grozăvia întâmplată. I se părea că nu i se întâmplă ei acest lucru.

- Unul de aici din liceu, a sărit pe mine, a făcut o criză de nebunie, mi-a urlat îngrozitor, în timp ce-i curgeau balele scârboase şi-şi pendula limba ca un şarpe în atac.

În clipa următoare fu oprită de un alt ţipăt. În faţă văzu o femeie bătrână, cu faţa uneia trecută bine de şaptezeci de ani, brăzdată de riduri intense, cu părul vopsit roşu intens, tuns scurt, cu fustă mini şi tocuri exagerat de înalte. Părea o prostituată care îşi presta în continuare meseria, pe care o avusese o viaţă întreagă. Femeia era într-o continuă efervescenţă. Se deplasa, se rotea, sărea pe tocurile exagerat de lungi, ca pentru o prezentare de modă, dădea din mâini şi din picioare permanent, ca un om aflat în criză. Era directoarea colegiului, doamna Chiştoroaie. Se liniştea totuşi puţin atunci când îşi lua pastilele zilnice. Dar efectul lor nu dura prea mult. Şi nu le putea lua permanent.

Sonia o observase în prima zi de şcoală. Ţinea discursul de început de an şcolar sărind din când în când foarte sus, ca la o competiţie sportivă, pe unul din picioare sale, cu pantofi cu tocuri exagerat de înalte şi fusta incredibil de scurtă pentru vârsta şi funcţia deţinută. Totdeauna când o vedea pe Sonia, Chiştoroaia sărea pe ea ţipând turbată:

- Dă-te la o parte. Mă incomodezi!

Sonia se gândi că femeia stă rău cu nervii sau cu psihicul. Nu era ceva nou pentru o directoare. Întâlnise de-a lungul anilor, în această funcţii, persoane cu tot felul de ciudăţenii, dar parcă nu una în halul acesta.

Apoi, pe hol, în faţa uşii direcţiunii, Sonia auzi o discuţie incredibilă.

Chiştoroaia ameninţa un elev de clasa a Xll-a din Republica Moldova, care întreba de o colegă de a sa, cu care venise în ţară să studieze.

- Chem duba noastră, să te ia şi nu te mai vede nimeni niciodată. Eu am medicii mei, care fac cu tine ce vreau eu. Aşa am făcut cu mulţi alţii ca tine! Aici toţi spunem acelaşi lucru, indiferent ce se petrece. Vor zice că nici n-ai trecut pe aici. Nu te mai găseşte nimeni în vecii vecilor...

Băiatul era elev în clasa a Xll-a, venit din Republica Moldova, deci fără a avea părinţii alături şi cineva care să se intereseze de soarta lui. Ca de altfel şi a prietenei lui. Nu avea la cine cere ajutor. Reacţiona firesc. Văzuse că, compatrioata şi colega sa de liceu  dispăruse fără urmă şi era îngrijorat. A întrebat în mod firesc de ea.

“Oare ce are cu băiatul?” gândi atunci Sonia şi involuntar conversaţia i se imprimă puternic în memorie. Îşi aduse apoi aminte de discuţia unor tineri din poarta liceului, la sosirea în liceu. Vorbeau că dacă plătesc suma cerută de Chiştoroaia, aceasta le dă diplomă de bacalaureat. Aşa le promisese. Şi trecuse demult chiar a doua sesiune a examenului de bacalaureat. Era luna octombrie.   

Ţipătul puternic frânse şirul gândurilor Sonia.

- Să nu mai vorbiţi la telefon, că vă dau afară pentru totdeauna din liceul meu!

„Liceul ei?”  gândi Sonia. „Ce l-a primit de la mama sa, care vindea seminţe la colţ de stradă, ca moştenire, să se comporte în el, ca pe tarlaua proprietate personală?” Nu era însă Chiştoroaia singura care considera că instituţia de stat este cadoul acordat directorilor prin lege, odată cu numirea în post.

Apoi auzi din nou, formula adresată în prima zi de directoare elevului din Republica Moldova.

- Chem duba noastră, să te ia şi nu te mai vede nimeni niciodată. Eu am medicii mei, care fac cu tine ce vreau eu. Aşa am făcut cu mulţi  alţii ca tine! Aici toţi spunem acelaşi lucru, indiferent ce se petrece. Vor zice că nici n-ai trecut pe aici. Nu te mai găseşte nimeni în vecii vecilor...

Atunci Sonia înţelesese ce se întâmpla cu adevărat în liceu, de ce erau alungaţi profesorii cu concurs şi posturile aici se eliberau permanent tot timpul anului şcolar. Chiştoroaia le folosea diplomele şi vechimea pentru a încasa salariile până la sfârşitul anului iar orele nu le mai făcea nimeni sau dacă chiar trebuia, periodic, unii din grupul său mafiot. Sonia şi-a dat seama de ce aveau pregătire precară elevii colegiului. Cei ai casei nu puteau să îi înveţe mare lucru, pentru că nu aveau capacitatea corespunzătoare. Iar alţii nu erau lăsaţi să o facă. Dar nimeni nu-i controla de frica ameninţărilor directoarei.

De obicei, atunci când era atacat de Scârboşilă sau Chiştoroaia, profesorul nu stătea atât de liniştit ca Sonia, - care intuise situaţia şi a reacţionat cum trebuia într-un asemenea caz - fără să reacţioneze, să se mişte, să scoată vreun cuvânt şi dacă încerca să deschidă gura sau dacă schiţa vreun gest să se apere atunci era lovit puternic de aceştia, de persoanele chemate în ajutor, din gruparea lor şi de agenţii firmei T. AG.R.S.Z de pază, plătită din banii elevilor dar care făceau ce li se comanda. Apoi Chiştoroaia ameninţa profesorul devenit victimă, că toţi din liceu vor declara că el a fost cel care i-a agresat şi nu va recunoaşte nimeni adevărul, că a fost bătut crunt de ei.

În momentul următor, apăru o namilă grasă şi bădărană care o împinse cu burta sa imensă, în afara clădirii liceului. Era agentul de pază al firmei T. AGR. S.Z. care păzea instituţia de învăţământ.

Sonia sună atunci la 112. Un echipaj de Poliţie veni la faţa locului, să ia declaraţii.

Apărură şi două matahale tuciurii înspăimântătoare, cu priviri fioroase, pe care dacă          le-ai fi întâlnit, te-ai fi speriat cu siguranţă, deoarece îţi dădeau instantaneu impresia că vor să te atace.

- Doresc să vorbesc doar cu agenţii de Poliţie, explică Sonia, îndepărtându-se de malaci. Nu mai conversase niciodată în viaţa ei, cu indivizi atât de fioroşi.

După ce termină, reveni să continue discuţia.

- Nu aţi vrut să vorbiţi cu noi, nu mai discutăm acum! se răstiră namilele.

-Dar cine sunteţi ? întrebă curioasă Sonia.

-Suntem şefii de la firma agentului de pază! răspunseră răstit, în cor, bărbaţii.

Soniei i se păru firească adresarea, pentru că nu se aştepta la altă reacţie din partea lor.

- Sunteţi firmă de pază şi protecţie, nu de agresiune, spuse Sonia oamenilor, firmă plătită din banii publici, ai statului, ai contribuabililor. Când păzeau jandarmii instituţiile de învăţământ, era corectitudine. Aceltia erau educaţi, politicoşi cu cadrele didactice, cu elevii. Nu ar fi făcut pentru nimic în lume aşa ceva, spuse femeia. Şi se gândi la faza de dimineaţă când acelaşi agent de pază cu o burtă masivă, tragea de haine şi urla la nişte biete adolescente delicate, în curtea colegiului.

- Noi suntem şefii şi facem ce ne spune Chiştoroaia, directoarea. Ea ne dă banii, ea ne plăteşte!  

La poarta liceului erau de pază oamenii trimişi de Primărie, persoane politicoase.

“Oare de ce trebuie atâta personal de pază? Ce au de ascuns oamenii aceştia?” gândi Sonia.

Chiştoroaia fusese mulţi ani pacienta fidelă a unui ospiciu. Medicii ce o tratau îi spuneau că nu mai are scăpare. Făcuse trei operaţii pe creier, dar fără rezultat. Doar domnul doctor Dumy Perversso care se credea un Freud contemporan, o simpatiza! Medicul o îndrăgea la nebunie. Era pacienta lui preferată. Putea cu Rozalia Chiştoroaia, să îşi îndeplinească cele mai ciudate fantezii. Pentru că femeia trăia cu intensitate şi credea în tot ce făcea şi ce i se spunea. Punea atâta sentiment în orice acţiune a sa, care i se citea incredibil de intens pe faţă, încât devenise o fiinţă unică în maladia sa. Şi atunci, când veniseră unii de la Universitate să înscrie pacienţii din sanatoriu la universitate - pentru că aveau prea multe locuri libere dar candidaţi ioc şi profesorii universitari puteau rămâne fără pâine - Perversso avu o idee minunată: să o înscrie pe Chiştoroaia la facultatea de Chimie.

- Acolo nu mai vor să meargă studenţii de mult timp, că o fac degeaba şi poţi să ai creier chiar de furnică, să obţii acolo diplomă. Pe profesori îi faci atât de fericiţi cu prezenţa ta, încât îţi vor da numai zece pe linie, îi explică cu convingere Perversso.

-Dar eu nu am învăţat niciodată la şcoală, spuse femeia. Nu pot. Nu mă ajută capul. Nici pe fund nu pot sta liniştită. Cum să fac eu facultatea?

-Ce, te crezi pe vremea lui Ceauşescu? În ziua de azi nu îţi trebuie minte şi să studiezi pentru a obţine o licenţă. Nici nu trebuie să înveţi ceva, chiar dacă prin reducere la absurd, ai putea s-o faci. O să te faci cu diplomă imediat ce plăteşti, îi spuse Perversso.

Şi cele spuse de bătrânul înţelept se îndepliniră întocmai, curând.

-Dar ce fac cu licenţa, dacă sunt bolnavă încurabil? Nu o voi putea folosi niciodată! spuse dezamăgită femeia.

-Multe, foarte multe în ziua de azi. Chiar acest comportament al tău, în educaţie, va fi de succes şi vei ajunde departe. Îţi prevestesc un viitor strălucit! Eu sunt cel care te va promova în funcţie, iar tu vei face tot ce-ţi voi spune eu! o încurajă Perversso. Trebuie doar să mă crezi şi să mă finanţezi din când în când, pe mine şi firma mea medicală, particulară, când vei ajunge în funcţie, pentru că o să ai din plin această posibilitate.

- Dar ce domeniu va dori una ca mine? întrebă curioasă Chiştoroaia.

-Învăţământul! Educaţia! Oameni ca tine, la noi, acum au şanse şi posibilităţi inimaginabile. Vei atinge culmile calităţii şi ale managementului educaţional!  Trebuie doar să faci ce te voi sfătui eu!

Şi atunci Chiştoroaia îl privi cu încredere iar pe faţa ei se citea acest lucru. Simţea că cele spuse de iubitul ei, Perversso, se vor putea îndeplini curând, cu adevărat.

-Şi dacă se află de unde vin? întrebă ea îngrijorată deodată.

-Acesta este un atu pentru tine! Vei ţipa şi vei urla din toţi plămânii, mimând suferinţa: „Ce, vreţi să mă discriminaţi? Eu să nu am dreptul, dacă natura a fost mai puţin darnică cu mine? Sunt discriminată, sunt discriminată, ajutor!”. Şi tot spitalul va sări pentru tine. Nu va putea nimeni să se atingă de tine. Vei fi directoare pe vecie. Te vei descotorosi treptat de ceilalţi profesori din liceu şi îi vei înlocui treptat cu foştii tăi colegi de saloane, care şi-au făcut rost de diplome de licenţă. Te învăţ eu cum să procedezi. Vei avea putere, încât vei putea să-ţi baţi joc de oricine, fără deosebire! o povăţui bătrânul medic.

Epilog

Trecură cinci ani, de când Chiştoroaia păşise pe tărâmul fermecat, pentru ea, al educaţiei. Acum era mare manager, obţinuse gradele didactice - fără să susţină vreo inspecţie măcar - şi în liceu adusese numai oamenii selectaţi şi indicaţi de Perversso.

Trebuia să mai declare doar, din când în când, posturile la Inspectorat, pentru că prea bătea la ochi şi s-ar fi văzut că nu făceau şcoală aproape deloc. Dar era vai şi amar de cei care luau post în liceul ei. Veneau absolvenţii cu zece, de facultăţi de stat, care luaseră zece la concursul de titularizare, cu grade didactice, profesionişti adevăraţi nu numai deţinători de hârtie. Dar la Chiştoroaia toate acestea nu reprezentau absolut nimic. Nu dădea doi bani pe profesionalism. Se comporta cu ei de parcă ar fi fost ultimii sclavi de pe plantaţii. Ce imensă plăcere avea să se răzbune pe ei! Femeia avea cele mai crude şi neobişnuite metode de chinuire. Ar fi invidiat-o chiar şi criminalii de la Auschwitz dacă ar fi văzut ce făcea. Agresa, ameninţa cu moartea, minţea fără limite, şicana, înscena fără niciun pic de moralitate, folosindu-se de foştii săi colegi de suferinţă care îi executau comenzile fără cea mai mică împotrivire, de camerele video aceste instrumente de tortură extrem de costisitoare, instalate peste tot, cu ajutorul cărora hăituiau profesorii, cu echipa sa, urmărindu-le şi înregistrându-le permanent orice mişcare, orice silabă rostită şi profesorii nou-veniţi plecau imediat bătuţi şi îngroziţi. În timpul orelor, se trezeau permanent cu unul dintre angajaţii colegiului, turbat, circulând cu nervozitate prin clasă. Nu era legal. Dar cine lua măsuri dacă se încălca flagrant legea ? Unele persoane, mai tinere, din alte oraşe, singure, dispăreau chiar fără urmă... la fel ca unii elevi, fără părinţi. Doar clinica privată a lui Perversso trebuia întreţinută şi ea, după cum promisese Chiştoroaia medicului, cu bani grei şi pe organe se pot obţine destul de mulţi... 

Profeţiile lui Perversso se împliniseră întocmai. Chiştoroaia putea să facă absolut ce dorea, fără ca să dea socoteală cuiva. Dacă ar fi îndrăznit vreunul, vreodată ceva, ar fi strigat imediat după reţeta doctorului: “Ce? Vreţi să ne discriminaţi! Săriţi cu toţii!” Şi atunci toţi pacienţii ar fi reacţionat cu rapiditate. Îşi ajutau doar tovarăşa de suferinţă!

Deşi superiorii cunoşteau tot ce face, nu putea nimeni să ia nicio măsură împotriva ei. Devenise ceea ce îi prevestise Perversso, directoare pe veşnicie iar liceul era numai al ei, personal, în care putea să facă orice nebunie îi trecea prin cap! Şi îi treceau destule!                                                                                                                                

Notă: Aceasta este o povestire. Asemănările izbitoare cu persoane, locuri, situații  aproape identice, cunoscute, este pur întâmplătoare.

DOMNUL Director Gogofleaţă

 

Capitolul 1

 

           Păşeam încet pe trotuarul de lângă liceu, uimite de cât de jalnic arătau plopii tunşi haotic, de-a lungul gardului şcolii. Câte o rază de lumină pătrundea timid printre ei, ca o lacrimă a soarelui vărsată pentru noul lor aspect jalnic. Doar bradul argintiu din faţa liceului se înălţa maiestuos, contrastând cu restul peisajului.

+ A fost adus şi plantat de mine ! ne spuse fostul director Goruneanu într+o zi când ne+a surprins admirându-i măreţia şi coroana bogată.  Sădise el şi nişte tufe de trandafiri la intrare, dar nu mai rezistaseră decât două grupuri firave şi sărăcăcioase, cu trei boboci suavi în vârful tufelor.

+ Al doilea brad argintiu pe care l+am adus, nu a rezistat nicio zi. A  fost furat chiar a doua zi după ce a fost sădit în curtea şcolii, ne spuse fostul director Goruneanu.

+ L-am găsit după vreo câteva zile în bodega de peste drum de liceu - povesti directorul Goruneanu. Patronul, gras şi măsliniu la piele, ca toţi locuitorii din zonă,  şi-a găsit scuză:

     -   Conaşule, am vrut şi eu să fie frumos şi la mine în crâşmă – a spus el, cu glas plângăcios. Şi-apoi vin şi sărbătorile…

         Om bun la suflet, d-nul Goruneanu, nu mai spuse nimic. I l-a lăsat.

         În faţa noastră, un profesor mânca biscuiţi dintr-un pachet. La un moment dat, pachetul îi cade din mână şi biscuiţii se răspândesc pe trotuar. Nestingherit, d-l profesor se apleacă, îi culege de pe jos şi îi bagă în gură. Ne pufneşte râsul pentru că ne vin în minte cuvintele elevilor, când un coleg de-al lor nu este prea isteţ la învăţătură :

- Lăsaţi-l Doamna, a mâncat de pe jos !

            La liceu era mare forfotă. Era numit din nou director d-l Vasile Gogofleaţă. Ştiam că, în urmă  cu câţiva ani, el a mai fost în funcţie, dar a fost schimbat din Ordinul Ministerului Educaţiei pentru că vânduse diplome de bacalaureat. A fost mare scandal si anchete ale procuraturii atunci ! Ce necaz a fost pe bietul domn Gogofleaţă ! El de fapt dorise doar să facă bine. Să aibe şi fraţii săi, săracii oameni bacalaureatul ! Unul dintre directorii adjuncţi descoperise totul şi anunţase procuratura. Nimeni nu a  înţeles de ce o făcuse, pentru că directorii se aveau tare bine între ei ! Se speriase probabil atât de tare de ce descoperise, că a reacţionat prompt, fără să se gândească prea mult la consecinţe! Când a fost chemat la anchetă, săracul Gogofleaţă a încărunţit complet în urma şocului avut. El credea că nu va descoperi nimeni niciodată nimic. Bogata lui podoabă capilară care creştea permanent în neştire, de parcă l-ar fi înconjurat o corolă de zulufi creţi, ajunse în cele două culori marcante: alb şi negru, aşa cum era şi situaţia lui atunci, pentru că se pare că îl aştepta pentru mulţi ani, o uniformă cu dungi de aceleaşi culori. Numai sprâncenele lungi şi întortocheate, răsucite în vreo cinci vălătuci, în care se puteau ascunde cu siguranţă vreo trei cărăbuşi, rămăseseră negre şi stufoase. Era foarte înalt, slab şi deşirat domnul Gogofleaţă, cu nişte mâini mari şi degete pătrăţoase. Când le priveai gândul zbura instantaneu şi te gandeai, fara sa vrei, că ele au fost cauza cancerului de col de care suferea doamna director adjunct, Miţi Capră febleţea dumnealui, poreclită de unii răuvoitori din liceu “Gogofleaţă cu fustă”. Căci altceva nu mai putea să facă domn Gogofleaţă demult. De când a fost numit director, prima dată, imediat a adus-o pe doamna Miţi Capră, muncitoare la CFR, înscrisă la seral. A ajutat-o pe săraca femeie să-şi dea rapid titularizarea şi gradele, că Miţi săraca terminase facultatea cu chiu cu vai reuşind cu greu să ia un cinci. Şi de fapt, niciodată în viata ei nu i-a prea plăcut să înveţe. Ce s-a mai chinuit ea săraca să copieze pe genunchi, să ia examenele aranjate de Gogofleaţă ! Te năpădea mila văzând+o ! Dar tot efortul a meritat, căci totul a trecut rapid şi iat-o directoare pe viaţă ! Domnul Gogofleaţă îi aranjase postul şi îi promisese că va sta fără nicio grijă. Miţi era cam speriată că nu se prea pricepea la nimic, dar Gogofleaţă o încurajă :

- Stai liniştită dragă Miţi, că nici nu trebuie să faci ceva ! Mai suntem doi directori, eu şi celălalt, care vom face lucrările !                                                                              .         Miţi trebuia numai să poarte fuste cât mai scurte, de o palmă şi ciorapi cu model - că aşa îi plăceau lui Gogofleaţă. Îi aminteau de tinereţa lui, când aceşti ciorapi erau la modă şi imaginea lor îi trezeau  vechi sentimente.

           Femeia era slăbuţă, osoasă, cu nişte picioare ca de barză, dar cu şolduri mari şi cu un dorsal proeminent, care contrastau puternic cu restul trupului, dându-i un aspect neproporţionat. Avea plete linse, cu păr puţin, vopsit blond argintiu şi nişte ochi albaştrii sticloşi ca de haski. În jurul buzelor, de la surâsul ei sadic pe care-l afişa la orice conversaţie, se formaseră riduri adânci de expresie, de parcă ar fi fost mustăţile unui motan.

          Când a apărut incidentul cu diplomele de bacalaureat a încercat d-l Gogofleaţă să tragă toate sforile, dar scăparea sa a venit din partea secretarei. Gogofleaţă i-a promis că dacă ia asupra ei toată vina, o va putea el scăpa, că are relaţii peste tot şi aşa va scăpa şi el basma curată. Secretara a căzut în plasă dar d-l Gogofleaţă nu s-a ţinut de cuvânt. Sau nu a reuşit să se ţină de cuvânt. Ca urmare ea a fost singura pedepsită penal, deşi exista semnătura lui Gogofleaţă pe diplome şi el a fost numai destituit din funcţia de director. A trebuit chiar ca un profesor din liceu să  ajungă să-l reclame la ministru. Şi numai aşa a fost destituit. De atunci, Domnul Gogofleaţă s-a considerat nedreptăţit şi a continuat cu un şir de procese pe rol, pentru a reveni în funcţie. Aşa mult îi plăcea să conducă , ca nu concepea să renunţe la funcţie !    

            Eram pe atunci la alt liceu şi liderul de sindicat ne tot anunţa la gazeta de perete a liceului că în sfârşit “Hoţul de director care a distrus liceul” a fost prins şi pedepsit. Nici prin cap nu-mi trecea atunci, că îl voi cunoaşte vreodată pe domnul Gogofleaţă şi o să-mi fie şi director.

            Când am venit în liceu, director atunci era d-nul Goruneanu,  un om de o distincţie deosebită, care te respecta şi impunea respect. Fusese cu ani în urmă, mult timp, inspector general. Om de o pregătire profesională superioară, dar şi cu trăsături puternice de caracter, era la fel de corect cu toţi profesorii. Domnul Gogofleaţă trăgea însă puternic sforile să revină din nou în scaun. Găsise în sfârşit nişte jurnalişti, care+i împărtăşeau convingerile religioase şi ca buni fraţi ce erau, au scris cu plăcere ceea ce el inventase, pentru a avea pretext să revină pe post. A înscenat un fapt banal, care nici măcar nu a fost verificat de cineva vreodată dar de care d-l Gogofleţă s-a folosit şi a şi reuşit până la urmă ce  şi-a propus, că la aşa ceva se pricepea cel mai bine  - să facă rău. Şi iată-l astfel la a doua direcţiune.

           Eu nu prea ştiam mare lucru despre el, dar colegii care nu făceau parte din clica lui Gogofleaţă erau deja neliniştiţi. Ei  cunoşteau ce hram poartă şi la ce se pretează ! Prima victimă a fost domnul profesor de sport Popescu, că pe el căzuse grija semnării dotărilor din sala de sport, de valoare a câteva vile de lux. Om cinstit de felul lui, d-l Popescu se îngrijorase să nu cadă vina pe el, aşa cum căzuse pe fosta secretară a d-lui Gogofleaţă. Faptul că termopanele nou+nouţe Gogofleaţă le dădu jos şi montă altele, era un fapt neglijabil faţă de valoarea pardoselii sălii de sport.

             D-na Miţi însă îi spuse ironic, zâmbind cu toate ridurile sale ca nişte mustăţi lungi de pisoi, ce-i înconjurau gura  :

- Suntem în România şi orice e posibil, domnu’ Popescu  ! Ştim noi ce facem ! Că doar atâţia ani ca subalternă a lui Gogofleaţă învăţase şi ea ceva ! La ore, la elevi, nu se ducea de obicei, că era mare directoare. Statisticile şi materialele ce-i reveneau ca sarcini le făcea celălalt director. Ea trebuia numai să poarte ştrampi cu model şi fuste cât mai scurte, fie vară , fie iarnă. Şi să vină la orele amiezii la şcoală, adică după ora paisprezece. Mai avea un talent d-na Miţi. Ştia de minune să şicaneze profesorii care nu erau din clica lui Gogofleaţă. Cum liceul era la marginea Bucureştiului şi foarte mulţi dintre elevi aveau probleme, unii erau chiar infractori, chema pe câte unul dintre aceştia şi le promitea că le va asigura promovarea clasei, dacă erau obraznici cu  profesorii nedoriţi de dumneai şi de clică.

- Chelu, ia vin-o pân’ la mine ! spuse d-na Miţi către un lungan negricios, cu cercel în ureche şi părul dispus în ţepi albăstrui, ce ieşeau din gluga costumului negru de trening cu care era îmbrăcat…

- Vin Doamna directoare, vin imediat ! răspunse tânărul.

- Ia spune de când n-ai mai dat tu pe la şcoală ?

- Am avut probleme doamnaaa… spuse elevul, îndesându-şi mai adânc mâinile în buzunare.

-          Ia spune, îl ştiţi pe d-l Văcărescu, care a venit nou anul acesta ?

-          Care doamna, cel bătrân  şi care merge crăcănat  ?

-                      Da, da ! Ştii, noi conducerea, nu prea îl agreem, vrem să scăpăm de el  – spuse Doamna Miţi, mieroasă.

-                      Nicio grijă . Lăsaţi pe mine, doamna ! O să-i fac ora un calvar, de-o să zică că nu-i adevărat ! Vorbesc şi cu Pitulice, ăla cu dosar la Poliţie. Doar suntem cei mai tari, doamna !

-                Bravo !  Bravo, Chelu, aşa te vreau ! Şi o să am şi eu grijă de tine cu absenţele, notele şi chiar la bac. Doar îil dai anul acesta.

          Chiar şi fostului director îi pusese pe elevi să nu mai vină la ore şi vorbise cu ei să nu scrie ce le preda. Săracul om era necăjit foc, că nu ştia şi nici nu-şi închipuia de unde veneau toate problemele, că el ani de-a rândul cât a fost director sau inspector  n-a văzut aşa ceva .

          La aşa un îndemn ca al doamnei directoare elevii reacţionau repede, deoarece ştiau că erau la mâna ei, că ei singuri nu se prea descurcau la şcoală. În acest mod, în liceu, elevii certaţi cu disciplina erau văzuţi de direcţiune ca de prin rang. Cei cuminţi şi care învăţau bine erau maltrataţi de ceilalţi, bătuţi de cei protejaţi de direcţiune. Nu trecea vreo zi fără vreun incident. Într+o zi unul protejat de Miţi tăiase urechea unui elev cuminte. Şi nu păţi nimic. Nici măcar nu a fost certat. A doua zi, copiii cuminţi din cămin au fost luaţi de cei protejaţi de clica lui Gogofleaţă şi chinuiţi. Au fost treziţi noaptea din somn şi li s+a dat forţat să bea spermă şi materii fecale. Spuneau că sunt ritualuri de iniţiere. Săracii cei de+a noua s+au şocat că au renunţat de tot la şcoală. Nu puteau face reclamaţie nici ei nici părinţii întrucât Gogofleaţă spunea că mint şi le lua parte celor răi. Toţi cei certaţi cu disciplina au scris după dictare ceea ce le spusese doamna Miţi. Şi aşa au ieşit curaţi ca lacrima. Cei de+a noua au ieşit ca fiind mincinoşi. Mai ales că noua pedagoagă, era fosta femeie de servici a lui Miţi Capră şi confidenta ei de încredere, Doamna Fleaşcă.

+ Doamna , avem şi pedagog de baie, pe domnul Fleaşcă !

+ Bine, dar nu este decât un pedagog în liceu ! le spuse Rebeca.

+ Doamna, când facem duş, vine şi ne păzeşte domnul Fleaşcă !

              Rebeca rămase mirată. Dar bătrânul portar al liceului o lămuri repede.

+ Domnul Fleaşcă a fost portarul liceului. Dar toată ziua dădea telefoane erotice. Şi de pe telefonul lui, şi de pe cel al şcolii. A fost însă dat afară din servici. Şi şi+a lăsat şi familia pe drumuri că a făcut datorii imense.

    Aha, gândi Rebeca. Tot nu s+a lecuit domnul Fleaşcă.

                Gogofleaţă îşi strânse clica. De la cantină sosi şi obişnuitul castron cu macaroane. Doamna administrator Curdubelea, avea unul plin permanent , din care înfuleca de când păşea în liceu până pleca acasă. Secretarele aveau altul. Iar profesorii lui Gogofleaţă aveau şi ei o farfurie.

             Gogofleaţă prinse şi el cu furculiţa vreo trei macaroane năzdrăvane, care se lăsau greu răsucite. Miţi sugea o macaroană iar mandibulele i se mişcau incredibil ca la ierbivorele ce rumegau pe pajişte. Rebeca o privi insistent, mirată de constatare. Oare cum reuşeşte  se întrebă ea. Că doar nu e nici oaie, nici vacă. 

           + Acum suntem jumătate de+ai noştre. De ceilalţi trebuie să scăpăm urgent ! Asta este misiunea noastră ! Nu trebuie să+i dezamăgim pe ai noştri. Nu degeaba au investit în noi şi ne+au pus în posturile în care suntem.

         + De  Marian, bine că am scăpat, El era frate de+al nostru, dar era prea credincios. Chiar era ca un misionar pentru elevii din cămin. Şi era şi prea corect. Nu se mai întâmpla nimic rău în cămin !  Nu se mai putea lua bani de la elevi. Dar noi nu de astfel de oameni avem nevoie. Nici măcar Răgălie portarul tuciuriu nu mai putea să facă rost de bani ! Elevilor nu le mai era frică de el. Îi proteja pe toţi Marian. Astfel rosti discursul său Miţi. Doar pusese în locul lui Marian pe favorita sa, femeia de servici, Doamna Fleaşcă.

           + Rebeca ne+a făcut cerere că vrea să participe la un proiect internaţional ! spuse Diliţă Guliţă.

            + Nu+i dăm voie ! ţipară în cor, cu ură, mai mulţi.

             + Ia şi scrie că noi Consiliul de Administraţie nu+i dăm voie ! Numai noi avem dreptul să participăm la proiecte internaţiomale ! Dar ştie vreunul din noi să facă aşa ceva îi spuse lui Matilda, o grăsună roşcată cu dorsal imens. Femeia trebuia să se pensioneze anul acesta, dar nu avea vechimea necesară. Divorţată de un poliţist, Matilda nu lucrase niuciodată în viaţa ei. Şi la bătrâneţe se gândi să facă Facultatea de Construcţii. Cum o termină, se şi titulariză în liceu. Pe atunci avea clase de construcţii. În mod normal trebuia să plece din liceu, că nu mai avea catedră. Şi ea şi Diliţă Guliţă. Dar Gogofleaţă îi trecu ilegal, pe ea pe mecanică + şi o puse şi şefă de caredră că tot nu făcea nicio oră cu elevii şi stătea prin alte locuri prin liceu. Iar pe Diliţă Guliţă pe informatică. S+au făcut ceva reclamaţii dar cel care făcea ancheta şi răspundea la petiţii era chiar Gogofleaţă. Şi răspundea cu obrăznicie că au dreptul. Iar răspunsurile lui Gogofleaţă erau sfinte. Nimeni nu le putea pune la îndoială. Putea Gogofleaţă să scrie absolut orice. Şi să facă orice dorea !                 

           Clica lui Gogofleaţă în schimb, o ducea tare bine ! Nici măcar la ore nu se ducea. Mai găsiseră şi distracţie la sala de sport. Câteva persoane feminine, ca nişte morse la soare, încercau lent, să facă ceva exerciţii. Că d-l Gogofleaţă cumpărase ca dotări pentru liceu şi ceva aparate pentru exerciţii fizice.

             Au venit odată nişte ziarişti şi i-a găsit pe toţi din grupul lui într-o cameră la taclale, în timp ce elevii stăteau singuri. Articolul a apărut în ziare dar maestrul domn Gogofleaţă s-a scăpat, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba încă a fost şi promovat. Şi încă cum !

             D-l profesor de sport , ca orice om cinstit, s-a dus îngrijorat să reclame situaţia cu sala de sport la d-l inspector General Pastoru, numit recent in post şi considerat de către unii fraţi, o tânără speranţă pentru învăţământul românesc. Se spunea că are în jur de treizeci de ani , dar părea de vreo cincizeci. De statură medie cu voce şi trăsături marcant feminine, dar şi cu nişte urechi uriaşe de elefant de te întrebai atunci când îl aveai în faţă de nu cumva te+a teleportat cineva în Startek. Orice scenograf de la Hollywod ar fi fost invidios pe aşa o realizare. Să ai un om natural care arată exact ca cyborgii sau alte arătări science fiction, la care un specialist lucra îndelung să le obţină.  D-l Pastoru l-a ascultat cu atenţie şi a reacţionat rapid. Auzind talentul şi calităţile dovedite de d-l Gogofleaţă la vânzarea diplomelor, dar şi la alte afaceri bănoase de acest fel, în plus îi era şi frate, nu putea să scape o aşa ocazie şi a doua zi  l-a şi numit pe d-l Gogofleaţă adjunctul său. Avea ocazia unică, să mai deprinda şi el astfel de competenţe... I-a dat ca urmare lui Gogofleaţă pe mână toate examenele şi concursurile, fie ale elevilor, fie ale profesorilor, de titularizare. Numai să-şi desfăşoare dumnealui cât mai bine talentele şi să fie mai profitabil. Şi bineînţeles că activitatea lui Gogofleaţă a fost foarte fructuoasă în acest sens, ba chiar a depăşit orice aşteptări !

             La bacalaureat, la secţia unde a fost preşedinte de comisie de bacalaureat toţi cei peste o mie de elevi au avut lucrările la limba română identice. I-a stricat socoteala însă un prea zelos şi corect profesor evaluator, care fusese cândva şi director în Minister şi a reclamat situaţia. Omului, după cum era şi firesc, i-a fost frică să-şi pună semnatura de promovare pe atâtea lucrări identice. Scandalul a ajuns chiar la televiziune, că omul credea că se v-a face dreptate. Rezultatul mediatizării însă a fost că d-l Gogofleaţă a fost preamărit iar  profesorul evaluator s-a ales cu o mustrare.Iniţial Gogofleaţă s+a speriat, amintindu+şi incidental mai vechi cu diplomele de bacalaureat. Apoi îşi aminti ce+l învăţase un frateŞ

+ Acuză tu întâi , să nu fi acuzat ! Ca în povestea cu cocoşata satului care striga prima cocoşaţi la toţi din sat să nu+i ţipe ei aşa. Culmea a fost că inventivul domn Gogofleaţă a ieşit cu declaraţii de genul că el caută vinovatul. Şi că vrea să+l pedepsească. Iar el astfel a scăpat astfel basma curată.

Această victorie însă l-a adus pe d-l Gogofleată pe culmi nebănuite. Putea face absolut orice ! Nici chiar fostul director de Minister nu mai putea să-l împiedice de la nimic ! El era cel mai tare! El , cu Miţi şi cu clica sa – Consiliul de Administratie ! Pe Miţi o numise chiar director plin, cu delegaţie, pe perioada cât a fost inspector. Ce greu îi era însă doamnei Miţi… Ea era obişnuită să vină numai după orele paisprezece la şcoală. A trebuit săraca să schimbe programul la toţi profesorii, să facă consiliile profesorale nocturne, că dumneai nu ajungea dimineaţa la şcoală.

               Controalele mergeau strună, că doar i le aranja d-l Gogofleaţă de la Inspectorat şi ieşeau destul de bine. Destul de bine, deoarece situaţia în liceu ajunsese la pământ, dar cu ajutorul d-nului Gogofleţă se puteau camufla neregulile constatate – şi nu erau puţine ! Inspectorii în control plecau încărcaţi cu purcei - că doar făceau controlul înainte de Crăciun sau cu miei, că în semestrul ll făceau controlul de Paşti. Excepţii mai făceau şi ei cu controalele extraordinare de 8 Martie, mai ales dacă erau inspectoare…

            Şi astfel totul mergea ca pe roate. Echipa Gogofleaţă prospera din plin, elevii cuminţi erau batuti de cei certati cu disciplina şi cei care învăţau plecau din liceu. La fel şi profesorii conştiincioşi. Dar membrii echipei se bucurau : “Lasă să fim numai noi în liceu -  îşi spuneau !”. Că n-o să mai vadă nimeni că nu ne facem orele şi vom prospera din banii luaţi de la elevi pentru absenţe, note şi proiecte, că fiind numai noi n-are cine să ne reclame. Să scăpăm de ăştia ai dracului conştiincioşi care lucreaza gratuit. Şi sunt şi fraieri că nu  iau mita de la nimeni. Auzi domnule , să le ajute să facă gratuit proiectele ! Ce prostie !.

+ Doamna directoare, ia mai treceţi prin clase şi spuneţi-le că nu sunt bune proiectele altora. Să vină la d-l Stelică Mârlănescu, că d-l are proiecte bune. Să le cumpere pe+ale noastre. Ce proşti sunt ăştia de îi ajută gratuit ! Trebuie să scăpăm urgent de ei !

D-l Mărlănescu avea proiecte bune, însă făcute de profesorii din anii trecuţi. Rebeca făcuse nişte proiecte de nota zece cu elevii. Mărlănescu i le luase de la Miţi Capră şi acum vroia să le vândă. Dar nu putea pentru că Rebeca făcea gratuit cu elevii alte proiecte la fel de bune. Trebuia să o împiedice. Şi Miţi Capră îl putea ajuta la rele.  El fiind Şeful de Arie Curriculară, îşi împărţea banii pe proiecte cu directorii : Gogofleţă şi Miţa.

D-l Mărlănescu , pensionar din armată, era cuiul liceului.

-                      Ştii , ăsta este cel mai tare din liceu. Dacă treci de el, eşti absolvent + spuneau elevii mai mari din liceu, puşi de Miţi Capră, noilor veniţi. Dacă  nu-l plăteşti, nu  treci clasa ! Şi pentru un cinci cere aşa de mult…

         Cât de mult îi plăcea lui domn Stelică Mârlănescu  învăţământul ! Ce uşor s-a titularizat el , în 2003 ! Proştii de profesori care au învăţat se dădeau de ceasul morţii să rezolve subiectele, dar el a stat şi a aşteptat o oră, după care le-a primit  în sală deja rezolvate. Ei, doar aşa au primit toţi pensionarii din armată, care s-au titularizat. Că doar pentru ei s-a organizat concursul şi s+au scos atâtea posturi deodată la concurs ! Şi toţi din sală au văzut, dar ce puteau spune ceva ? Că dacă ziceau ceva , ar fi ramas fără o bucată de pâine ! Şi oricum nimeni nu i-ar fi luat în considerare ! Conform legii nu ai voie sa reclami ceva de altă persoană decât propria persoană ! Totul s-a făcut deci complet legal ! Ce a făcut el degeaba munca de turnător atâţia ani ? A fost răsplătit cu ridicarea ca ofiţer din muncitor la curăţenie. Dar nu este destul pentru el ! Trebuie acum să fie şi profesor ! Profesor titular calificat pe orice disciplină, ca el are în foaia matricolă majoritatea disciplinelor de socialism stiintific, marxism –leninism. Si asta tin loc de orice discipline ! Doamna trimisă în sală în timpul examenului, a folosit drept scuză că d-l Bouleţ a primit subiectele greşite, de la altă specializare, şi ea a venit cu cele bune. Cu cele bune într-adevăr, dar şi rezolvate ! Şi ca urmare a stat încă 5 minute şi a predat lucrarea. Şi s-a titularizat  !

               La inspectorat ploua cu reclamaţii dar d’l Gogofleaţă rezista eroic. Cum să nu ţină asemenea comoară - gândea d-l Pastoru. Si ceilalţi inspectori cu care lucra d-l Gogofleaţă erau în culmea extazului. Ce curajos era d-l Gogofleaţă ! De la el învăţau meserie. Şi ce meserie ! Meserie bănoasă ! Inspectoarele trecute de-a doua tinereţe erau toate îndrăgostite de d-l Gogofleaţă. Li se părea cel mai viril exemplar din Inspectoratul Şcolar şi toate abia aşteptau să le pice vreo colaborare cu dumnealui. Veneau apoi languroase, cu vorbe mieroase să-l ademenească.

Doar ii auzeau numele si deja isi inclnau capul pe spate , zambind libidinos. D-l Gogofleaţă însă nu avea în cap decât banii şi obiceiul maladiv de a o pătrunde cu degetele mari şi noduroase pe d-na Miţi, pe sub fusta ei de-o palma, cu ciorapii cu model, ca din tineretile dumnealui si care îl excitau atât de mult pe d-nul Gogofleaţă. Ehe.. stia ea ce-i place lui Gogofleata …

Altceva nici nu mai făcuse demult, din tinereţe, şi Gogofleaţă nici nu-şi mai amintea să mai fi făcut altceva de când cu accidental vascular pe care-l avuse la ancheta procuraturii cu diplomele de bacalaureat. Cineva însă îi făcuse reclamă şi cucoanele veştejite din inspectorat oftau adânc privind cu subînţelesuri la d-l Gogofleaţă. De fapt nici nu prea aveau reprezentanţi masculini prin inspectorat şi ce aveau nu merita nicio atenţie. Generalul deşi se spunea că este mai tânăr, de vreo treizeci şi cinci de ani , părea trecut şi obosit de vreo cincizeci, cu vocea şi trăsături feminine, că nu trezea niciun interes. Mai avea si niste urechi neobisnuit de mari ca de elefant. Cand il priveai, parea ca cei care au creat aratarile dintr-un filme scient fiction l-au avut drept model. Numai ca acelea erau rodul imaginatiei unora, pe cand el era chiar adevarat.

Altul mai tinerel parcă era un fătălău , ba mai era şi prost şi încrezut ca în vorba românului : “ Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”.

            Era pauză . M-am dus în cancelarie să duc catalogul. Era plin de profesori. Colegul mai tânăr de sport, care era şi din grupul lui Gogofleaţă, d-nul Fetiţa, venise cu băieţelul de 3-4 ani.

            D-nul Fetiţa era în jur de treizeci de ani, slab, înalt, cu o şmoc de plete blonde fluturânde şi ochelari. Fiul său era foarte volubil şi vorbăreţ foc. Mai mulţi colegi profesori îl înconjuraseră să-l admire şi să vorbească cu el. Plin de entuziasm, băieţelul izbucnise cu elan:

- Ştiţi, lui tata nu-i mai funcţionează. Mama săraca se plânge toată ziua.

                Cu toţii am privit uimiţi. Nu ne vedeam să credem ce am auzit.

- Auzi mă ce zice fi-tu. Te dă de gol ! - zice ironic, un coleg mai comic Gulita Dilita..

-  Nu , nu , el nu ştie ce vorbeşte, că e mic - spuse repede iritat d-nul Fetiţa.

- Da, da repetă băieţelul, ştiu eu ce zic. Mama zice că nu-ţi mai merge de când s-a măritat cu tine. Ştiu eu ce spun ! Zice că nu o mai satisfaci.

                Am râs cu toţi cu poftă.

                Enervat, d-nul Fetiţa l-a luat pe puşti, de brate.

- Hai , hai să plecăm acasă. Ai obosit ! – spuse enervate şi răstit d-nul Fetiţa.

- Nu, îmi place aici, - spuse rugător mititelul.

                Se suna de începerea orei şi ne întorceam la clase cu toţii.

 Acum pe Gogofleata il mai macina un singur gand. Ajunsese director de liceu, apoi inspector general adjunct, director de colegiu, caci transformase liceul in colegiu dar acum nazuia spre mai sus. Dnul  Gulita Dilita, preda informatica, dar era absolvent de constructii ii spuse ca ii va face reclama pe INTERNET sa conduca chiar mai sus. I-a facut reclama chiar pe site-ul ministerului educatiei. Sa stie toata lumea ce minune este el d-l Gogofleata ! Ba chiar scrise in blogul său personal, al lui d-l Dilita.

Uf ! si daca n-ar fi durerile astea puternice de cap si crizele cand nu mai stie ce este cu el. Işi spuse Gogofleaţă. Dar numai sotia stia de eler. Ca a plecat iarna la scoala numai in papuci. Cei de la liceu il idolatrizeaza si orice ar face li s-ar parea miraculos. Iar la Inspectoratul Scolar toate sunt atat de indragostite de el incat poate obtine orice le-ar cere, oricat de absurd sau illegal ar fi. Inspectoarele parca ar fi duhurile din lampa lui Aladin. Ii indeplinesc orice dorinta.

 

Blogul lui Bulita Dilita a devenit astfel o trambulină de lansare a lui Gogofleaţă.

 

Dilita avu deodata o idée magnifica ! Un om ca el trebuie sa faca un blog sa faca publice ideile sale super-inteligente ! Se apuca sa comenteze critic toate evenimentele politice zilnice. Si ce critic era Dilita ! Sa faca ceva nu putea ! Dar sa critice pe altii ce bune era ! Dar cea mai tare realizare a fost reclama ce i-a facut-o inestimabilului Gogofleata, aceasta minune umana ! I-a facut o prezentare si l-a propus in cele mai inalte functii ! S-a invartit cu unii cunoscuti de la o firma de IT si a reusit chiar pe site-ul ministerului invatamantului sa-l propune pe Gogofleata. Totul luase proportii uriase. Dilita era de nestavilit !

EPILOG

 

Anul şcolar începu şi în liceu rămăseseră numai profesorii din clica lui Gogofleaţă. Pe site-ul liceului figurau elevii înscrişi în clasa a noua. Jumătate erau din Călăraşi, Boienarii Puchii, şi jumătate din Vasilachi de Prahova. Se rătăcisera şi vreo zece din Bucureşti, din greşeala. Oricum cei din Boienarii Puchii şi din Vasilachi probabil nici măcar nu ştiau că sunt înscrişi la liceu în Bucureşti. Dar aceasta era una din ispravile lui Vasile Gogofleaţă şi a echipei lui inventive. Ce le păsa lor? În acte ei aveau elevii scrişi. Controalele în împărăţia lui Gogofleaţă ieşeau în mod sigur excepţionale ! Ca doar cine va avea curajul să-l controleze pe grozavul Gogofleaţă ! Oricărei inspectoare, îi cădea pe spate capul instantaneu numai la auzul numelui său şi apoi îl repeta cu suspine ! Şi nici inspectorii nu erau insensibili la auzul numelui fermecat  Gogofleaţă ! Când îl auzeau, deja sunetul le apărea mai plăcut, stereo, cu armonii ce reprezentau foşnet de verzişori, şi+i transporta rapid într+o lume de basm şi feerie ! Aşa că echipa Gogofleaţă va merge înainte şi fără elevi. Doar ea reprezintă viitorul ! Şi Gogofleaţă este.. după cum a şi scris pe blogul său, Buliţă Diliţă şi chiar pe site-ul ministerului educaţiei, unde a ajuns să scrie cu ajutorul fraţilor : “ Se numeşte Gogofleaţă Vasile ...Cu încă zece ca el chiar am mai avea o şansă...Credeţi-mă că ştiu ce spun... Semnat  Profesor Buliţă Diliţă ...

ALCATRAZ JUNIOR

Dedicat bunicii mele Elsa

Dr. Păun Cornelia

           Elsa mergea gânditoare pe bulevardul central, când un bărbat mai în vârstă îi întrerupse visarea. Era domnul Lehrer .

-          Bună ziua ! Ce faceți ? o întrebă bărbatul.  La colegiul acesta sunteți profesoară? întrebă el.

-          Da ! îi răspunse Elsa.    

-            Doamne, în ce-ai intrat ! Eu m-am îmbolnăvit de inimă, aici ! Aici este o excrocherie ! Se erijează în școală germană, dar în realitate nu doresc profesori din familie vorbitori de limba germană maternă, ca să nu vadă că ei nu vorbesc corect germana. Cei câțiva care vorbesc, că majoritatea nu știu niciun bob de germană ! Își bat pur și simplu joc de limba germană ! Vorbesc ”germana de baltă”. Directoarea minte în interviuri că nu vor să vină etnicii germani aici. În realitate, ea și clica ei nu-i dorește. Vrea să-și aducă doar oamenii ei, care nu cunosc deloc germană, dar să aibe avantajele unei unități de învățămînt germane, adică să poată stoarce bani masiv de la părinți, folosindu-se de acest lucru, explică bărbatul.

  -      Câți profesori sunt în școală etnici germani ? continuă el. Că directoarele nu sunt de niciun fel ! Una citește după slide-uri traduse de alții, în limba germană, cealaltă nici măcar atât. De aceasta nici nu le interesează să respecte drepturile acestei etnii și aduc pe unii, de cu totul și cu totul altă etnie. Profesoarele protejate de ele sunt toate cu ten măsliniu și păr negru ca pana corbului. Și nu vorbesc germana, deși le-a trimis la cursuri aranjate chiar de ele, acum, la o vârstă târzie pentru ele, de învățare a limbii germane materne. Oricum știi și tu, că nu pot vorbi niciodată ca noi, cei care am învățat limba germană de mici, odată cu româna. Una dintre profesoare, după trei ani de cursuri de limba germană, spunea la doi,  “zwei“, cum se citește cuvântul în limba română, adică  ”z v e i”. Iar profesoarele de germană din liceu, care nu au niciun respect față de acestă limbă și nicio moralitate, i-au dat proba de limba germană maternă ! Dar directoarea o consideră pe profesoară foarte bună și culmea, elevii nici nu-și dau seama, că nu știe germana ! Ca adult, nu poți învăța germana ca limbă maternă ! Dar se pare că doar cunoscătorii acestei limbi cunosc acest lucru ! Eu am stat și am lucrat cincisprezece ani în Germania. M-am întors doar acum, înainte de pensie. În plus , cei din liceu vorbesc și greșit ... Părinții însă nu sunt etnici germani sau cunoscători măcar de limbă germană. Nu-și dau seama ce învață copiii lor ! În școală sunt doar una sau două profesoare care cunosc această limbă bine, spuse bărbatul, cele care au făcut facultatea înainte de revoluție…

- Și una a ieșit anul acesta la pensie, continuă Elsa. Știu că și D-nul Heinrich , profesor din Germania, spunea același lucru în cancelarie, într-o discuție cu Otto, alt coleg, profesor din Germania. Discuția am auzit-o cu două luni, înainte de a muri. Spunea că profesorii din liceu nu vorbesc corect germana ! Și a și murit rapid, în condiții ciudate, care ar putea fi elucidate doar de vreo echipă CSI…Avea doar patruzeci de ani .  Și venise cu intenții bune în liceu, în urmă cu doi ani, să ajute la deprinderea corectă a limbii germane. Dar acest lucru i-a fost fatal  ! Apropo, vizionați serialele CSI,  domnule profesor ? Mie îmi plac foarte mult ! 

- Îmi pare însă rău de săracii elevi care nu au nicio vină , mai ales de cei care sunt într-adevăr foarte buni și care la altă școală ar avea toate șansele să progreseze, continuă Elsa discuția, nemaiașteptând răspunsul lui Lehrer. De mici au avut învățătoare necalificate, care nu le-au învățat bine noțiunile de bază, să scrie  corect, le-au învățat doar puțină limba germană greșit. Au fost interesate numai de a primi bani și cadouri scumpe de la părinți, dar nu au luat măsuri din timp privind comportamentul inadecvat al unor copii, care a evoluat cu vârsta, influențând astfel negativ și elevii buni la învățătură și cuminți, care ajung și ei în timp, ca ceilalți. Astfel, în loc să progreseze la învățătură, sunt victime ale directoarei și grupării sale, explică Elsa.  Părinții fac eforturi financiare și cred că copiii lor sunt tare bine pregătiți, dacă dau bani mulți, dar nu observă că ceea ce fac nu este bine și că urmașii lor merg pe o cale greșită. Cei fără școală nu observă, pentru că nu au această capacitate iar cei care chiar și-ar putea da seama, sunt prea ocupați cu serviciul, ca să vadă ce învață copiii lor la școală.   

       Elsa străbătu cu rapiditate bulevardul și intră pe străduța din capătul căreia se auzeau ca de obicei, strigăte și urlete puternice. Traseul era pentru orice biet trecător, o adevărată cursă cu obstacole. Străduța mică și îngustă era tapetată pe margini, cu autoturisme parcate unul lângă unul. Trebuia să o parcurgă cu atenție, pe carosabil, oprindu-se din loc în loc, pentru a face loc mașinilor care treceau, într-un singur sens. După două mașini, ghemuiți lângă scara unei vile, trei liceeni se opriseră. Doi se sărutau languros și al treilea se uita atent la ei. Elsa zâmbi gândindu-se la ciudățenia situației, apoi își continuă drumul , considerând că în ziua de azi nu mai trebuie să se mire de nimic.   În față, un copil mai mic, era tras puternic de mână de mama sa.

-          Hai mai repede ! Întârzii la ore ! țipă disperată femeia.

-          De ce să mă grăbesc, spuse liniștit copilul. Doamna învățătoare vine totdeauna la și jumătate ! Uneori chiar doar la a doua oră !

      Din față, un elev  venea dând repetat din mână , arcuind-o din încheietura cotului  în sus, continuu, în ritmul unui mecanism bielă-manivelă în funcțiune.

        Elsa ajunse imediat lângă poarta liceului. Trei fete stăteau cățărate pe gardul porții metalice, de care trăgeau cu putere. Una rămase cu o bară și un fir în mână. Demontase instalația video instalată de curând. Se uită întrebătoare la colegele ei :

– Și acum ce să fac ? Încercă să o pună la loc, fără reușită.

      În mijlocul curții, un băiat creol și grăsuț lovea cu furie în moalele capului,  toți copiii din jurul său, cu o paletă de ping pong. Altul, mai solid decât el, se agăța de tulpina firavă a unui pom, de abia crescut și îl scutura cu ură, aproape să-l rupă și să-l scoată din rădăcini.

-          Lasă-l băiețaș, îi spuse cu voce tristă omul de la pază. Ce ai cu pomul ? La vară o să ne ferească de soare  …

      Aproape de intrare, ca în fiecare zi, un bărbat cu figură de mafiot care se ocupă cu strângerea taxei de protecție, gras și vânjos, cu părul tuns periuță și fizionomie obraznică, colecta bani de la niște mame guralive. Era d-l Șnapanu, președintele comitetului de părinți. În cap, își  făcea preocupat calcule, să vadă cât îi rămâne din banii strânși de la părinți, acum. Că doar acesta era venitul său. De obicei, își păstra o mare parte din sumă, din tot ceea ce cumpăra. Trăia de pe urma părinților ! În plus, mai avea și o tipografie care scotea la negru, caiete în limba germană.  Directoarea și preferatele ei obligau părinții să le cumpere, aceasta fiind una din condițiile de obținere a notei de trecere, alături de taxa pe fiecare disciplină, sub formă de meditații . Meditații formale, la care de fapt nu învățau nimic.   

      Niște băiețași mai mici, de-a cincea care-i dăduseră târcoale, se făcură cu o pastilă mică și albă, pe care o pisară într-o hârtie, pe masa de ping-pong. Luaseră pe deget praf și-l linseră cu nesaț. Imediat îi înconjurară și alții din clasă, luând și  ei  din puținul ce-a mai rămas.

-          Vă dăm banii , domnule Șnapanu ! spuseră simandicos femeile ce-l înconjurau, ca și cum faptul că dădeau bani le-ar fi ridicat rangul. Noi nu am făcut școală la viața noastră și dăm oricât pentru copiii noștri, să facă o școală nemțească ! De asta îi îndopăm cu meditații, câteva ore zilnic ! Noi, așa vrem ! accentuară ele gândindu-se că așa le-a spus directoarea să spună . Ne luăm de la gură și eu și bărbatu’ și dăm oricât cereți !

          Câțiva elevi de-a noua se strigau între ei pe numele organului sexual, în limba română, așa cum vorbeau toți elevii din curte.

- Vai, dar ce urât vorbesc băieții aceștia ! exclamă o mamă iritată.

- Eu întotdeauna când aștept pe fiu-meu, aud în jur numai înjurături și cuvinte urâte , spuse o femeie durdulie și oacheșă. M-am obișnuit déjà .

-          De stres, doamnă, continuă alta, mândră, cu aere savante și figură de precupeață. Sunt stresați, de atâta învățătură  ! Să vedeți fetele de-aici, cum vorbesc ! Au venit la fiu-meu la petrecerea de ziua onomastică. După ce au băut bere cu vodcă, ce le ieșea pe gură … Ziceai că nu-i adevărat !  Și ce făceau ! E și una mai mică, săracă, că nu are ce mânca acasă și vine mereu pe la fiu-meu. Nu vă spun ce-i face pentru o bucată de pâine. Am găsit-o sub plapuma lui                fiu-meu, cu capul între picioarele lui…

-          Așa-i tineretul în ziua de azi, trebuie să-i înțelegem, replică alta, cu aere de cunoscătoare.  Toți vorbesc așa !

      Elsa știa însă mulți copii care primiseră educație de acasă și nu ar fi vorbit urât nici dacă ar fi fost puși de cineva. Dar nu și-a spus părerea. Femeile ar fi repezit-o, cu atitudinile lor de atotștiutoare !  

       În mijocul curții, acoperită complet cu beton, fără niciun petec de verdeață,- care nu ar fi rezistat cu copiii din curte - o bătrână înaltă, slabă cu fața bărbătoasă, de alcoolică, schimonosită de ură, amenința elevii să vină la ea la meditații,  că altfel nu-i trece. Părea de vreo optzeci de ani, datorită strâmbăturilor sale permanente și băuturii ! Era pensionara de limba germană, doamna Șmen. 

       La unul din pereții de beton, lateral, un băiețel mic și blond vorbea de unul singur. Se certa cu peretele. Elsa văzuse și altădată acest lucru, dar era mereu altul cel care proceda așa.

      În fața sălii de sport , roșu la față, cu ochii tulburi își clătina trupul într-un balans oscilant, profesorul de sport, d-l Țața. Acum nu bârfea, că nu avea cu cine conversa.

     Singurul treaz totdeauna, instructorul de judo spuse Elsei :

-          Nu mai vin la anul aici ! Sunt foarte răi și nu ai voie nici observații să le faci ! Te omoară cu zile ! Eu le zic “ micii ucigași ”, căci te distrug încetul cu încetul !

-          Nici eu nu mai rezist cu inima, la câte năzdrăvănii fac ! spuse necăjit, omul de la firma de pază.

      Instalatorul liceului îi salută în timp ce trecea neliniștit.

-          Sparg copiii ăștia, totul în jurul lor : vasele de WCi, instalațiile sanitare, scot prizele electrice, întrerupătoarele, nimic nu rămâne întreg  prin săli ! spuse cu necaz muncitorul.

           Paznica directoarei lipise cu aracet toate lucrurile decorative din jur, ca elevii să nu le rupă sau să plece cu ele acasă.

      Pe ușa clădirii principale, ieși o femeie între două vârste, slăbuță, micuță, cu părul vopsit roșu intens, într-un sarafan roșu, scurt și strâns pe corp, cu ciorapi verzi. Sub sarafan, o helancă roșie cum se purta în anii ‘70. Din spate, cu silueta filiformă, părea foarte tânără. Doar ochii înconjurați de riduri îi trădau vârsta. Era directoarea liceului, doamna Pizzicato. Însoți targa pe care era luat un băiat cu salvarea, care tocmai parcase în fața ușii . Așa întâmplare nu era o raritate ! Era un eveniment aproape zilnic în liceu.                                                                                                                                           “Ufff ! “  iar trebuie să dau șpagă, să nu se mediatizeze cazul. Noroc că dau părinții copiilor, bani din gros ! Măsluiesc eu totul, că doar la aceasta mă pricep cel mai bine ! “ gândi Pizzicato. De atâta timp, avea déjà filiera. La inspectorat avea aranjat cu d-l Vulpoiu să interzică mijloacelor media să dea ceva rău legat de școală. Să scrie numai ce declară ea ! Și totdeauna apăreau numai știrile date de ea, nu cele reale ! Acelea erau interzise de mult …“I-am dat lui Vulpoiu bani la greu…“ gândi Pizzicato . “Așa că totu-i rezolvat ! “ Văzu apoi niște elevi de-a opta și se enervă văzând ce fac. Să nu ajungă și ăștia pe targă imediat, se gândi speriată Pizzicato. Nu că ar răspunde cu ceva, că doar este autonomie și poate face orice vrea ea, gândi ea, ci pentru că ar fi trebuit să plătească mai mult să ascundă evenimentele. “Doar la asta mă pricep cel mai mult de când sunt directoare. Și să fac șicane și lucrături pe la spate la profesorii nedoriți de mine …“  reflectă ea satisfăcută.   “Heee .. ce bună sunt la asta ! “ își spuse Pizzicato încântată de sine, ca de obicei. Astazi trebuie sa merg la cursul Cum sa cuceresti si sa atragi barbatii-ore de mimica si limbaj, sa invat ceva nou.

- Nebuni ! Sunt nebuni de tot ! Urmăriți-i ce fac ! strigă apoi ea, turbată, la paznici.

     Paznicii fugiră spre ea speriați, să nu-și piardă locul de muncă.                               Apoi doamna Pizzicato, ca o adevărată Brie din serialul “Neveste disperate“, își aduse aminte că trebuie să zâmbească și să spună ce copii cuminți sunt în școală. La fel ca personajul din film, care în societate se arăta ce fericită este cu soțul și în realitate l-a otrăvit fără scrupule, ca apoi să-i moară în brațe, fără ca ea să aibă vreo remușcare… 

            O fetiță brunetă cu părul creț și piele cafenie sărea de zor pe băieți și le smulgea fire de păr de la rădăcină. Băieții țipau cât puteau de durere. Iar fata râdea zgomotos.

             Un grup de preșcolari care se îmbulzeau cu putere, împing pe polițistul mai tânăr aflat împreună cu colegul său, în misiune de supraveghere. Era cât pe-aci să cadă pe jos. Copiii i-au urlat apoi în ureche, gata să-i spargă timpanele. 

            Trei fetițe cu aparate dentare urlau de mama focului de parcă le atacase cineva. Una blondă cu codițe , frumușică, alta cu fața plină de coșuri, înăltuță și una mai brunetă. De la zbierete, vinișoare sângerii au inundat instantaneu albele calote sferice oculare ale tuturor celor din jur: copii, părinți, paznici . Speriaseră fetele urlătoare chiar și pe polițiștii de la Criminalistică…

……………………………………………………………………………………………………

          Elsa își aminti de ele și de Ziua Poliției, când a fost invitată cu copiii și polițiștii     le-au oferit și cadouri.

          Când a ajuns lângă intrarea Charles de Gaulle a parcului Herăstrău, Elsa își dădu seama că nu stabilise un loc mai precis de întâlnire cu fetele și se îngrijoră. La Charles de Gaulle veneau elevi și profesori din toate școlile. Deodată, auzi niște țipete îngrozitoare și câteva  figuri alergându-se una pe alta. Le recunoscu imediat pe fete. Nu erau singure. Erau și cu părinții lor, pe care Elsa îi invitase  să participe la eveniment.

-          Dăm bani mulți la școală ! Prea mulți bani ! Ne iau și pielea de pe noi ! vociferau câțiva părinți nervoși.

       Polițistul cu cadourile îi spuse Elsei :

-          Știu care este situația cu liceul. Șefii și colegii mei polițiști au copii, care învață foarte bine, cuminți, nu ca aceștia, dar nu au fost acceptați  la această școală .

-          “Cred și eu“, se gândi Elsa, “Ce-i proastă Pizzicato, să vadă polițiștii ce excrocherii face ea în liceu. ? “

            Elsa își dădu seama atunci că într-adevăr nu este niciun fiu de polițist în liceu, nici de procuror, dar nici de vreun alt funcționar din ministere, ambasade, parlament. La orice altă școală sau alt liceu la care a fost, chiar la cele industriale sau de cartier, existau părinți directori în Ministere, ofițeri SRI...

       Un tată îmbrăcat într-un trening albastru intens, o întrebă pe Elsa rățoindu-se :

-          Ce cadouri le dau fetelor, că noi plătim bani grei la școală ?

-          Nu știu, răspunse încetișor Elsa. Nu am de unde să știu ce le oferă polițiștii. Au cumpărat cadourile din fondurile lor proprii…

             Elsa se gândi că, în loc să fie mulțumiți că primesc cadouri, că polițiștii au fost drăguți cu gestul lor, indiferent ce le-ar fi dat, părinții mai și comentează. Niște cărți pentru elevi erau chiar cele mai potrivite !. Și-apoi acțiunea la care participau nu avea nicio legătură cu banii ce-i dădeau ei Pizzicatei și clicii ei. Dar și aceasta înțeleseră greșit părinții ! Nu avea nicio șansă să le dea explicații, așa că tăcu.

      Fetele primiră cărți de Jules Verne.

-          Ce să facă cu astea ? continuă să întrebe nervos și obraznic bărbatul.  Noi vrem de mâncare ! continuă el. O ciocolată, o napolitană, ceva… continuă tatăl.

-          Dar sunt foarte interesante, încercă să-l convingă cu voce firavă Elsa. Chiar au ales foarte bine autorul !

-          Puteau și polițaii ăștia să le dea ceva mai bun ! Eu dau bani mulți la școală ! Mă seacă de bani ! continuă tatăl să-și verse năduful.

            Elsa ar fi vrut să-i explice că polițiștii făcuseră din proprie inițiativă un gest frumos. Cumpărară copiilor cărți din banii lor, înloc să-și cumpere lor ceva.  

      Fata bărbatului, clasa a cincea, cu figură de adultă, foarte înaltă, își dădea ochii peste cap și își arunca bărbia în sus , de parcă ar fi fost o vedetă. Chiar semăna puțin cu Meryl Streep, dar la patruzeci de ani. La școală stătea numai sus pe bănci, picior peste picior și nici nu asculta dacă vreo profesoară o ruga să se dea jos. Le mai și răspundea ceva obraznic, privind de sus, sfidător.

-          Soția mea e nemțoaică, glăsui bărbatul lăudăros, la fel ca fiica sa.  Am mers în Germania  și  m-am căsătorit cu o nemțoaică !

       Apoi zâmbi șmecherește mulțumit de minciuna spusă. “Într-adevăr“ gândi el  “ am fost în Germania la “furat de portofele“ și am venit cu bani mulți de acolo ! “  A mai fost însă și prin alte țări bărbatul. De acolo a primit bani și l-au trimis cu avionul înapoi în țară, numai să nu se mai întoarcă pe la ei. “Eeee …“ visă Vasilică Buzunărică, “tot acolo o să mă întorc. Acolo câștig bani la greu….“ “Și cu fii-mea vorbitoare de neamță, ce succes voi avea ! Bună investiție fac ! N-ar mai vedea nimeni cum îi dispare portofelul ! “ .

-          Și dumneavoastră cu ce vă ocupați ? îl întrebă Elsa curioasă.

-          Eu ? Eu nu lucrez. Mă întreține soția. Acum merg să fac condiție fizică, să alerg prin parc, până se termină ceremonia.

      Elsa îl studie atent pe bărbat. Nu era genul de bărbat pe care să-l considere  plăcut. Dar nu arăta rău la față, era chiar drăguț. “Poate să placă altor femei, mai puțin pretențioase ! “ gândi ea cu naivitatea copilărească ce o caracteriza, ca reprezentant pur al zodiei sale, care vrea să înțeleagă pe oricine, chiar pe oamenii  răi și micinoși. Avea și un avantaj  lucrul acesta. Aspectul ei copilăresc care se păstra cu înaintarea în vârstă era consecință a bunătății ei, a dorinței ei permanente de a ajuta oamenii, de a încerca să-i înțeleagă, a cinstei și  a dorinței de dreptate . Niciodată nu putea să aibă ură pe cineva, oricât rău i-ar fi făcut.

        Pe asfaltul din parc, polițiștii făceau prezentări de karate, cu figuri de autoapărare, pe grupuri de șase elevi. Elsa se duse și ea cu fetele. Era ceva inedit ! Nu mai văzuse așa ceva !

       Un bărbat puternic, cu figură sportivă le prezentă întâi ceva teoretic despre atacul fizic la persoană.            

      - Când sunteți atacate, țipați cu putere ! le explică el. Ați înțeles ? Vreți să încercați și voi, figurile de autoapărare ?

-          Eu, pot să țip ? întrebă nerăbdătoare fetița înaltă, cu fața plină de coșuri. Dar să știți că dacă țip eu, se sperie tot Herăstrăul  ! Eu tot timpul, țip la școală !

-          Noi toate țipăm , spuseră în cor celelalte fete.

             Instructorul de karate întrebă mirat :

-          Dar de ce țipați ?

-          Că așa țipă copiii ! îi răspunse răstit, cu tupeu, o fetiță blondă cu codițe și aparat dentar, întărind cuvintele și prin mișcări în sus și jos ale capului.

-          Așa țipă copiii ? se miră bărbatul. Și eu am o fetiță ca voi, dar nu țipă !

            Polițistul se retrase și nu le mai arătă figurile de karate. Era singura grupă la care a evitat prezentarea practică a figurilor. Elsa căută o explicație. “Probabil s-a speriat că fetele vor țipa atât de tare, încât s-ar fi crezut că s-a întâmplat vreun incident. Și era și presa pe acolo …  “ gândi ea.

            …………………………………………………………………………………………

          Elsa pătrunse pe holul clădirii. Era încă pauză. În fața sa , un lungan îl prinse pe altul mai pitic de gât, îl ridică în sus și-l strânse puternic . Mititelul se făcu violet.                     Elsa se sperie de ceea ce văzu :

-          Lasă-l te rog, jos ! îi spuse ea domol. Vrei să pățească ceva rău ?

-          Am văzut figura în filme, doamna și vroiam să văd ce se întâmplă , dacă pățește ceva ! râse sadic lunganul Știu exact locul de unde trebuie să-l prind !

       În sala de alături, d-șoara Lina Lingurar dădea meditații la pian. Nu prea știa ea bine să cânte, dar în școală totul era formal. Părinții erau obligați ca la aproape toate materiile să dea bani, sub formă de meditații, indiferent ce făceau la orele respective.

       Alături, ca de obicei, zgomotoși, elevii de clasa a noua își așteptau profesoara de română. Așteptau întinși pe jos, pe holul clădirii. De obicei stăteau o jumătate de oră. Câteodată mai venea și profesoara, Nuța Alutimpitu, încetișor, arcuindu-și trupul imens și bătrân, de pe o parte pe cealaltă. Elsei i se părea totdeauna când o vedea că seamănă cu “Fefeleaga” lui Agârbiceanu, după ce o văzuse cu o broboadă imensă ce-i înfășura capul și o fustă lungă și lălâie. “Era și profesoară de română. gândi Elsa. Ar putea fi chiar ea material didactic, la prezentarea nuvelei. “ Dar de obicei aceasta era ocupată cu meditațiile, prin cabinetele școlii și nu avea timp de orele la clasă. Așa procedau toți profesorii protejați de direcțiune și considerați model  !

     Era încă pauză. Elsa intră în sala de clasă. După ea, un băiat în cârje, cu piciorul bandajat, se chinuia să intre pe ușă. Nu era ceva neobișnuit în școală. Aproape în fiecare clasă era totdeauna câte un elev cu mâinile sau picioarele în ghips, mai ales iarna. Cum își dădea unul jos bandajul, își rupea altul din clasă piciorul sau mâna.

      Cum intrară , copiii se cățărară sus, pe bănci, pe mese, pe pervazurile de la geam, ca de obicei, că așa era obiceiul elevilor școlii.

      Elsa îi rugă rând pe rând, pe fiecare să se dea jos.

       O fetiță cu părul jumătate negru, jumătate vopsit blond, din clasa a șasea, veni și o privi drept în ochi pe Elsa, fixând-o și balansându-și capul, și o întrebă cu obrăznicie :

-          Doamna, dumneavoastră știți teorema lui Pitagora ?

      Elsa o privi mirată.

- Bineînțeles că o știu, de când eram în clasa a cincea ! Totuși nu se miră prea mult. Se aștepta să vină unul să o întrebe și dacă știe cât fac unul și cu unul. A ajuns demult la concluzia că elevii ce făceau meditații, credeau că ce deprind ei la aceste ore este ceva de excepție. Că alții nu cunosc ceea ce învață ei. Probabil că așa li se spunea de către cei ce-i meditau, că altă explicație nu ar fi putut fi. Unii mai obraznici, cu diriginta de germană, dar cam slabă în domeniu, la meditații erau trimiși să-i plimbe cățelul, să urineze afară, nu în casă.  Apoi, la ore elevii o întrebau pe Elsa, dacă ea știe ceva atât de grozav ca pronumele posesiv sau conjugarea verbului “haben“ .

- Sigur că da ! Din clasa a cincea ! Cunosc aceste lucruri și elevii de la secția română, când studiază limba germană ca a doua limba străină. Și învață conjugarea la toate verbele ! Eu le știu de atunci și nu le-am uitat niciodată !  le  răspunse  Elsa.

-          Mama mea e tot profesoară, la altă școală spuse lăudăros un băiat de-a opta cu figură de adult . Și mama vrea să se facă inspectoare, că o șicanează directoarea, continuă el . O proastă, proastă grămadă ! spuse el accentuând .              A fost femeie de serviciu și a făcut facultatea la privată acum., când sunt locuri câte vrei la facultăți ...  Și a titularizat-o una mai proastă decât ea  ! Mi-a spus mie mama, continuă cu năduf băiatul. Una sărăntoacă și de bani și de minte, venită dintr-un cătun din fundul Moldovei. Și mama este din Moldova, dar este deșteaptă ! Dar proasta asta vinde posturile de mulți  ani, ca pe legăturile de pătrunjel, la bucată. Înainte de revoluția chiar vindea în piață legumele altora, că părinții ei erau săraci, dar și puturoși. Nu vroiau să lucreze ! Că pe vremea lui Ceaușescu, toată lumea aveau serviciu. Stăteau într-o casă de chirpici și a făcut o facultate, la care nu se mai ducea nimeni, după revoluție. Acum Marina Fărăminte, că așa se numește proasta, poate cumpăra și clădirea ministerului, are parc de mașini, conturi bancare cu sume fabuloase și kilograme de bijuterii… De douăzeci de ani de când ia bani pe posturi… La început au luat-o unii văzând-o că-i proastă, să-și facă ei mendrele, dar știți proverbul  “cu prostul să nu te pui că-i a-l dracului“.  Marina Fărăminte i-a lucrat  și  le-a luat locul. Acum e ea capul mafiei. Toți se plâng , fac reclamații, dar nimeni nu-i face nimic.  A ajuns chiar să-și dea legi personalizate. Cei care le semnează, le aprobă fără a le citi conținutul ! Dar să știți că titularizează numai proști ! continuă băiatul. Să nu audă de deștepți ! Că nu-i suportă ! Îi plac proștii și săracii, care se împrumută la bancă pentru un post de profesor, pe care-l plătesc toată viața. După ce și-au plătit și facultatea !  Vă  dați seama ce proști sunt ? Cred că nu-i ducea capul la învățătură și toată viața au fost marcați de asta ! Doresc și ei ca cei mici, să se joace de-a profesorul. Și Fărăminte este zâna care chiar le îndeplinește dorințele ! Pe bani ! Un post, un apartament ! Păcat de elevii lor pentru că îi învață tot ceea ce ei știau și făceau atunci când erau mici și se jucau de-a școala… Că mintea nu avea de unde să le crească ! Din ăia cu bani nu prea vrea Fărăminte să titularizeze ! Titularizează numai pe cei care sunt ca ea, adică fără  minte ! În altă țară.. și oftă necăjit băiatul,  ar fi fost demult la pârnaie și i-am fi trimis chiftele cu praștia ! Dar noi suntem în lumea a treia….  Dacă povestești cuiva, din altă țară, nici nu te crede că ar putea exista așa ceva, crede că ce-i spui este science-fiction !

-          Vedeți, de aceea visul meu este, și accentuă vorbind apăsat băiatul, să plec în Germania și să nu mai știu niciodată de țara asta ! Poate o să vin cu copiii când s-or face mari și o să le istorisesc câte ceva din nedreptățile trăite de mine aici !

-          Doamna, continuă băiatul vorbăreț, știți, noi suntem clasa a opta și nu facem ore de  română deloc, de matematică deloc și nici de germană. Cum dăm noi examenul de admitere în liceu ?

     Băiatul era, după părerea Elsei, unul dintre cei mai inteligenți băieți din liceu. Oricum era mult mai inteligent decât d-șoara Pilu, d-șoara Lingurar și alte colege asemeni lor. Nivelul lor intelectual era atât de scăzut, încât nu puteai purta o discuție inteligentă cu ele. Erau limitate la vorbire, ca și la gândire. Numai despre moda nouă la rochițele și pantofiori conversau. Și nu puteau scoate pe gură  decât bârfe și răutăți. La discuțiile între ele sau cu doamna Pizzicato, mare amatoare de așa ceva !

     Întrebarea băiatului era retorică, pentru că Elsa nu putea să comenteze nimic legat de cele spuse de acesta. L-ar fi întrerupt de la începutul convorbirii, dar îi era teamă că se duce careva să reclame că nu respectă elevul și nu-i ascultă opiniile.

     Știa că directoarea Pizzicato primea continuu reclamații de la părinți pentru profesorii care luau prea mulți bani pentru note, sub formă de meditați și le dădeau și note mici copiilor lor. Dar la aceste reclamații Pizzicato nu dădea curs niciodată. Le acoperea totdeauna, că doar avea și ea cotă parte din bani. Visul ei era să fie reclamați însă profesorii cinstiți, care nu luau niciun ban, care vorbeau limba germană din familie, erau profesioniști desăvârșiți și își făceau orele așa cum trebuie. Aceștia îi încurcau ei treburile ! Nu-i dorea în liceu, să nu vadă ce face ea în liceu, că ceilalți nu știu germană, că nu se duc la ore și iau și bani pentru note.  Să nu vadă că liceul este gol după ora cinci, că în orar, protejatele ei aveau ore și nu și le făceau. Cunoștea Pizzicato specificul liceului, că pentru un zece, aproape orice elev din liceu și chiar și unii părinți ar fi scris orice ea le-ar fi dictat. Îi manipula de minune ! Ca pe o masă de oameni, ce nu gândeau cu creierul propriu. Își însușeau spusele ei, indiferent ce prostie le-ar fi spus ! Se folosea de faptul că, foarte mulți elevi proveneau din familii dezorganizate sau erau înfiați, în care probabil că pățiseră multe nenorociri, care le-au marcat puternic psihic. Cele mai vizibil chinuite păreau fetele, ai căror părinți se recăsătoriseră și mai făcuseră un rând de copii, cu noua pereche. Acumulaseră multă ură în ele, pe care și-o afișau permanent, fără perdea.Tot timpul doreau să se certe, cu colegii, cu profesorii și chiar cu ele însele. La alții, părinții plăteau prea mult, făcând eforturi mari și reproșau permanent acest lucru copiilor, fapt care îi afecta puternic. În plus doreau și note mari , dacă se putea numai zece. Și pentru asta, mulți erau capabili de orice ! Chiar dacă odraslele lor nu știau nimic !  O profesoară mai în vârstă le-a spus odată, unor părinți, răspunzând la o reclamație, că le dă nota maximă dacă dau declarație în scris că vor nota zece chiar dacă copilul lor nu știe nimic, că nu-i interesează acest aspect…

      Era pauza mare, de douăzeci de minute.

-          Știți ce am pățit la Olimpiadă anul trecut ? continuă vorbărețul cu figură de om matur. Ni se dau subiectele și văd că toți cei din jurul meu scriau de zor. Apoi vine o profesoară, care cunoștea pe unii elevi din sală și  spune că s-au greșit subiectele. Vine cu altele noi și ne lasă să lucrăm. Știți ce s-a întâmplat, doamna ? Vecinii mei de bănci aveau subiectele bune din prima distribuire. Și lucraseră de la început la ele. Numai unii nu le aveam și pentru noi subiectele schimbate erau altele. La rezultate, elevii profesoarei ce schimbase subiectele erau primii pe listă.

          Elisa știa că la disciplina ce o preda ea, Pizzicato vorbise cu părinții să nu-și lase copiii la olimpiadă. La fel și la Informatică, că nu o suporta pe profesoară.

- Dacă ești prost ! îl tachină un băiat înalt, cu tenul închis la culoare și pletele vopsite. Se vedea că încercase un blond dar părul fiind prea închis la culoare, îl transformase într-un roșcat. Rădăcinile, de un centimetru se vedeau însă negre.

 - Te duceai și tu la olimpiada de germană și luai sigur, pentru că corectează chiar profesoarele din liceu. Sau la cea de română ! Acolo candidăm cu româna ca a doua limbă, că nu ne este maternă și luăm sigur. Suntem singurii candidați. Sau dai bani d-nului Cristișor de matematică și participi la o olimpiadă făcută de vreo firmă a vreunui părinte din liceu. Costă, dar cu banii, reușită sigură ! spuse cu emfază de cunoscător lunganul.

- Dar eu vreau să iau pe merit ! Doar de aceea învăț ! spuse celălalt băiat.

- Ei, trebuie să faci ca mine ! Eu mă meditez la germană cu aia mai tânără. Merg cu Lică, prietenul meu. Îi dau banii și ea ne trimite să-i plimbăm cățelul pe stradă, să facă pipi afară, nu în casă, explică băiatul înalt și negricios.

- Și ești prost ? îl întrerupse vorbărețul. Cu ce te alegi, dacă nu înveți germana ?

-  Cu o notă mai mare decât tine la germană, care într-adevăr înveți  și știi !. Tu ești prost că nu te adaptezi societății actuale ! Mie oricum nu-mi place limba germană. Părinții m-au înscris aici, fără să țină cont de părerea mea. Eu visez să plec în Anglia, la studii. Îmi place limba engleză, continuă lunganul.

- Ce îți place, că nici acolo nu ai note prea mari, spuse vorbărețul.

- Da, dar acolo nu mă meditez ! răspuse mândru băiatul.

   S-a sunat de intrare și Elsa le spuse elevilor să treacă în bănci.

    Ascultă un elev  și a vrut să-i treacă nouă, atât cât merita.

-          Primești nouă pentru ce-ai făcut ! spuse Elsa.

     În secunda următoare, copilul se schimonosi la față și căzu chinuit în genunchi, cu mâinile împreunate a rugă , întinse spre ea, plângând sfâșietor,  zvârcolindu-se și tremurând din tot corpul său firav.

           Nu era prima oară când vedea așa ceva, iar scenele o impresionau. Era ceva obișnuit printre elevii liceului, dar printre cei cuminți și care învățau. Unele fete, care nu doreau să învețe, făceau însă crize de isterie cu plânsete și sughițuri, combinate cu amenințări cu Pizzicato. Ceilalți năzdrăvani aveau altă metodă -  amenințări, urlete, mugete și țipete în grup de peste treizeci de elevi. Aceștia nu trebuiau nici să învețe și nici să stea cuminți. Nici nu puteau ! Aveau toți zece pe linie și burse de merit, date de Pizzicato!  Dacă vreunul lua nouă, veneau toți cei 35 de elevi din clasă și urlau din toți rărunchii. Puteai să faci ca profesor chiar comoție cerebrală,  la așa intensitate sonoră !

-          Oare ce vor face ai mei elevi mai departe ? se întreba preocupată diriginta lor, prietena Pizzicatei, în pauză, în cancelarie. Era și ea fostă fată săracă, din părinți simplii, muncitori, locuind în blocuri confort trei, tip cutie de chibrituri, în cartierul muncitoresc de la marginea orașului. Și săracă și la minte ca Pizzicato !

-           Nu poate niciun profesor să dea la vreunul notă mai mică de zece, continuă femeia. Și ei nu mai învață deloc ! Stau numai și urlă și se cațără pe bănci !

-          Ce să zic eu, spuse necăjită altă profesoară, eu n-am dormit toată noaptea să rescriu lucrările la germană, de la simularea de bacalaureat și între timp mamele se grupau să se ducă să ne reclame, că odraslele lor le-au povestit că n-au făcut nimic la lucrare ! Dar vor zece ! Ce o să mă fac, când vin examenele ! Anul trecut au venit toți la ușa mea, că au luat note mici la examen și aveau la mine numai zece de-a lungul anilor. Și i-am și meditat în toți anii de școală ! Nici nu mai puteam dormi acasă ! M-am dus să stau la frate-meu…

-          Bărbatu’ meu e nebun ! începu un monolog cu inflexiuni vocale, ca o partitură de operă, cântată fals, în tonalități ridicate, cu alternanțe de soprană, o profesoară cu fața ce semăna izbitor cu a unei gâsculițe. Vin clienții la firma lui, unde este patron și el țipă la ei, îi ceartă ! Numai eu mă înțeleg cu el ! vorbea în continuare, singură, repede, ascuțit și subțire, o profesoară. Și el nu vrea să-și cumpere pantaloni noi ! Are unii demodați, foarte vechi. Și eu i-am spus, “ Bărbate, i-ați și tu unii noi, că doar avem bani ! Și el nu și nu ! Am reușit ieri să-l duc la mall. Încearcă unii cu buzunare la spate și zice  : “ Ce vrei dragă, să râdă oamenii de mine ? La vârsta mea, să port așa ceva !  “ continuă femeia de vreo treizeci și cinci de ani, într-o cascadă de cuvinte, din ce în ce mai subțire. De la sunetele prea ridicate, se făcu liniște...

            Pizzicato apăru pe ușa cancelariei și se adresă unei tinere în jur de treizeci și cinci de ani, subțirele, cu ochelari, cu ten aproape ca al unei mulatre  și  păr lung, negru-albăstrui.

-          Lina, tu ești șefă de catedră, scrie tu pe tablă, în germană, că la ora două este Consiliul Profesoral și că discutăm probleme importante !  Să vină toți profesorii !  spuse Pizzicato simandicos, țuguindu-și buzele.

- Și tu, doamna profesoară, spuse ea adresându-se Elsei, să nu mai faci proiecte cu elevii, să nu le mai dai teme acasă și nu mai participa la concursuri. Noi aici nu avem nevoie de performanță ! Noi trebuie să păzim copiii, să nu-și spargă capul, să nu se omoare între ei ! Uite doamna Piranda Pilu doar țipă la elevi și ce profesoară bună este ! Nu-i așa ? continuă Pizzicato îndreptându-și privirea, zâmbind bonom spre o femeie măslinie, tânără, de vreo treizeci și cinci de ani, foarte slabă, înaltă și cu osatura puternic dezvoltată, ca a unui bărbat. Elsa când o vedea își amintea totdeauna de fostul său soț. I se părea chiar comic ! Avea aceeași statură, osatura de aceeași conformație, distribuție , cu structura aproape identică …

     Negricioasa Lina se execută și acoperi cu markerul, rapid, tabla, cu anunțul.

-          Lino, îi spuseră în cor două profesoare de germană, ai îmbogățit limba germană cu zece cuvinte în anunțul tău !

         Linei nu-i păsa însă ! Și ce dacă nu vorbește corect germana ! E pila Pizzicatei doar ! Totdeauna ea se erija ca reprezentantă pură a etniei germane, fără scrupule. Și tot așa , transpunea cu tupeu cuvintele românești în germană. Nu conta că pocește limba germană, fără pic de respect față de limba lui Goethe. Un etnic german nu ar fi conceput acest lucru !  “Sunt șefă și profesoară model“ gândi încântată Lina . “Doar așa zice Pizzicato ! “.

-          Eu am fost la simulare la matematică și nu a făcut niciunul ceva, se destăinuia cu foc , altă profesoară. Ai noștrii au rezolvat numai ecuația de gradul întâi, de clasa a cincea, pe care o făceau și cei cu deficit de intelect pe vremea mea… Și unii și pe aceea au rezolvat-o greșit…  De aceea ne intră la liceu și cu nota patru la matematică, cinci la germană și șase la română, - și  ălea date, se știe cum  ! - ca Dorel, că se face media cu zece din timpul anilor de școală ! continuă  profesoara.

        Lina se adresă Elsei, căreia îi era șefă de catedră

- Vezi că e ziua doamnei directoare Pizzicato și trebuie să strângem bani, să-i luăm un cadou. Dute la sala 7 la doamna învățătoare Spoitoru.

          Elsa merse imediat acolo. Avea fereastră, așa că putea să o aștepte. Copiii micuți erau foarte drăgălași. Nu se abținu și exclamă :

- Ce drăguți sunteți !

- Nu suntem drăguți deloc, spuse un blonduț drăgălaș, cu figură de iepuraș. Că Ana îl bate pe Andrei, și Măriuca i-a rupt penarul lui Matei, și Ina o lovit-a pe Alina…

      Pe fereastră, apăru printre gratii capul lui Șnapanu, care cățărat pe zidul școlii, dorea să vorbească cu Spoitoru despre banii strânși pentru caietele de germană.

      Elsa așteptă jumătate de oră și porni să o caute pe învățătoare. Întrebă de ea și femeia de serviciu o trimise în curtea interioară din spatele clădirii. Învățătoarele stăteau cu cafelele și țigările în mână și flecăreau plictisite, răsfățându-se în soare. În timpul acesta, copii își rupeau părul, se loveau cu nesaț… “ Aaa.. “  se gândi Elsa  “ de aceea nu prea știu să scrie corect elevii de clasa a opta. Niciunul nu poate scrie o pagină fără cel puțin zece-douăzeci de greșeli gramaticale ! “.

       Elsa își aduse aminte apoi că trebuia urgent să arate niște fotografii cu materiale realizate Pizzicatei și o căută . Aceasta intrase însă la ore. A mers atunci  la ușa clasei, a bătut și a intrat în clasă. Elevii de liceu dădeau teză.

-           Acestea sunt noile materiale, spuse Elsa, veselă și dornică să le arate.

     Pizzicato începu să le privească cu atenție. În acest timp, elevii săreau ca iepurii dintr-o bancă în alta, mutându-se.

     Se sună de pauză. Elsa avea acum și ea oră și plecă rapid spre sala sa de clasă.

-          Doamna , spuse un băiețel roșcat Elsei, mi-au tăiat colegii cardul bucăți.                     Uitați-vă ! și îi arătă necăjit cardul bancar, cu un colț tăiat.

-          Elsa n-a știut ce să-i spună. Pățise și ea la fel cu o clasă de-a opta, anul trecut, când a lăsat pe catedră telefonul mobil și s-a dus într-o bancă să-i dea unui elev o explicație. Iar în acest timp, unii i-au ars telefonul. Știa că-i  pusese Pizzicato și dacă i-ar fi  reclamat, Pizzicato ar fi spus că este ea de vină iar elevii nu pățeau nimic. I-au dispărut uneori și bani, dar cel mai comic a fost când a lăsat o foarfecă pe catedră și în timp ce răspundea la întrebările unor elevi, unul a șterpelit-o. A observat imediat și un băiețel șaten, simpatic, îi spuse :

- Știu eu, doamna, cine v-a furat-o ! Adi !                                                                                     Și se duse să-l controleze, ca polițaii. Din haine pică imediat foarfeca.

- Doamna, de ce predați în limba germană, că la noi în școală nu predă niciun profesor în limba germană, spuse Bianca, o fetiță, cu o mustăcioară neagră, fin creionată deasupra buzei, cu părul vopsit blond cu câteva luni în urmă dar care acum se era transformase într-un decimetru de păr negru, completat cu șuvițe roșcate, transformate în timp din blond . Elsa știa că Pizzicato îi pune pe elevi să nu lase profesorii să predea în limba germană. Ai ei doar nu puteau așa ceva !

- Pentru că sunteți școală a minorității germane și așa este corect să se facă, răspunse Elsa.

- O fi corect, dar noi nu vorbim în germană decât la ora de Limba Germană ! spuse mustăcioasa. Doamna directoare a spus să nu lăsăm pe profesorii de alte materii să ne predea în limba germană !

    Elsa observă atunci că și elevul cu plete blonde căruia chiar îi spunea Blondul și pe care-l credea blond natural, după vacanță, venise tuns și constată cu mirare că avea părul castaniu închis.

- Mă piiiiiiiș pe mine doamnaaa ! urlă un elev. Elsa nu se miră, pentru că era ceva obișnuit în liceu. Zâmbi însă pentru că replica o ascultase și într-o scenetă comică cu o școala germană, pe care un grup de divertisment îl prezentase la televiziune.            “ Oare de unde știau actorii,  că așa spun elevii la ore ? “  se gândi ea .

       În sala de clasă, după ore, erau răspândite pe jos, sub bănci, ca de obicei,  creioane și gume, caiete, tricouri , jachete sau chiar câteun palton, în timpul iernii. Băieții plecau pe ger, doar în cămașă, acasă și nici nu-și dădeau seama că le lipsește paltonul de pe ei. Elsa le duse, așa cum preciza regula lui Pizzicato și după cum se duceau din toate sălile școlii, obiectele pierdute, la paznica directoarei. Zilnic se stângeau adidași, pantaloni de sport și șorturi, bluzițe și eșarfe, căciulițe și flanele pe care puțini veneau să le mai revendice, întrucât copiii nu știau dacă sau pe unde le pierduseră. Pentru ilicele STAS cu emblema liceului se deschise chiar un punct de desfacere, - al cărui patron era o mamă – și care era foarte solicitat, la câte exemplare se pierdeau zilnic.

               Uneori, se vedea câte o mamă nervoasă prin curtea școlii, care se răstea către fiul ei :

-          Iar ți-ai pierdut căciula, măi ? Unde ? Nu pot să-ți cumpăr căciulă, în fiecare zi !

    Doamna Pizzicato intră în clădire. Un bărbat la vreo patruzeci de ani, de înălțime medie, brunet la față și la părul rar, fugind spre vârful capului, o aștepta. Pizzicato îi zâmbi încântată, fixându-l  cu ochii săi, care-i licăreau cu voioșie. Alt profesor, mai în vârstă, dorea să-i comunice Pizzicatei ceva urgent. Aceasta îl lăsă să aștepte la ușă, și-l pofti pe cel mai tânăr, privindul drept în ochi, languros, de parcă nu știu ce minunăție acesta i-ar fi spus. Profesorul mai în vârstă rămase trist, să aștepte în fața ușii. Apoi renunță. Așteptase aproape o oră, la ușa doamnei Pizzicato. Dar dumneai era atât de încântată de vizita profesorului Cristișor, dorea atât de mult să-l aibă în preajmă, încât nu i-ar mai fi dat drumul… Privi pierdută în chelia în fază incipientă a lui Cristișor, al cărui păr se pierdea treptat, de la frunte în sus.

      Cristișor o întreba pe Pizzicato, despre fiecare lucru pe care trebuia să-l execute, cum se face, de parcă nu a mai fost niciodată în învățământ sau n-ar mai fi lucrat vreodată. Parcă nu-l ajuta mintea să ia o decizie într-o situație cu totul și cu totul nouă, dar simplă dealtfel. Dar Pizzicatei îi plăcea de minune acest lucru ! “Acesta este profesorul ideal ! “gândi ea.

-          Doamna Directoare, spuse Cristișor servil, câte note trebuie să le pun eu elevilor pe semestru ?

-          Numărul de ore săptămânal plus încă una ! Așa este regula ! spuse Pizzicato. Era una dintre puținele legi din învățământ pe care le citise și le înțelese, că de obicei nu le citea. Și pe care le citea, le înțelegea complet greșit !

-          Dar la fata care a fost un semestru, în străinătate ? întrebă Cristișor  din nou.

-          Pe aceea am învoit-o eu, și pun pe toți profesorii să-i încheie media anuală numai cu media de pe semestrul doi. Eu învoiesc tot timpul elevii să plece cu părinții cu lunile ! răspunse femeia. Asta e autonomia ! Fac ce vreau eu ! Nu mai există nicio lege ! Iar profesorii trebuie să facă ce le ordon eu, să nu le pună absențe și să le încheie mediile, de preferat, numai cu note de zece.

-          Ce bine ! exclamă încântat Cristișor. Așa voi face, doamna directoare, glăsui în continuare, feminin și servil  bărbatul.

“Ehehe… “ gândi Pizicato. “Am nevoie de Cristișor ! Voi aranja eu ca așa o comoară de bărbat, să se titularizeze chiar fără concurs. La excrocherii mă ajută doamna Fărăminte, doar mă înțeleg bine cu ea, că este la fel ca mine, femeie de jos, săracă, dar care a ajuns să învârtă bani cu lopata. Să le arătăm noi două, ălora deștepți, cu părinții intelectuali, că noi, care nu ne-am obosit cu învățătura, cu părinți fără școală,sărace,  ce putem face ! “. Iar Pizzicato aranjă proba de limba germană cu doamna Șmen, cea mai bătrână din școală și cu cea mai tânără, pe care o titularizase recent, fără să susțină  probele obligatorii, legale. Dacă le punea Pizzicato, acestea i-ar fi dat proba chiar dacă Cristișor nu cunoaște o boabă germană. Doar era așa drăguț, chiar cu părul fugit de pe cap…  “Așa parcă pare mai sexy !“, “Hee.. Heee…“  se gândi Pizzicato, “dau eu proba de germană la profesori fără să știe nimic, dar trebuie să rezolv și la elevi, problema. Să scap de toți care mai au origine germană. Și d-nul Șnapanu mă poate ajuta… Doar el trăiește din ce ciupește de la părinții elevilor care muncesc. “

       La ușă bătu cu putere d-nul Șnapanu și intră fulgerător în cabinet.

-          Ce telepatie, chiar la dumneata mă gândeam, spuse Pizzicato pițigâindu-se răsfățat. Mai facem o afacere, de ne îmbogățim pe viață !

-          Avem probleme urgente de discutat, vorbi grosolan Șnapanu

-          Eu, eu trebuie să mă retrag, glăsui firav, cu inflexiuni feminine, în timp ce își unuia încet capul și trunchiul , d-nul Cristișor. Și se retrase puțin aplecat din mijlocul trunchiului și cu capul în jos, ca un sclav în fața reginei.

-          Chiar doream să vorbesc și eu cu dumneavoastră. Avem o problemă ! Trebuie să scăpăm de etnicii germani care vor să-și dea copiii la noi ! Comunitatea noastră susține pe alții, știți foarte bine, chiar dacă mulți sunt închiși la culoare. Ne cam strică afacerea maghiarii, care sunt prea corecți și își iau la școlile lor elevi și profesori numai de etnia lor. Dar noi nu suntem de etnie germană și nu vrem așa ceva ! Nici eu, nici doamna Prostilă, adjuncta mea nu suntem. Vrem doar banii, folosindu-ne de aceasta. În plus sprijinim cu totul și cu totul altă etnie, care este majoritară în gruparea noastră. Trebuie să-i aducem doar pe ai noștrii și să scăpăm definitiv de etnicii germani. De profesorii de etnie germană am scăpat ușor cu autonomia. Nouă , directorilor ni s-a dat mână liberă ! Putem face ce vrem,  fără să dăm socoteală nimănui ! Apropo, planul cu d-nul Heinrich ne-a mers de minune ! L-am terminat ! Doar observase ce făceam noi  în liceu și ne-ar fi dat pe toți în gât ! spuse Pizzicato.

-          V-am spus eu că sunt eficiente pastilele mele ! Puțin câte puțin, praful meu  pus în mâncare și moare omul de nu știe nimeni de la ce, spuse mândru Șnapanu.

- Pe profesorii din Germania îi șicanez tare, că vor pleca urgent. Cei de anul trecut au fugit cât au văzut cu ochii, după fazele mele ! Acum, cred că pe cei mai deștepți          i-am înnebunit cu totul. Le creez probleme și când vin să le rezolv, le întorc spatele și nu vorbesc cu cu ei. Nemții căpiază atunci. Și eu le râd ironic în față. Sigur vor pleca ! Avem pe puștanul din Germania, care de abia a terminat școala și nu are studii superioare. Ne mai aduce el și pe alții la fel, care să fie mulțumiți cu orice și care să nu fie capabili să înțeleagă ce facem. Ne folosim de ei, ca să putem spune că avem germani în liceu iar noi… cu ale  noastre… Stoarcem din plin bani de la tuciurii, care vor să devină odrasla lor cunoscătoare de nemțească, să-i trimită apoi acolo. Nu ne trebuie nici profesori cunoscători de germană, dar nici prea deștepți și prea buni în specialitate. Oricum, majoritatea părinților nu-și dau seama de asta ! Unii, care stau acasă chiar dacă se uită pe caiete și-i întreabă ce fac, nu au capacitatea să înțeleagă. Ceilalți care ar putea , lucrează din greu de dimineață până seara și nici nu apucă să vorbească cu copiii, dar să vadă ce învață la școală ! Ei cred că școala e ca pe vremuri ! Uite, profesoara cea mai bună la noi este Piranda Pilu. Și ce dacă nu a putut să facă o facultate la stat, acum când toată lumea face sau a făcut facultate – și femeile de serviciu, și portarii, toate vânzătoarele , coafezele, șoferii. A găsit Pilu o privată care i-a dat diploma fără să învețe nimic. Doar la noi cu diploma de la privată te poți angaja la stat, nu ca în Germania. Nu s-a dus Pilu la facultate decât când și-a ridicat diploma ! Că examenele se dădeau prin internet și primeau cu subiectele și rezolvările acestora. Reprezentanții facultății nu doresc să streseze studenții. Așa spun. Oricum la facultatea lor, niciunul nu se stresase vreodată în viața lui cu învățătura !  Și nici nu ar fi putut cu ce intelect avea ! Este însă autonomie și aceasta era procedura facultății, ca la noi. În plus, îmi place de Pilu că e fată din popor, săracă. Ea cunoaște de mică, ca și mine, lipsurile vieții. Știți ce înseamnă, să n-ai ce mânca, domnule Șnapanu ? întrebă Pizzicato revoltată, pe bărbat. Toată viața ești marcat, te face să porți o ură nețărmuită față de toți cei care au ceva, fie material, fie prea multă minte ! De asta suntem și vom fi noi,  chinuite mereu. Pe fața domnișoarei Pilu se văd totdeauna frământările proprii. Nu a  ajutat-o capul să facă o facultate la stat, adevărată ! Oricum, a ajuns mai bine decât cei care au făcut o facultate de nivel ridicat … explică aprins Pizzicato. La ce le-a folosit ?

-          E mai bine că este proastă, doamna Pilu. Putem cu ea să ne facem toate treburile. Folosim faptul că este capabilă de orice, că nu gândește mult  !  Și apoi este bine că nu prea a învățat la viața ei și că intelectul nu-i permite. Nu circulă degeaba acum expresia  “Nu te pune cu prostul, că are mintea odihnită“ . Cu prostul pus în funcție, poți face lucruri inimaginabile, care pot depăși cu mult lumea realului. Eu cred că ar trebui pe d-șoara Pilu, s-o punem șefă, ca pe Lina Lingurar. Șefă peste ălea care au învățat și au muncit , cu grade didactice. Să le arătăm noi lor ! Ce tare ar fi !  Putem, d-na Pizicato ? întrebă curios Șnapanu.

-          Putem, sigur că putem, domnule Șnapanu, spuse femeia unduindu-și vocea mieros, cum încerca de obicei, când dorea să arate ce femeie bună este. Doar este autonomie !  Facem ce vrem fără control !

-          Uite ce am descoperit, spuse Pizzicato. Folosim o lege de pe vremea lui Ștefan cel Mare, care pe lângă dictoanele celebre ca  “ Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea, și nu e a voastră, ci a urmașilor voștrii și a urmașilor urmașilor voștrii, în veacul vecilor “ se pare că a zis ceva și de etnie. “ Etnia să nu mai fie a strămoșilor voștrii. Poate să mintă oricine cum vrea ! Și dacă spune omul că-i turc, turc să fie ! Dacă spune că-i tătar, tătar să fie !  “.  Să nu fie niciun om controlat de etnie ! Să-și declare fiecare  ce etnie vrea ! Adică să mintă orice dorește, fără a fi verificat ! Și astfel putem scăpa de etnicii germani. Le punem Legea lui Ștefan cel Mare în față, care nu a fost abrogată de nimeni  până acum, deci e în vigoare …continuă Pizzicato zâmbind șmecherește . Și așa noi vom fi aceia care stabilim etnia, bineînțeles pe bani mulți, la intrarea în școala noastră, printr-o probă.

-          Dar a zis Ștefan cel Mare așa ceva ? spuse ca prostit, rar și mirat Șnapanu .

-          Ei și dacă nu a zis ce-i ? spuse Pizzicato. Ce poate să ne dea în judecată Ștefan cel Mare, că i-am pus citatul în gură ? Noi așa spunem și mai și amenințăm ! Dumneata ai tipografia, care nu ar merge deloc, dacă nu ar tipări la negru, caiete de limba germană pentru toate clasele. Din imensul profit, poți dumneata să scoți și o carte în care să scriem citatul. Dar cred că nici nu trebuie să ne chinuim cu așa ceva. Noi trebuie doar să amenințăm elevii și părinții. Cu profesorii am rezolvat-o că au ajuns acum ca sclavii, de când cu autonomia. Doar ai văzut la Cristișor. Oricum, acum aproape toți sunt oamenii noștrii și ne ajută să facem ce vrem fără vrea împotrivire. Fiecare elev, fiecare părinte trebuie să știe că, dacă spune ceva în exterior, despre ce vede aici, o pățește. Le închidem la toți gurile ! Să știe că indiferent ce cunoaște despre noi, să nu spună, că o pățește ! Să nu povestească niciunul nimic niciunde. Dacă mai sunt dintre cei care nu știu adevărul, trebuie însă să-i ducem cu zăhărelul. Le spunem ce sacrificii facem noi pentru odraslele lor, îi învățăm pe copii germana ! La elevi este și mai simplu. Am prea multe iscoade, care fac ce le spun eu, fără ezitare. Trebuie să lanseze printre elevi, să nu fie turnători ! Să nu-și pârască colegii ! Să fie la noi în școală, ca la Alcatraz, la închisoare ! Pe cei care fac răutăți, îi punem să-i amenințe cu bătaia pe cei cuminți, care ar îndrăzni să pârască ! Ca la închisoarea Alcatraz ! Am și scăzut nota la purtare, la câțiva cuminți, care pârăsc. Poate, poate plecă de la noi. Nu avem noi nevoie de elevi cuminți, care să învețe foarte bine și să știe germana. Eu de ce crezi că nu iau părinți cu funcții mari în administrație ? Să vadă ce avem noi pe aici ?  Să-și dea seama că profesorii noștrii, nu-i învață ce trebuie ? Este adevărat că ne dau de gol rezultatele, că în timpul anului cu media generală aproape zece, la examene iau luat note de patru la matematică , cinci la germană și șase la română. Și la acestea cu interveniții  la greu. Au stat profesoarele noastre capabile, toată noaptea să le refacă lucrările ! În funcție de cât au dat, le-am scos la notă mai mult sau mai puțin ! Anul acesta trebuie să le scoatem mai mult ! La cei certați cu disciplina le dăm însă zece la purtare, pentru că putem să-i folosim să ne facem interesele. Ne ajută și profesoarele noastre mult apreciate - Piranda Pilu și d-șoara Lingurar și altele la fel ca ele. Nouă nu nu trebuie profesori prea bine pregătiți la clasă. Ăștia să meargă la Academie, domnule ! Noi, la școală, nu avem nevoie de așa ceva ! Nouă ne trebuie oameni care să se preteze la orice, să facă ce le spunem noi, și să putem astfel “să scoatem banul gros“ cum se spune în ziua de azi. Avem noi metodele noastre ! Nu-i așa, domnule Șnapanu ? spuse apăsat și viclean, doamna Pizzicato.

-          Trebuie să avem grijă și de colega noastră, cu băiatul ce a luat o supradoză și a băut alcool. Săraca, s-a sacrificat, ca să nu ne facă rău și ne-a lăsat să-l ducem pe o bancă în parc, să fie găsit acolo. Practic, a lăsat ca fiul său să fie bătaie de joc ! E greu, cu propriul fiu ! eu zic să-i dăm acum, cât mai multe funcții în compensație.. Și mai trebuie să avem grijă și cu ceilalți, că nu știu cât putem să ascundem,  operațiunile cu salvarea. Ne ajută domnul Vulpoiu, dar nu degeaba. Trebuie să amenințăm pe toți, nu cumva să răsufle vreunul despre ce se petrece ! continuă Pizzicato. Mamele trebuie să spună că așa vor ele să dea banii. Că vor să-i îmbuibe pe copiii lor cu meditații. Pe alții îi prostesc eu însă,  că-i manipulez pe toți din școală, cu ce le zic , ca pe o gloată fără minte. Pot să le spun orice și mă cred fără ezitare ! spuse încrezătoare Pizzicato.

          Discuția le-a fost întreruptă de o femeie care bătu nervoasă la ușă.

-          Doamna Directoare , am copilul în clasa întâi și mi l-ați repartizat la o învățătoare fără studii corespunzătoare, necalificată ca învățatoare și nu știe nici germana.

-          Vai , dar domnișoara Nulu este deosebită, chiar fără studii. Ce fată bună bună este ! Și deosebită ! spuse cu emfază Pizzicato. Germană de ce mai trebuie să știe ! Și apoi aproape toate învățătoarele sunt la noi așa ! Și sunt considerate foarte bune! De mine ! Doar toți părinții vor școala noastră.  Se bat pe ea ! Că doar este germană !

  Femeia plecă tristă nemaiștiind ce să facă. Își va muta fiul de la anul la altă școală

.            După ea, o femeie rotofeie, cu figură de precupeață intră cu tupeu.

           Dorea și Hans, profesorul din Germania să vorbească urgent cu Pizzicato. .“Die Schlüssel !  Ich will die Schlüssel ! “ se ruga neamțul .“Lasă să aștepte ! Să plece la el, în Germania! Eu, nu vreau nemții cu facultate ! Ce, să vadă ce am eu aici?“ gândi Pizzicato . Avea pe Eric fără studii, dar este din Germania. De el îi place ! Că nu prea înțelege nimic . Lui Hans, i-a luat cheia de la sala de clasă și nu vrea să i-o dea.  Să  nu-și facă orele !  “O să-l șicanez, până pleacă la el în țară“, se gândi zâmbind sadic , Pizzicato.

- Mi-am dat toți banii, să–l meditez pe fiu-meu cu Doamna Șmen și tot patru îi dă ! spuse femeia obraznică. I-am dat și 2000 de Euro pentru excursia în Germania, de o săptămână. Eu, de ce plătesc atâta ? Vreau ca fiu-meu, să aibă numai zece !

- Fără să învețe nimic ? întrebă Pizzicato.

- Pe mine nu mă interesează asta ! Cu învățătura ajungi rău, în ziua de azi, nu vedeți ? Cu banii însă, ridică vocea femeia, întărind spusele,  îl aranjez pe băiat fără nicio învățătură ! Eu vreau doar diploma  de școală germană ! continuă femeia.

-          Lăsați doamnă, nu vă supărați, spuse lingușitor Pizzicato, vom rezolva noi situația. Îi spun imediat lui Șmen să șteargă nota patru din catalog.

-          Mulțumesc ! spuse femeia și puse pe masa Pizzicatei un pachet mare.

-          Acum se rezolvă sigur, completă Pizzicato nerăbdătoare să vadă ce i-a adus femeia. Mergeți liniștită, spuse Pizzicata în timp ce scotocea cu curiozitate prin pachetul primit. “Poate mi-a adus ceva bun de mâncare“  gândi Pizzicato plescăind din limbă de plăcere. “Să-mi treacă și mie foamea ! “

-          Cheamă-l te rog pe Anthony Quinn, spuse Pizzicato portăresei personale.

 Un băiat grăsuț, negricios la piele, afișând un zâmbet sfidător, cu ochi tulburi , ce se târa ca o focă, în pantalonii săi de trening uriași, mișcându-și de pe o parte pe alta, cu greu, grăsimile, intră mândru. Lovise astăzi pe mulți în curte cu paleta în cap.

-          Ia loc te rog , Anthony Quinn, îi spuse Pizzicato mieros.

-          Iar ai reclamație, ca în fiecare zi, continuă ea. L-ai bătut pe Gigel ! I-ai tras pumni în ficat până a leșinat. Dar nu-i nimic. Tu ești mâna mea dreaptă ! Eu nu îți fac nimic, dar tu trebuie să fac ce-ți spun eu. La profesoara Harnicu, aia nouă de desen, te duci la oră, urli cât poți tu de tare și rupi și spargi totul din clasă. Când trebuie să pictați, luați vasele cu apă colorată , le aruncați pe bănci  prin clasă ! Vezi, dacă cumva e vreun conștiincios și vrea să picteze, îi rupeți imediat colile de desen, i le mâzgăliți, să nu poată face ceva! Numai la prietena mea de desen, doamna Fușerai, vreau să fiți cuminți ! Dar acolo nu este nevoie, pentru că dumneaiei e prea ocupată cu meditațiile, ca să vină la ore. Și cum am transmis ca toți elevii să se mediteze la pictură, cu Fușerai… Vezi să-i inciți și pe colegii tăi ! De fapt cred că, de-abia așteaptă să facă așa ceva !  Vezi să ducă vorba,prin tot liceul să facă și alții la fel lui Harnicu ! spuse Pizzicato vorbindu-i ca unei personalități, pentru a-i câștiga încrederea.

-          Și dacă spune, că mă reclamă ? întrebă tâmp Anthony Quinn .

-          Spui că o reclami tu la directoare și o să iasă ea vinovată . Că eu pe tine te cred, nu pe ea ! Și așa le spui și colegilor ! Bine , Anthony Quinn ? întrebă viclean Pizzicata. Ne-am înțeles ? Să nu uiți să afle și toți elevii din liceu ! Ca de obicei !

-          Bine doamna. Știți că mie-mi place să fac așa ceva din plăcere ! Să mai fiu și recompensat… spuse băiatul vesel. E o afacere bună !

              Anthony Quinn se duse în clasă și povesti colegilor cele discutate cu directoarea. La pauză, toți elevii știau, ca de obicei, știrea transmisă de Pizzicato. Trebuiau s-o distrugă pe Harnicu, de desen !

-          Auzi măi, m-a pus Pizzicato să distrug sala lui Harnicu, le spuse el cu aere de conducător.

-          Hai s-o facem de-pe acum ! țipară cu bucurie, într-un cor, băieții. Uraaaaa ! 

-          Și ne filmăm și ne dăm și pe Youtube ! propuse altul mai năzdrăvan.

-          Bună idee, măi ! spuse Anthony Quinn .  

            În câteva minute, sala era complet distrusă. Nu mai rămăsese nimic întreg. Și unul și filmase totul. Niciun neon nu mai era întreg !  Planșele erau toate rupte !

-          Stai mă, să dau pe net înregistrarea ! spuse râzând tâmp, unul dintre ei.

      Pizzicato a fost anunțată imediat de d-l Vulpoiu de la inspectorat, cum apăru înregistrarea. “Ufff ! “se gândi Pizzicato. “Ăsta mă stoarce iar de bani ! A făcut ce               i-am spus eu,  Anthony Quinn dar a făcut și o prostie. Nu se putea altfel ! “    

     O femeie tuciurie, cu fuste largi, încrețite și suprapuse intră fără să bată la ușă.

-          Bună ziua, spuse ea cu voce groasă. No, am venit și io să-nscriu pe fiu-miu . Am bani cu carul, că n-am stat degeaba prin străinătățuri. Străinii sunt buni, nici nu văd când îi lași fără portofiel, că nu-s obișnuiți cu așa ceva. Cei de-aici, ai dracului știu și-s țin poșetele la piept, mojicii,  nu cumva să ne pice și nouă ceva. Io vriau ca fiu-miu să-nvețe nemțasca. Să ducă tradiția familiei, să fie chiar mai  bun decât noi la “cules de portofele“. Plătesc totul dublu față de ceilalți, spuse femeia.

-          Dar știți cât trebuie ? întrebă curios Pizzicato.

-          Da’ cum să nu, bulibașă ! Că am auzit că mata ești aci aia de le-nvârte pe toate ! Știu di la surorili miele care au toati puradeii aici, în liceu, spuse femeia. Pi Anthony Quinn nu-l știți ? Că-i preferatu’  dumitale ! Îți face doar toati pohtele ! E nepotu-miu !

- După ce-mi dai banii, știi ce ai de făcut ? întrebă Pizzicato.

-          Desigur, mi-au spus cumetrili de la noi, din Corturari, care doar au și ele puradeii la școala nemțască. Să nu prea venim pe-aci ! Îi duce șofierul mieu ! Pi care l-am văcsuit blond, de zici că-i niamț curat, nu altceva ! continuă femeia.

-          Și pe fiu ? continuă Pizzicato.

-          Pi fiu-miu îl duc la coifor și-i fac frizură ca Mireille Mathieu, dar  văcsuită blond. N-o să se vadă decât puțin rădăcinili smolite și fața puțin cam întunecată. Și-apoi pe toți trei puradeii i-am botizat nămțește Pe cel mare Wolfgang, pe cel mijlociu Amadeus și cel mititel se numește Mozart. Nemți curați, nu altceva ! Numai buni de școala nemțască de la noi ! spuse femeia .

Pizzicato ieși pe ușa cabinetului. Terminase discuția cu femeia.  În față , o aștepta o bunică cu fetița pentru înscriere la școală. Pizzicato încercă mieros să dialogheze cu fetița, lingușindu-se. Fetița însă se retrase speriată. Copilul nevinovat simți din tot sufletul său că femeia din fața sa este un om rău, de care trebuie să se ferească. Se ascunse disperată după bunica sa.

       Pizzicato își aduse aminte că trebuia să meargă la Consiliul Profesoral anunțat. Urcă scările sărind veselă, ca elevii ei năzdrăvani și la fel de inteligenți ca ea. Numai la șmecherii !   Cum ajunse în cancelarie, citi rapid slide-urile proiectate pe perete cu retroproiectorul , scrise și traduse de fosta directoare, de limba germană.

       Lidera de sindicat se ridică în picioare și luă cuvântul cu pioșenie : .

-          Eu vreau să o propun pe doamna director adjunct Miți Prostilă la salariul de merit ! Am rămas șocată, de ceea ce a făcut dânsa. În ziua de inspecție, pe 8 martie, a venit cu mașina personală, plină de mâncare ! Când am văzut-o am rămas impresionată ! S-a sacrificat pentru noi toți ! Eu, una, n-aș fi fost în stare să fac, ce face doamna Prostilă ! Doamnele inspectoare au mâncat cu poftă și au plecat încărcate de cadouri acasă, de nici nu ne-au mai inspecta !. Au spus că mai vin și de Paști, pentru miel. Căci au fost ele și de Crăciun și au plecat mulțumite, încărcate cu porcu’. Și am ieșit toate foarte bine !

      Profesorii au izbucnit zgomotos în râs, deși femeia prezentase totul foarte serios.

-          Iar au venit la “control de portofele“ nu la “control de portofolii“, spuse un profesor mai mucalit.

-          Și eu remarc că doamna Prostilă este foarte bună ! se ridică , cu aere de șefă, doamnă Alutimpitu. Conform, noii metodologii de atribuire a meritului, nu mai trebuie să fii prea perfecționat, nu mai trebuie să iei premii cu elevii, că nu mai trebuie performanță ! Doamna Prostilă corespunde perfect noilor cerințe, în plus are competența cerută și  dovedită din plin de a da mâncare și cadouri, așa că va avea șanse, din plin, să-l obțină, încuviință savant doamna Alutimpitu.

             La sfârșitul consiliului, bietul Hans ridică mâna să-și spună și el păsul. Se întoarse să prezinte un tabel ce prezenta la ce clase nu a avut cheia de la clasă și nu a putut intra. Când se răsuci, Pizzicato dispăruse. Fugise pe parcursul discursului său.

-          Aber, wo ist Frau Pizzicato ? întrebă el necăjit când se întoarse. Frau Pizzicato ist von hier gegangen ?.

      Profesorii pufniră în râs. Cei preferați de Pizzicato ! Însă cei care treceau prin aceleași faze cu Pizzicato, zâmbiră trist. 

        În curte, un elev brunețel și grăsuț, cu un platou uriaș în brațe .

-          Este proiectul meu la limba română ! Rulouri cu sushi !

-          Dar ce ați avut de făcut ? întrebă curioasă Elsa. Și și-a amintit că tot anul elevii veniseră cu mâncare și rețete de mâncare, aceasta fiind temele lor de proiect.

-          Noi am făcut clătite , că nu știm să facem sushi ! spuseră în cor câțiva copii.  

        Elsei i se părea ciudat și comic obiceiul că, de Crăciun și Paști, profesoarele cu pile așteptau cu sufletul la gură, coșurile cu mâncare ca pentru săraci, cumpărate de părinți din inițiativa Pizzicatei. D-șoara Lingurar, doamna pensionară de germană Șmen și mai ales Pizzicato și d-șoara Pilu care avuseseră o copilărie plină de lipsuri materiale și care tot anul școlar mâncaseră doar supă vietnameză la plic … și aceea dată gratuit de domnul profesor de sport, care era și patronul și vânzătorul chioșcului cu mâncare din liceu !  Mămicile căutau niște cârnăciori mai stricați – “că pentru profesoarele nemâncate erau prea buni.. “ gândeau ele. “Nu-și dau seama,  nici nu le știu gustul, că nu prea mănâncă așa ceva “ .

        Profesoarele chiar se minunau “Ce buni sunt !” mai ales că ingenioase, mămicile lipeau etichete de la firme de lux, - exact cum îi plăceau domnișoarei Pilu ! -  vin botezat cu apă și îmbuteliat chiar de ele, lipind pe sticlă o etichetă de băutură foarte scumpă și niște cozonaci Pannetone, rămași în supermarket-uri, nevânduți din anul anterior și vânduți acum la en-gros, la preț redus. Așa puteau să ceară de la ceilalți părinți săraci bani mulți, câte zece milioane de fiecare, pentru fiecare sărbătoare, de Paști, de Crăciun, de 8 Martie și de sfârșitul anului. Dar unele puteau fi și mai pline de inițiative !  Astfel, cumpărau cu câțiva bănuți, bijuterii de o hidoșenie înspăimântătoare. O sârmă de cupru răsucită asemeni cheii sol, cu o bucată de plastic maro în mijloc, pe care luau bani buni de la părinți, spunând că bijuteria costă mult, câteva zeci de milioane. Unele profesoare, în primii ani de învățământ, mai tinere, erau mai șmechere. Făceau ca cea de franceză, care strângea ca diriginte chiar ea, banii de cadouri de la părinți și nu mai dădea nimic celorlalte profesoare. Astfel, își făcea singură încă un salariu din banii părinților, cât cel pe care-l avea ca profesoară. Dar cel mai tare așteptau profesoarele și Pizzicato, masa ce le-o dădeau părinții la restaurant, de sfârșit de an.

- No, că v-am dat și di mâncari, să  haliți ! Nu numai bani ! spuse dirigentei, cu voce groasă, o mamă oacheșă și rotunjoară, căreia îi absolvea fata clasa a opta.

- Asta are bărbatul nebun, chiar cu acte, spuse diriginta fetei oacheșei,profesoarelor. Fata, cu fața de bătrân ce semăna de minune cu lăutarul Fărămiță Lambru, și prietena sa, una mai pitică dar cu trăsăturile feței ca ale unui indian Sioux,  cu părul negru lins, lung  - erau protejatele Pizzicatei. Le folosea în șicanarea profesorilor cu origini germane și prea bine pregătiți. Le punea să-i facă proști la ore, să-și bată joc de ei. Și dacă ar fi venit să reclame incidentul, Pizzicato le făcea raport că ei sunt de vină, că nu țin în frâu elevii. La d-șoarele Pilu sau Lingurar, unde elevii le ziceau câte ceva din proprie inițiativă, pentru că acestea  cereau prea mulți bani pentru note, se ducea Pizzicato imediat la cel mai mic incident, și-i amenința pe elevii obraznici cu exmatricularea. Și le făcea și o prezentare impecabilă domnișoarelor ! 

      Șnapanu intră în cabinetul Pizzicatei. La vederea lui Pizzicato exclamă :

-Ce telepatie, chiar la dumneata mă gândeam acum ! Acum domnule Șnapanu, am reușit mișcarea ! Avem propria procedură pentru intrarea în școala noastră. Vom scăpa cu ea, de toți nemții și noi ne vom umple de bani, că doar este școală germană, de lux, dorită de toți ! Vom avea bani așa de mulți, de n-o să mai avem ce să facem cu ei ! spuse încântată Pizzicato. Așa am distrus minoritatea germană din școală și în curând nu va mai exista niciun reprezentant de-al ei și nu se va putea reface vreodată ! Acum am realizat și o procedură pentru școala germană fără etnici germani, de alungare a acestora din liceu, cu susținerea reprezentantului inspectoratului și directorului din minister, numit pentru expulzarea minorității  germane din școli. Ei nu au, ca și noi, nici în clin nici în mânecă, nimic în comun, cu minoritatea germană și sunt și profesori ai liceului ! Acum noi suntem cei mai tari ! Numai aici la noi, se poate așa ceva ! Comunitatea noastră, cu tuciurii a pus mâna și pe școala etniei germane și ne vom îmbogăți din atâtea avantaje ! continuă Pizzicato. Am învins !

       Elsa își terminase orele și trebuia să plece. În curte, tacticoasă, o elevă de clasa a șasea pufăia o țigară. Un bărbat aștepta afară și lovea cu picioarele  stâlpii din jurul școlii. Blocase cu autoturismul său intrarea în școală.

- Drăguță, îi spuse portarul timid, să nu cumva să o supere, nu fuma, nu este bine la vârsta ta !

- Da‘  ce te bagi, mă’ ! urlă nervos bărbatul, care aștepta lângă poartă, lovind cu putere poarta metalică. Eu sunt tatăl ei și dacă eu vreau să-i dau voie, îi dau ! Ce te interesează , pe tine de fii-mea ? O cresc cum vreau eu !

         Paznicul tăcu speriat, ca bărbatul să nu se ducă după aceea să-l reclame că   i-a făcut observație fetei . Că așa i-a dat ordin Pizzicato – trebuia să aibă grijă ca elevii să nu se drogheze, să nu bea , să nu fumeze, dar el în același timp , să nu le spună nimic, să nu le facă observații. Era în aceeași situație ca unul legat fedeleș de mâini și de picioare și pus să candideze la cursa de înot și să facă și performanță !  Săracul paznic se înroșise complet de la tensiune, de frica lui Pizicato dar și de la urletele înfiorătoare ale copiilor din jur.

         Un grup de elevi de-a cincea, năvăliseră pe poartă, urcându-se pe ea cu repeziciune. Săraca poartă se clătina trist, căci nu era la prima agresiune de acest fel. “Nu va mai rezista mult ! “ gândiră paznicii.

       O mamă brunețică și grăsuță își întrebă fiica dolofană care tocmai ieșea sărind :

-          Astăzi, ce prostii ai mai făcut la școală ?

          Elsa ieși pe poarta liceului. Cineva o strigă. Era un tătic, director la o bancă.

-          Doamna profesoară, vreau să discut ceva cu dumneavoastră. Domnișoara Pilu cere în fiecare an, ca copilului meu să-i fie scăzută nota la purtare. Și este  susținută de dirigintă, prietena ei. Cum este băiatul meu ? întrebă el cu necaz.

-          Este cuminte și învață foarte bine. Nu are probleme de comportament. Nu este de niciun fel copil de notă scăzută la purtare, spuse Elsa .

       Copilul său era liniștit, frumușel foc, brunet, cu ochi mari și negrii, cu gene lungi și întoarse.

-          Nu știu ce au d-na Pilu și diriginta, cu el. Pe d-șoara Pilu am văzut că este o ființă chinuită și știu că este pila directoarei. Este proastă și o folosește la treburile murdare pe care le face. Puțini s-ar preta la așa ceva, continuă bărbatul.

       Elsa tăcu. Știa că acesta este adevărul. Băieții violenți, certați cu disciplina, care distrugeau totul, aveau zece la purtare. Cei cuminți erau șicanați. Le cerea chiar      d-na Pizzicato scăderea notei la purtare, pentru că nu făcea parte din comunitatea ei care nu era de niciun fel germană, dimpotrivă. La un băiețel deștept,  bun cunoscător de limba germană, pentru că făcuse primele clase în Germania și care era foarte cuminte i-a cerut special, chiar Pizzicato, scăderea notei la putere  pentru că s-a apărat de un băiețel masiv și agresiv, care l-a bătut foarte tare, și-l agresase tot timpul anului. Un băiețel care învăța bine, cuminte, al unor medici chirurgi era și el zilnic bătut, cu pumnii și picioarele în ficat și în alte organe sensibile, de colegii săi de clasă, violenți. Dar cel mai șocant i s-a părut cazul unui băiețel de-a cincea adus în fața Consiliului Profesoral pentru ceva neglijabil, că a spus un cuvânt urât. În realitate motivul era că a spus Doamnei Harnicu că Pizzicato l-a pus pe Anthony Quinn să-i facă răutăți. Băiețelul a povestit nevinovat, ca un copil normal, de vârsta lui. Pizzicato însă trebuia să se răzbune. Ca la mafioți ! Trebuiau să știe toți că dacă ciripesc ceva, o vor păți ! Pizzicato și-a făcut interesul, dar pentru bietul copil a fost o experiență foarte traumatizantă. S-a prezentat săracul, tremurând din tot corpul, în fața Consiliului profesoral, de parcă ar fi fost în fața Inchiziției.

      Elsa își continua agale drumul către casă. Pe lângă ea trecu un elev de-al său. Nu salută. Elsa nu se miră deloc. Aproape toți elevii liceului nu salutau. Doar câțiva care proveneau din familii de intelectuali. În față, apăru o fostă colegă, profesoară la alt liceu.

-          Aici ești ? o întrebă ea.

-          Da ! răspunse Elsa.

-Am și eu la liceu, o colegă cu fiul elev aici. A venit în cancelarie cu el  și acesta nu a stat o clipă locului. Era într-o mișcare continuă. Sărea în sus , prindea lucruri din cancelarie, trăgea de ele cu furie, le  lovea,  distrugea , rupea, fără întrerupere. Domnul Goe l-ar fi invidiat cu siguranță. Și mama, culmea,  profesoară, nu i-a făcut nicio observație. Parcă nu vedea nimic ! Mai se și lauda mândră “ Fiul meu e la școala germană ! “

      Elsa se gândi că nu era un caz singular. Era doar ceva specific colegiului …Un colegiu din lumea a treia ! Și-și aminti cu tristețe de primele zile când a venit optimistă, cu laptop-ul încărcat cu materiale didactice interesante, lucrate din greu, aplicând metodele didactice moderne învățate la cursurile Universității din Germania, crezând că va fi la un colegiu de elită… Dar metodele nu erau cunoscute nici de Pizzicato, nici de alt cadru didactic și nici nu doreau să le aprecieze. Elevii nici atât, pentru că nu mai văzuseră așa ceva ! - Ei știau numai că Pizzicato este capul mafiei de care trebuie să asculte fără crâcnire și să-i dea bani.  Și Pizzicato le spunea că metodele reprezintă ceva rău ! Iar ei  o credeau orbește, fără a gândi, așa cum făceau absolut la orice le-ar fi spus ea ! Totul era “Margaritas ante porcos” își spuse  Elsa. ”Doar era colegiul german fără etnici germani ! ”  Știa că nemții respectă totdeauna valorile, că nu-și bat joc de ele ! Aici însă,  nu erau nemți !

 

 

 

Epilog

 

               Dupa ce au citit povestea Alcatraz, conducerea liceului si catedra de romana infiintara in colegiu, un cerc literar de lectura, dezbateri, analiza si comentarii a povestirii Alcatraz junior. Si bineinteles, pentru a se identifica cu personjele cu care se asemanau. Activitatea s-a desfasurat la cote maxime, cu deosebita intensitate, participantii venind de placere.

               In mijloacele de transport sau pe strada, elevii nazdravani ai colegiului, cand erau priviti cu uimire de cei din jur, socati de comportamentul lor violent, acestia raspundeau totdeauna cu mandrie “Suntem Alcatraz, domnule, Nu ati auzit de noi? Suntem Alcatraz!.”..

 

NOTĂ  Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu persoane și situații cunoscute este pur întâmplătoare.

Dr. Cornelia Păun:“ Principiile lui Wong“  in “ γ¶ Hyperboloid”

Dr. Cornelia Păun

     Tânăra profesoară intră nervoasă în cancelarie și înaintă directoarei cu furie un teanc cu foi .

-      Ce-i asta ? întrebă mirată directoarea.

-      Dovezile ! Wong mi le-a dat ! Zice că, colegii lui au copiat la lucrare iar acestea sunt dovezile ! spuse supărată tânăra. El spunea că le-au lăsat în bancă ! Câte am făcut noi pentru el ! Și el, uite ce ne face !

-      Când te gândești că, atunci când a venit la noi, nu știa deloc limba română, adăugă pe același ton directoarea.

     Din colțul cancelariei, se auzi vocea înceată, a unui profesor  între două vârste

-      Dar de ce v-ați supărat ? Copilul gândește corect ! El a fost educat așa cum trebuie, în spiritul corectitudinii și al cinstei. Și când eram eu elev, nu se copia. Toți elevii gândeau astfel, atunci. Existau numai cazuri accidentale, care erau totdeauna sancționate.

-      Da, așa este ! întări răspicat directoarea. Dar așa o fi la ei, la chinezi ! La noi … o fi fost demult, vreodată…în socialism…

Epilog sau Morala

        Wong era încântat de ceea ce făcuse, considerând că este un lucru bun, corect. Nu înțelegea totuși de ce colegii erau supărați pe el. Dar cel mai mult nu pricepea de ce tânăra profesoară avea pică pe el, pentru că spusese adevărul. Și chiar pe directoare nu o înțelegea. El doar procedase corect și a dorit să le ajute. Nu știa că, în curând, se va lovi de multe situații inexplicabile de acest fel, care-i vor schimba percepția și-l vor transforma cu totul – într-un filozof care încerca să înțeleagă ce se petrece sau ... va deveni la fel ca colegii săi români sau ca compatrioții săi chinezi, născuți în România.

        Tânăra profesoară  nu a priceput gestul băiatului și l-a considerat ca o acuză la adresa ei. Că doar ea așa știa ea dintotdeauna că se face.  Copiase de când s-a știut, la toate lucrările, examenele, la toate concursurile. Nu ar fi trecut la niciunul, că ea nu prea era cu învățătura. Și nici nu se străduia, că mintea nu prea o ajuta. Așa că efortul ar fi fost degeaba. Ea știa că a plătit cât trebuia și a ieșit foarte bine întotdeauna... Și la bacalaureat, și la facultate și bineînțeles la titularizare, că doar  dăduse bani  “la greu“, cum este obiceiul. Nu cunoștea să fi existat altă procedură. “De ce să fie discriminați cei mai slabi la minte? “ , gândea ea ? “ De ce să nu aibe și ei aceleași drepturi ca cei inteligenți ?“. “ De ce să nu aibe și ei acces ca cei deștepți, la posturi ? Ba chiar să fie înaintea lor , dacă plătesc mai mult și au și  filiera.  Acum e democrație ! Din moment ce așa se face, ce-i cu Wong ăsta de gândește altfel :? De unde vine ? Din ce lume  ? El, pe ce lume trăiește ? “

        Directoarea se gândi că , atunci când scria din mintea ei, lua numai note de doi și trei. De aceea ajunsese femeie de serviciu. Și ei nu îi plăcea niciun fel de muncă… Dar asta a fost în altă epocă. .. Acum a învățat că, dacă plătești bine, obții aceleași drepturi ca cel deștept, ba chiar ai prioritate și la ocuparea posturilor de conducere. A plătit ea pentru o diplomă de facultate, la privată ce-i drept , dar cu așa ceva, a avut acces rapid și la titularizare și la postul de director, înaintea celor inteligenți. Cu privata, a putut intra direct pe filieră, să plătească concursurile  !  “ Pentru ea, “  gândi cu înțelepciune, femeia, “ mult mai bună i s-a părut totuși soluția cu dat șpagă pentru copiat, decât aceea de a scrie fiecare ce a învățat  . Dacă nu s-ar fi copiat, pe bani, ar fi rămas la mătură pe vecie și nu ar fi condus ea pe fraierii care îi ducea mintea și au învățat ca proștii și au rămas de căruță, înloc să dea șpagă să copieze. “

      Profesorul se gândi că principiile lui morale nu-i permit nici să copieze și nici să dea șpagă. El așa a crescut și așa a fost învățat.  Doar  Dumnezeu i-a dăruit multă minte. Dar și corectitudine, cinste , valori morale... Chiar dacă știa că îl va costa marginalizarea, nu putea renunța la acestea. Doar trebuia să plătească un preț pentru inteligența sa, pentru principiile sale morale…